Experimentul Rosenhan
Experimentul Rosenhan a fost un celebru experiment făcut în scopul de a determina validitatea diagnozei psihiatrice, realizat de psihologul David Rosenhan, profesor la Universitatea Stanford, și publicat de revista Science în 1973, sub titlul "Despre a fi sănătos în locuri nesănătoase/nebune".[1][2] Studiul este considerat un criticism important și influent al diagnozei psihiatrice.[3] În timp ce asculta una din prelegerile lui R. D. Laing , Rosenhan s-a întrebat dacă exista o modalitate în care fiabilitatea diagnozelor psihiatrice ar putea fi testate experimental.[4]
Articolul lui Rosenhan descrie încercările psihiatrilor de a trata o serie de 8 falși pacienți, care s-au prezentat la spitale de psihiatrie descriind halucinații auditive. Toți cei opt au fost tratați cu medicamente antipsihotice, deși, după internare, nu au mai descris halucinații. Toți au externați la cerere între 7 și 52 de zile, cu o durată medie de spitalizare de 19 zile, după ce au declarat că acceptă diagnosticul lor.
Într-un studiu ulterior, un spital universitar l-a provocat pe Rosenhan să realizeze un experiment similar folosind proceduri standard de diagnostic și internare. Personalul medical a fost avertizat că cel puțin un pseudo-pacient ar putea fi trimis în instituția lor. În acel studiu, 41 din 193 de pacienți noi au fost considerați de cel puțin un membru al personalului drept actori. La încheierea celor trei luni ale studiului, Rosenhan a susținut că nu a trimis niciun actor.
Impact și controverse
[modificare | modificare sursă]Rosenhan a publicat concluziile sale în Science, criticând fiabilitatea diagnozei psihiatrice și natura dezumanizantă și potențial agravantă a tratamentelor din spitalele de psihiatrie din SUA din acea perioadă. Concluziile sale au sprijinit doctrina dominantă din anii 1970 în SUA, conform căreia pacienții psihiatrici trebuie îngrijiți cât mai mult timp în comunitate.
În cartea The Great Pretender (2019) [] [], jurnalista Susannah Cahalan dovedește invaliditatea experimentului Rosenhan prin prisma multiplelor dovezi de fraudă. Se descrie cum articolul original cuprinde descrieri ale profilelor pseudopacienților, dar toate se potrivesc perfect cu autobiografia lui Rosehan. Din carte aflăm că fișa de internare a lui Rosehan are anexată fotografia pacientului, cu chelia ce îl caracteriza, deși, timp de mulți ani, Rosehan prezenta vizitatorilor o perucă pe care ar fi folosit-o pentru a se deghiza la internare. Pe fondul lipsei de înregistrări detaliate a pseudopacienților, atât în articolul original al lui Rosehan, cât și în arhivele instituțiilor unde acesta a lucrat, Calahan investighează arhivele spitalelor, nereușind să identifice decât doi astfel de pseudopacienți, printre care o persoană a cărei experiență pozitivă într-un spital psihiatric a fost exclusă explicit de Rosehan din rezultatele publicate. Cahalan mai arată că Rosenhan s-a folosit de celebritatea astfel dobândită, pentru a obține un post academic la Stanford, dar nu a publicat niciodată cartea despre studiul său, pe care o promisese și pentru care a încasat un avans.
Vezi și
[modificare | modificare sursă]- Diagnostic medical
- Nellie Bly, autorul cărții Zece zile într-o casă de nebuni (1887)
- Zbor deasupra unui cuib de cuci
- Psihiatrie
- Schizofrenie
Referințe
[modificare | modificare sursă]Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ Gaughwin, Peter (). „On Being Insane in Medico-Legal Places: The Importance of Taking a Complete History in Forensic Mental Health Assessment”. Psychiatry, Psychology and Law. 12 (1): 298–310. doi:10.1375/pplt.12.2.298.
- ↑ Rosenhan, David (). „On being sane in insane places”. Science. 179 (4070): 250–258. doi:10.1126/science.179.4070.250. PMID 4683124. Arhivat din original la .
- ↑ Slater, Lauren (). Opening Skinner's Box: Great Psychological Experiments of the Twentieth Century. W. W. Norton. ISBN 0-393-05095-5.
- ↑ Rosenhan's Experiment: Being Sane in Insane Places speaker's voice over at 2:50 Arhivat în , la Wayback Machine.