Sari la conținut

Doctrina Monroe

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
James Monroe, al cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii
John Quincy Adams, secretar de stat al Statelor Unite, principalul autor al Doctrinei Monroe și al șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii

Doctrina Monroe este o doctrină de politică externă a Statelor Unite ale Americii, formulată în opoziție față de extinderea colonialismului european în emisfera vestică. Conform acesteia, orice intervenție a puterilor străine în afacerile politice ale statelor din Americi este considerată un act potențial ostil îndreptat împotriva Statelor Unite.[1] În formularea sa inițială, doctrina a avut un caracter preponderent defensiv, exprimând preocuparea Statelor Unite față de o eventuală restaurare a dominației coloniale europene, mai degrabă decât intenția de a institui o hegemonie regională. Ulterior, doctrina a devenit un element central al marii strategii americane în secolul al XX-lea.[2]

Președintele James Monroe a enunțat doctrina la 2 decembrie 1823, în cadrul celui de-al șaptelea Discurs anual privind Starea Uniunii adresat Congresului, denumirea de „Doctrina Monroe” fiind consacrată abia în anul 1850.[3] La momentul respectiv, aproape toate coloniile spaniole din Americi își obținuseră independența sau se aflau în faza finală a procesului de emancipare. Monroe a formulat principiul separării dintre Lumea Nouă și Lumea Veche, considerate sfere de influență distincte,[4] afirmând că orice tentativă a puterilor europene de a exercita control politic sau influență asupra statelor suverane din emisfera vestică va fi interpretată drept o amenințare directă la adresa securității Statelor Unite.[5][6] În mod reciproc, Statele Unite declarau că vor recunoaște coloniile europene existente și că se vor abține de la orice ingerință în afacerile interne ale statelor europene.

Doctrina Monroe nu a constituit o normă de drept internațional, ci o declarație unilaterală de politică externă, a cărei relevanță practică a depins de capacitatea Statelor Unite de a o susține prin mijloace politice și militare. Întrucât, la momentul proclamării doctrinei, Statele Unite nu dispuneau de o capacitate militară credibilă, nici navală, nici terestră, aceasta a fost în mare măsură ignorată de marile puteri coloniale europene. Menținerea de facto a principiilor doctrinei în primele decenii a fost posibilă în principal datorită supremației navale britanice, care a coincis temporar cu interesele strategice ale Statelor Unite în conservarea statu quo-ului geopolitic din Americi, în cadrul politicii cunoscute sub denumirea de Pax Britannica. Cu toate acestea, doctrina a fost încălcată în mod repetat de-a lungul secolului al XIX-lea, cel mai notabil exemplu fiind cea de-a doua intervenție franceză în Mexic.

La începutul secolului al XX-lea, odată cu afirmarea Statelor Unite ca putere regională și ulterior globală, acestea au dobândit capacitatea de a impune efectiv doctrina, care a ajuns să fie percepută drept un reper fundamental al politicii externe americane și unul dintre principiile sale doctrinare de durată. Interpretările explicit intervenționiste asociate politicii externe americane din această perioadă au fost consacrate în special prin așa-numitul Corolar Roosevelt, care a extins semnificativ sensul inițial al doctrinei, justificând intervenția Statelor Unite în afacerile interne ale statelor din emisfera vestică în scopul menținerii stabilității regionale. Doctrina a fost invocată de numeroși oameni de stat și de mai mulți președinți ai Statelor Unite, inclusiv Ulysses S. Grant, Theodore Roosevelt, John F. Kennedy, Ronald Reagan și Donald Trump.

După anul 1898, o parte a doctrinei juridice și intelectuale americane a reinterpretat Doctrina Monroe ca fundament normativ al unei politici orientate spre multilateralism și neintervenție. Această orientare a fost reafirmată în 1933, sub administrația președintelui Franklin D. Roosevelt, prin participarea Statelor Unite la cofondarea Organizației Statelor Americane.[7] În secolul al XXI-lea, Doctrina Monroe continuă să fie, în funcție de contextul geopolitic, fie contestată, fie reactivată sau reinterpretată, statutul său ambiguu reflectând tensiunea persistentă dintre principiile suveranității statelor, normele dreptului internațional contemporan și interesele geopolitice ale Statelor Unite în emisfera vestică.

Premisele Doctrinei Monroe

[modificare | modificare sursă]

Potrivit istoricului Samuel Eliot Morison, „încă din 1783, Statele Unite adoptaseră o politică de izolaționism și își declaraseră intenția de a se menține în afara Europei. Principiul complementar al Doctrinei Monroe, potrivit căruia Europa trebuia să se abțină de la intervenții în Americi, se afla încă dincolo de orizont”.[8] În acest context, izolaționismul american timpuriu trebuie înțeles ca o orientare strategică menită să evite alianțele politice și militare permanente cu puterile europene, nu ca o retragere din schimburile comerciale sau din relațiile internaționale.

Deși Statele Unite s-au constituit inițial ca un stat cu o politică externă prudentă și rezervată, premisele Doctrinei Monroe au început să se contureze aproape imediat după încheierea Războiului de Independență American. Alexander Hamilton, în The Federalist Papers, pleda pentru afirmarea Statelor Unite ca actor de sine stătător pe scena internațională și anticipa că acestea vor dobândi capacitatea de a limita influența puterilor europene în Americi, în pofida faptului că, la acea dată, statele europene exercitau control asupra unor teritorii considerabil mai extinse decât cele aflate sub suveranitatea Statelor Unite.[8] În viziunea sa, Statele Unite urmau să devină puterea dominantă în Lumea Nouă și să îndeplinească, pe termen lung, rolul de mediator între puterile europene și noile state aflate în curs de constituire în emisfera vestică.[8]

Portrait of the Chilean declaration of independence
Proclamarea Declarației de independență a statului Chile, la 18 februarie 1818

O notă diplomatică redactată de James Madison, pe atunci secretar de stat al lui Thomas Jefferson și viitor președinte al Statelor Unite, adresată ambasadorului american în Spania, exprima opoziția fermă a guvernului de la Washington față de orice extindere teritorială suplimentară a puterilor europene.[9] Această poziție avea, în contextul epocii, un caracter predominant declarativ, întrucât puterile europene dețineau teritorii incomparabil mai vaste decât cele controlate de Statele Unite. Cu toate acestea, administrația Jefferson a urmărit consecvent evitarea implicării Statelor Unite în conflictele europene și a transmis clar reprezentanților săi diplomatici că Statele Unite nu vor sprijini niciun nou proiect de colonizare pe continentul nord-american. Opoziția exprimată viza exclusiv inițiative coloniale noi sau tentative de restaurare a dominației imperiale, fără a contesta legitimitatea coloniilor europene deja existente.

Statele Unite au privit cu îngrijorare ordinea politică europeană consacrată prin Congresul de la Viena (1814–1815), temându-se că aceasta ar putea favoriza restaurarea regimurilor monarhice și în emisfera vestică. Franța acceptase deja să sprijine restaurarea monarhiei spaniole în schimbul unor concesii teritoriale, inclusiv asupra Cubei.[10] După încheierea Războaielor Napoleoniene (1803–1815), Prusia, Austria și Rusia au constituit Sfânta Alianță, care a funcționat, în practică, ca un instrument politico-militar destinat menținerii ordinii conservatoare stabilite la Viena. În mod particular, Sfânta Alianță a autorizat intervenții militare menite să restabilească dominația dinastiei Bourbon asupra Spaniei și a coloniilor acesteia, aflate într-un stadiu avansat al procesului de emancipare politică.[11]:153–5

Politica externă a Regatului Unit era, în linii mari, convergentă cu obiectivele generale ale Doctrinei Monroe. Marea Britanie a sprijinit discret mișcările de independență din America de Sud în conflictul acestora cu Spania și a propus emiterea unei declarații comune privind principiile doctrinei, din preocuparea că interesele sale comerciale ar fi fost afectate de o nouă expansiune colonială europeană în Americi. În practică, timp de mai mulți ani după formularea doctrinei, Regatul Unit a fost, prin intermediul Marinei Regale, principalul garant al aplicării acesteia, întrucât Marina Statelor Unite reprezenta încă o forță limitată.[12] Guvernul american a refuzat însă o declarație comună, pe fondul relațiilor tensionate generate de Războiul din 1812; cu toate acestea, factorul declanșator imediat al proclamării Doctrinei Monroe l-a constituit Ukazul rus din 1821,[13] prin care Imperiul Rus își afirma pretențiile asupra regiunii Pacificului de Nord-Vest și interzicea accesul navelor străine, altele decât cele rusești, în apropierea coastelor respective.[14][15] Acest act a fost perceput de Statele Unite nu doar ca o măsură administrativă, ci ca o revendicare de suveranitate cu potențial de precedent pentru alte puteri europene.

Aceste evoluții convergente au creat cadrul strategic și ideologic care a condus, în anul 1823, la formularea explicită a Doctrinei Monroe.

Doctrina

[modificare | modificare sursă]

Textul integral al Doctrinei Monroe, redactat în principal de viitorul președinte și, la momentul respectiv, secretar de stat John Quincy Adams, este amplu și formulat într-un limbaj diplomatic elaborat. Cu toate acestea, esența doctrinei este concentrată în două pasaje fundamentale. Primul este declarația introductivă, care enunță principiul conform căruia Lumea Nouă nu mai poate constitui un obiect al colonizării de către puterile europene:[16]

Împrejurările au fost considerate potrivite pentru a afirma, ca principiu în care sunt implicate drepturile și interesele Statelor Unite, că continentele americane, prin condiția liberă și independentă pe care au asumat-o și o mențin, nu mai pot fi considerate, de acum înainte, ca obiect al unei viitoare colonizări de către vreo putere europeană.

Cel de-al doilea pasaj esențial, care formulează doctrina într-o manieră mai explicită și mai cuprinzătoare, este adresat „puterilor aliate” ale Europei. Acesta precizează că Statele Unite adoptă o poziție de neutralitate față de coloniile europene existente în Americi — neutralitate care nu implica recunoașterea unui drept de expansiune colonială, ci acceptarea statu quo-ului colonial existent. În același timp, documentul afirmă opoziția fermă a Statelor Unite față de orice ingerință politică sau militară a puterilor europene care ar avea ca efect crearea de noi structuri coloniale sau subminarea suveranității republicilor hispano-americane recent independente:[6]

Suntem datori, așadar, din considerente de sinceritate și având în vedere relațiile amiabile existente între Statele Unite și aceste puteri, să declarăm că am considera orice încercare din partea lor de a-și extinde sistemul politico-monarhic european asupra oricărei părți a acestei emisfere drept periculoasă pentru pacea și securitatea noastră. În ceea ce privește coloniile sau dependențele existente ale oricărei puteri europene, nu am intervenit și nu vom interveni. Însă, în raport cu guvernele care și-au declarat independența și au menținut-o, a căror independență am recunoscut, în urma unei evaluări atente și pe temeiuri juste, nu am putea privi nicio ingerință având ca scop oprimarea lor sau controlarea, în orice alt mod, a destinului lor, de către vreo putere europeană, decât ca pe manifestarea unei atitudini neprietenoase față de Statele Unite.

Discursul președintelui James Monroe nu a constituit, în sine, o doctrină de politică externă coerentă și sistematic articulată.[2][17] La momentul formulării sale, acesta avea în principal un caracter declarativ, nefiind susținut de o capacitate militară adecvată care să permită aplicarea sa efectivă. Din acest motiv, discursul a fost în mare măsură ignorat în deceniile imediat următoare, până când susținătorii principiului neintervenției europene în Americi au încercat să construiască retrospectiv o „doctrină Monroe” unitară.[2] Sensul și aplicarea acesteia aveau să evolueze substanțial în timp, doctrina fiind consacrată drept o componentă centrală a marii strategii a Statelor Unite abia la mijlocul secolului al XX-lea.[2]

Efecte

[modificare | modificare sursă]
Caricatura politică din 1896 realizată de Victor Gillam, în care Unchiul Sam este reprezentat stând cu o pușcă între europeni și latino-americani.

Reacția internațională

[modificare | modificare sursă]

Întrucât Statele Unite nu dispuneau, la momentul respectiv, nici de o forță navală, nici de o armată terestră capabile să confere doctrinei o credibilitate strategică reală, aceasta a fost în mare măsură ignorată pe plan internațional.[4] Prințul Klemens von Metternich, principalul arhitect al ordinii conservatoare post-napoleoniene, a reacționat cu ostilitate la această declarație, consemnând în corespondența sa privată că doctrina reprezenta „un nou act de revoltă” al Statelor Unite, susceptibil să ofere „o nouă forță apostolilor sedițiunii și să reînsuflețească curajul fiecărui conspirator”.[11]:156

În schimb, doctrina a beneficiat de o aprobare tacită din partea Regatului Unit, care a aplicat-o în mod pragmatic ca parte a mai largii politici de Pax Britannica, ce includea și garantarea libertății mărilor. Acest sprijin nu a avut un caracter doctrinar, ci a reflectat o convergență conjuncturală a intereselor comerciale și strategice britanice cu principiile exprimate de doctrina americană. Poziția Londrei era în deplină consonanță cu orientarea în curs de afirmare a politicii externe britanice, favorabilă comerțului liber de tip laissez-faire și ostilă mercantilismului. Industriile britanice aflate într-o rapidă expansiune aveau nevoie de piețe externe pentru produsele manufacturate, iar o eventuală reîncorporare a statelor latino-americane recent independente în imperiul colonial spaniol ar fi restrâns semnificativ accesul britanic la aceste piețe, ca urmare a regimului comercial mercantilist impus de Spania.[18]

Reacția Americii Latine

[modificare | modificare sursă]

Reacția elitelor politice din America Latină față de Doctrina Monroe a fost, în general, favorabilă, dar nu lipsită de rezerve și suspiciuni. John A. Crow, autorul lucrării The Epic of Latin America, arată că Simón Bolívar, aflat încă în plină desfășurare a ultimei sale campanii împotriva dominației spaniole, alături de Santander în Columbia, Rivadavia în Argentina și Victoria în Mexic — lideri proeminenți ai mișcărilor de emancipare din regiune — au primit declarațiile lui Monroe cu o recunoștință sinceră.[19] Totodată, Crow subliniază că liderii latino-americani adoptau o evaluare pragmatică a raporturilor de putere existente: aceștia erau conștienți că președintele Statelor Unite dispunea, la acel moment, de o capacitate limitată de proiecție a puterii și că, în absența unei alianțe cu Regatul Unit, Doctrina Monroe era, în termeni practici, inaplicabilă dacă Statele Unite ar fi acționat singure împotriva Sfintei Alianțe.[19]

Deși sprijinul simbolic exprimat de Statele Unite era apreciat, liderii latino-americani știau că menținerea efectivă a independenței lor depindea în mare măsură de Regatul Unit și de supremația sa navală. În acest context, în anul 1826, Congresul de la Panama a fost convocat la inițiativa lui Bolívar, nu ca o punere în aplicare a Doctrinei Monroe, ci ca o inițiativă latino-americană autonomă de coordonare politică și defensivă cu caracter multilateral. În viziunea lui Bolívar și a colaboratorilor săi, Doctrina Monroe risca să se reducă la un instrument al politicii naționale a Statelor Unite, lipsit de vocație multilaterală; după cum observa Crow, aceasta „nu a fost menită și nici nu a fost vreodată destinată să constituie o cartă a acțiunii concertate la nivel emisferic”.[19]

În același timp, anumite voci latino-americane au pus sub semnul întrebării intențiile reale care stăteau la baza doctrinei. Diego Portales, om de afaceri și ministru chilian, avertiza într-o scrisoare adresată unui prieten: „Dar trebuie să fim foarte atenți: pentru americanii din nord (din Statele Unite), singurii «americani» sunt ei înșiși”.[20] Această observație exprima suspiciunile persistente ale unei părți a elitelor latino-americane față de potențialele implicații hegemonice ale doctrinei, fără a reflecta însă o poziție oficială unitară la nivel regional.

Evenimente ulterioare perioadei lui Bolívar

[modificare | modificare sursă]
Capitularea armatei spaniole în Bătălia de la Tampico din 1829

În America spaniolă, gherilele regaliste au continuat ostilitățile în mai multe state, iar Spania a încercat să recucerească Mexicul în 1829. Doar Cuba și Puerto Rico au rămas sub suveranitate spaniolă până la Războiul hispano–american din 1898.

La începutul anului 1833, Regatul Unit și-a reafirmat suveranitatea asupra Insulelor Falkland, acțiune percepută ca o încălcare a principiilor Doctrinei Monroe.[21] Statele Unite nu au reacționat, iar istoricul George C. Herring a observat că această inacțiune „a confirmat suspiciunile latino-americane și, în special, pe cele argentiniene față de Statele Unite”.[11]:171[22] Deși anumite acțiuni europene contraveneau doctrinei, lipsa reacției americane a reflectat mai degrabă constrângeri politice și strategice decât acceptarea lor. Între 1838 și 1850, regiunea Río de la Plata a Argentinei a fost supusă unui blocaj naval, inițial de către marina franceză, apoi de către flotele franceză și britanică; nici în acest caz Statele Unite nu au intervenit pentru a sprijini Argentina, ilustrând aplicarea selectivă a doctrinei, dependentă de capacitatea efectivă de susținere diplomatică sau militară.[23][21]

În 1842, președintele John Tyler a aplicat Doctrina Monroe Regatului Hawaii, avertizând Regatul Unit să nu intervină în arhipelag. Această poziție a inițiat procesul care avea să conducă, ulterior, la anexarea Hawaii de către Statele Unite.[24] La 2 decembrie 1845, președintele James K. Polk a declarat că principiile Doctrinei Monroe trebuie aplicate cu strictețe, reinterpretându-le pentru a susține că nicio putere europeană nu poate interveni împotriva expansiunii americane spre vest, legitimată ideologic prin conceptul de „destin manifest”.[25]

Intervenția franceză în Mexic, 1861–1867

În 1861, comandantul militar dominican și politicianul regalist Pedro Santana a încheiat un acord cu Coroana spaniolă, prin care Republica Dominicană a fost reintegrată în sistemul colonial spaniol. Spania a manifestat inițial rezerve, însă, cu Statele Unite angajate în Războiul Civil, a considerat contextul favorabil pentru reafirmarea influenței sale în America Latină. La 18 martie 1861 a fost anunțată oficial anexarea spaniolă a Republicii Dominicane. După încheierea Războiului Civil American, în 1865, și reafirmarea Doctrinei Monroe de către guvernul de la Washington, forțele spaniole staționate în Republica Dominicană au fost retrase și repatriate în Cuba în cursul aceluiași an.[26]

În 1862, forțele franceze aflate sub autoritatea împăratului Napoleon III au intervenit militar în Mexic și au instaurat un regim monarhic clientelar, condus de Maximilian I al Mexicului—un stat dependent de sprijinul militar și politic al Franței. Guvernul de la Washington a denunțat intervenția ca o încălcare a Doctrinei Monroe, dar nu a putut acționa din cauza conflictului civil intern. Aceasta a fost prima ocazie în care Doctrina Monroe a fost invocată pe scară largă ca „doctrină” în sens propriu. După 1865, Statele Unite au concentrat trupe la granița cu Mexicul pentru a exercita presiuni diplomatice și militare asupra Franței, determinând retragerea forțelor franceze; acest fapt a permis naționaliștilor mexicani să îl captureze și să îl execute pe Maximilian.[27] Ulterior, în 1868, secretarul de stat William H. Seward afirma că „Doctrina Monroe, care cu opt ani în urmă era doar o teorie, este astăzi un fapt ireversibil”.[28]

În 1865, Spania a ocupat Insulele Chincha, încălcând din nou Doctrina Monroe.[21] În 1862, coloniile britanice rămase pe teritoriul actualului Belize au fost unificate într-o singură colonie a Coroanei, sub denumirea de Hondurasul Britanic; guvernul Statelor Unite nu a formulat obiecții, nici în timpul, nici după Războiul Civil.[29] În anii 1870, președintele Ulysses S. Grant și secretarul de stat Hamilton Fish au urmărit sistematic înlocuirea influenței europene în America Latină cu cea a Statelor Unite. În 1870, doctrina a fost extinsă prin proclamarea potrivit căreia „de acum înainte, niciun teritoriu de pe acest continent [America Centrală și de Sud] nu va mai fi considerat susceptibil de a fi transferat unei puteri europene”.[11]:259 Grant a invocat Doctrina Monroe în tentativa sa nereușită de anexare a Republicii Dominicane în același an.[30]

Președintele Grover Cleveland răsucind coada Leului Britanic; caricatură publicată în revista Puck, realizată de J. S. Pughe, 1895

Criza venezueleană din 1895 a devenit „unul dintre cele mai importante episoade din istoria relațiilor anglo–americane în general și a rivalităților anglo–americane în America Latină în particular”.[31] Venezuela a solicitat sprijinul Statelor Unite într-un diferend teritorial cu Regatul Unit și l-a angajat pe fostul diplomat american William Lindsay Scruggs pentru a susține că acțiunile britanice încălcau Doctrina Monroe. Președintele Grover Cleveland, prin secretarul de stat Richard Olney, a invocat doctrina în 1895, amenințând cu măsuri ferme dacă Regatul Unit refuza arbitrajul. În nota diplomatică din 20 iulie 1895, Olney afirma că „Statele Unite sunt, în mod practic, suverane pe acest continent, iar voința lor are forță de lege în chestiunile în care își limitează intervenția”, formulare care desemna, în acest context, capacitatea Statelor Unite de a impune arbitrajul și cadrul de soluționare a disputelor în emisfera vestică.[11]:307

Prim-ministrul britanic Lord Salisbury a respins ferm această formulare. Ulterior, Statele Unite au respins propunerea britanică de convocare a unei reuniuni comune pentru clarificarea domeniului de aplicare al Doctrinei Monroe. Potrivit lui Herring, prin faptul că nu au continuat disputa, autoritățile britanice „au recunoscut tacit definiția americană a Doctrinei Monroe și hegemonia Statelor Unite în emisferă”.[11]:307–8 Cancelarul german Otto von Bismarck a respins această interpretare, calificând doctrina, în octombrie 1897, drept „o insolentă neobișnuită”.[32]

Tribunalul de Arbitraj, reunit la Paris, și-a pronunțat hotărârea la 3 octombrie 1899.[31] Decizia a fost unanimă, dar nemotivată, limitându-se la stabilirea noii frontiere, care a acordat Regatului Unit aproape 90% din teritoriul disputat[33] și toate minele de aur.[34] Reacția publică a fost una de surpriză, lipsa raționamentului juridic fiind intens criticată.[33]

Caricatură politică în care Theodore Roosevelt este reprezentat folosind Doctrina Monroe pentru a împiedica intervenția puterilor europene în Republica Dominicană.

Această dispută de frontieră a marcat afirmarea unei politici externe americane mai proactive, în special în emisfera vestică, consacrând Statele Unite ca putere mondială. Ea constituie unul dintre primele exemple de intervenționism modern exercitat sub egida Doctrinei Monroe, în care Statele Unite și-au afirmat prerogativele revendicate în Americi.[35] Aceste evoluții au pregătit cadrul pentru reinterpretările mai explicit intervenționiste ale Doctrinei Monroe din secolul al XX-lea.

În 1898, Statele Unite au intervenit militar în sprijinul Cubei în războiul său de independență împotriva Spaniei. Războiul hispano–american s-a încheiat printr-un tratat de pace care a obligat Spania să cedeze Puerto Rico, Filipinele și Guam Statelor Unite, în schimbul sumei de 20 de milioane de dolari. Totodată, Spania a fost constrânsă să recunoască independența Cubei, deși insula a rămas sub ocupație americană până în 1902.[36]

Politica „Big Brother”

[modificare | modificare sursă]

Politica „Big Brother” a reprezentat o extindere pragmatică a Doctrinei Monroe, formulată de James G. Blaine în anii 1880. Aceasta nu a constituit o doctrină formalizată de politică externă, ci o orientare strategică menită să consolideze poziția de leadership a Statelor Unite în America Latină și să integreze statele din regiune într-un cadru economic favorabil intereselor comerciale americane. Blaine a exercitat funcția de secretar de stat în anul 1881, sub președintele James A. Garfield, și din nou între 1889 și 1892, sub președintele Benjamin Harrison. În acest context, el a inițiat și a prezidat Prima Conferință Internațională a Statelor Americane, desfășurată în anul 1889.[37]

Corolarul Olney

[modificare | modificare sursă]

Corolarul Olney, cunoscut și sub denumirea de interpretarea sau declarația Olney, a constituit interpretarea oficială a Doctrinei Monroe formulată de secretarul de stat american Richard Olney în contextul diferendului de frontieră privind regiunea Essequibo dintre Regatul Unit și Venezuela, în anul 1895. Olney a susținut că Doctrina Monroe conferea Statelor Unite competența de a media litigiile de frontieră din emisfera vestică. Prin această interpretare, sensul doctrinei a fost extins dincolo de principiul inițial al necolonizării, afirmând dreptul Statelor Unite de a exercita intervenție politică și diplomatică în afacerile emisferei occidentale, în principal prin mediere și presiune politică, nu prin utilizarea imediată a forței armate. Declarația a consolidat finalitatea originară a Doctrinei Monroe și a prefigurat evoluțiile care aveau să conducă la Războiul hispano–american, declanșat trei ani mai târziu. Corolarul Olney a precedat și a pregătit conceptual corolarul Roosevelt, fără a avea însă caracterul explicit intervenționist al acestuia din urmă. Interpretarea Olney și-a pierdut relevanța practică până în anul 1933.[38]

Canada

[modificare | modificare sursă]

În anul 1902, prim-ministrul canadian Wilfrid Laurier a recunoscut că Doctrina Monroe era esențială pentru securitatea Canadei. Aceasta oferea statului canadian o garanție de securitate de facto din partea Statelor Unite, garanție lipsită de caracter juridic formal și derivată din echilibrul naval și din convergența intereselor strategice nord-americane. Prezența Marinei Statelor Unite în Oceanul Pacific și a Marinei Regale Britanice în Oceanul Atlantic făcea practic imposibilă o invazie a Americii de Nord. În contextul relațiilor pașnice dintre Canada și Statele Unite, Ottawa putea sprijini Regatul Unit într-un conflict european fără a fi nevoită să își asigure simultan apărarea teritoriului național.[39]

Corolarul Roosevelt

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Corolarul Roosevelt
Caricatură din 1903: „Du-te de aici, omule mic, și nu mă mai deranja”. Președintele Theodore Roosevelt intimidând Columbia pentru a obține controlul asupra Zona Canalului Panama.

Autorii Doctrinei Monroe, în special viitorul președinte și, la momentul respectiv, secretar de stat John Quincy Adams, au conceput-o inițial ca o proclamare a opoziției morale a Statelor Unite față de colonialismul european. În deceniile următoare, doctrina a fost însă reinterpretată și aplicată în contexte variate. Odată cu afirmarea Statelor Unite ca putere mondială emergentă, Doctrina Monroe a ajuns să delimiteze o sferă de influență cu caracter politico-strategic, lipsită de consacrare juridică formală, dar recunoscută în practică și rareori contestată în mod direct.[4]

Anterior accederii la funcția de președinte, Theodore Roosevelt invocase deja raționamentul Doctrinei Monroe pentru a justifica sprijinul acordat intervenției în colonia spaniolă Cuba, în 1898. Criza venezueleană din 1902–1903 a demonstrat că Statele Unite erau dispuse să recurgă la proiecția puterii navale pentru a interveni în vederea stabilizării situației financiare a unor state din Caraibe și America Centrală incapabile să își onoreze obligațiile externe, cu un scop explicit preventiv: evitarea intervenției coercitive a puterilor europene.[40] Această criză, precum și hotărârea arbitrală subsecventă, au avut un rol determinant în cristalizarea Corolarului Roosevelt.[40]

În politica externă a Argentinei, Doctrina Drago a fost formulată la 29 decembrie 1902 de ministrul de externe Luis María Drago. Aceasta a constituit un răspuns la blocada navală impusă Venezuelei în 1902 de Regatul Unit, Germania și Italia, ca urmare a refuzului guvernului venezuelean de a rambursa datoria externă acumulată de administrațiile anterioare venirii la putere a președintelui Cipriano Castro. Drago a formulat principiul potrivit căruia nicio putere europeană nu avea dreptul de a recurge la forță împotriva unui stat american pentru recuperarea creanțelor financiare. Roosevelt a respins această poziție ca extensie a Doctrinei Monroe, declarând: „Nu garantăm niciun stat împotriva sancțiunii, dacă acesta se face vinovat de conduită necorespunzătoare”.[11]:370

Hartă a Americii Centrale și a Caraibelor care evidențiază regiunile afectate de diplomația „big stick” (numită uneori „diplomația bastonului mare”) promovată de Theodore Roosevelt.

În acest context, în 1904, Roosevelt a formulat Corolarul Roosevelt la Doctrina Monroe, afirmând dreptul Statelor Unite de a interveni în America Latină în cazuri de „abateri flagrante și cronice” ale unui stat latino-american, pentru a preveni intervenția puterilor europene în calitate de creditori. Corolarul a constituit o reinterpretare substanțială a Doctrinei Monroe, nu o aplicare directă a intențiilor inițiale ale autorilor săi, transformând doctrina într-un instrument de intervenționism preventiv. Acesta a fost utilizat inclusiv pentru protejarea intereselor financiare ale băncilor și corporațiilor americane și europene. Orientarea a fost asociată cu diplomația „big stick” (numită uneori „diplomația bastonului mare”), sintetizată în maxima atribuită lui Roosevelt: „vorbește cu blândețe și poartă un băț mare”.[4][11]:371[41] Corolarul Roosevelt a provocat o opoziție amplă și durabilă în America Latină.[42]

Corolarul a fost invocat pentru a justifica intervenții militare repetate ale Statelor Unite în America Latină, cu scopul declarat de a limita extinderea influenței europene.[41] El a reprezentat cea mai importantă modificare adusă Doctrinei Monroe și a fost criticat pe scară largă, pe motiv că doctrina fusese concepută inițial exclusiv ca un instrument de neintervenție europeană, nu ca fundament al hegemoniei americane.[4] Istoricul Christopher Coyne a susținut că introducerea Corolarului Roosevelt a inaugurat a doua fază a așa-numitului „imperiu liberal american”, termen utilizat aici în sens analitic, pentru a descrie o formă informală de dominație politică și economică întemeiată pe primatul militar. Această schimbare a produs o transformare structurală a relațiilor politice și economice dintre Statele Unite, America Latină și puterile europene.[43] Alți critici au argumentat că acest corolar a consacrat rolul Statelor Unite de „polițist al emisferei”, legitimând dominația lor regională.[44]

Primele decenii ale secolului al XX-lea au fost marcate de intervenții repetate ale Statelor Unite în America Latină, adesea justificate prin invocarea Corolarului Roosevelt.[45] Președintele William Howard Taft a promovat diplomația dolarului ca instrument de politică externă, urmărind concomitent extinderea intereselor economice americane și prevenirea implicării financiare a puterilor europene în regiune.[46]

Pușcaș marin american pozând lângă revoluționari haitieni uciși, în timpul ocupației Statelor Unite în Haiti.

Statele Unite au desfășurat intervenții succesive care au condus la prezență militară americană în Cuba, Honduras, Panama (prin Tratatul Hay–Bunau-Varilla și Comisia Canalului Istmic),[47] Haiti (1915–1935),[48] Republica Dominicană (1916–1924) și Nicaragua (1912–1925 și 1926–1933).[49] Pușcașii marini americani s-au specializat treptat în ocupații militare de durată, având ca obiectiv principal controlul veniturilor vamale, adesea principala sursă a conflictelor civile interne.[50]

Amendamentul Platt a modificat tratatul încheiat între Statele Unite și Republica Cuba după Războiul hispano–american, transformând practic Cuba într-un protectorat american. Amendamentul stabilea condițiile în care Statele Unite puteau interveni în afacerile interne ale Cubei și autoriza închirierea sau achiziționarea de terenuri pentru stabilirea de baze navale, inclusiv la Golful Guantánamo.[51]

Corolarul Lodge

[modificare | modificare sursă]

Așa-numitul Corolar Lodge a fost adoptat de Senatul Statelor Unite la 2 august 1912,[52] ca reacție la informațiile privind tentativa unei companii private sprijinite de Japonia de a achiziționa Golful Magdalena din Baja California Sur. Prin acest act, aria de aplicare a Doctrinei Monroe a fost extinsă pentru a include și acțiunile corporațiilor și asociațiilor aflate sub controlul unor state străine.[53] În practică, Corolarul Lodge a avut un impact preponderent preventiv și simbolic, nefiind urmat de măsuri coercitive sau intervenții directe.

Memorandumul Clark

[modificare | modificare sursă]

Memorandumul Clark, redactat la 17 decembrie 1928 de subsecretarul de stat J. Reuben Clark în administrația președintelui Calvin Coolidge, analiza utilizarea forței militare de către Statele Unite ca instrument de intervenție în statele din America Latină. Documentul a fost publicat oficial în 1930 de administrația președintelui Herbert Hoover.

Memorandumul a respins interpretarea potrivit căreia Corolarul Roosevelt ar deriva din Doctrina Monroe. Totuși, el nu a constituit o repudiere completă a Corolarului Roosevelt, ci a susținut că eventualele intervenții ale Statelor Unite nu erau autorizate de Doctrina Monroe, ci se întemeiau pe dreptul inerent al Statelor Unite, în calitate de stat suveran. Prin această delimitare, Memorandumul Clark a separat conceptual Corolarul Roosevelt de Doctrina Monroe, subliniind că doctrina se aplica exclusiv situațiilor care implicau state europene. Un argument central a fost acela că Doctrina Monroe viza conflicte de interese între Statele Unite și puterile europene, nu relațiile dintre Statele Unite și statele din America Latină. Documentul a avut caracter interpretativ, fără a produce efecte juridice sau operaționale imediate.

Al Doilea Război Mondial

[modificare | modificare sursă]
Militari americani dislocați în Groenlanda în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea opiniei publice din Statele Unite a susținut apărarea întregii emisfere vestice împotriva unei invazii străine. Un sondaj național realizat în 1940 a indicat că 81% dintre respondenți sprijineau apărarea Canadei, 75% a Mexicului și Americii Centrale, 69% a Americii de Sud, 66% a Indiilor de Vest și 59% a Groenlandei.[54]

Preluarea controlului asupra arhipelagului Saint Pierre și Miquelon, în decembrie 1941, de către forțele Franței Libere de la regimul de la Vichy, a fost considerată de secretarul de stat Cordell Hull drept o încălcare a Doctrinei Monroe.[55]

În cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite au invocat Doctrina Monroe și au ocupat Groenlanda pentru a preveni utilizarea acesteia de către Germania, în urma ocupării Danemarcei. În acest caz, invocarea doctrinei a reprezentat o extindere pragmatică a logicii sale de securitate, adaptată contextului global al războiului, mai degrabă decât o aplicare strictă a cadrului său originar. Forțele armate ale Statelor Unite au rămas în Groenlanda și după încheierea conflictului, iar până în 1948 Danemarca a renunțat la tentativele de a convinge Washingtonul să se retragă. În anul următor, ambele state au devenit membre ale alianței militare NATO. Un tratat semnat în 1951 a conferit Statelor Unite un rol substanțial în apărarea Groenlandei, anticipând integrarea securității emisferei vestice în cadrul alianțelor multilaterale postbelice. Începând cu 2025, United States Space Force menține Baza Spațială Pituffik în Groenlanda, iar forțele armate americane participă frecvent la exerciții NATO în apele din jurul insulei.

Reinterpretarea latino-americană

[modificare | modificare sursă]

După 1898, juriști și intelectuali din Argentina, Brazilia, Chile și Uruguay — în special Luis María Drago, Alejandro Álvarez și Baltasar Brum — au avansat o reinterpretare plurală și neinstituționalizată a Doctrinei Monroe. Aceștia au pledat pentru o abordare continentală a dreptului internațional întemeiată pe multilateralism și pe principiul neintervenției. În acest context intelectual a fost formulată și ipoteza unei origini hispano-americane alternative a ideii, atribuită diplomatului Manuel Torres.[56]

Autoritățile Statelor Unite au rămas însă reticente față de renunțarea la intervenționismul unilateral până la formularea Politicii Bunului Vecin de către președintele Franklin D. Roosevelt în 1933. Această orientare a fost abandonată odată cu intensificarea Războiului Rece, în 1945, când Washingtonul a considerat prioritară protejarea emisferei vestice împotriva influenței sovietice. Schimbarea a intrat în contradicție cu principiul neintervenției și a condus la un nou val de implicare americană în afacerile Americii Latine. În acest cadru, gestionarea și interpretarea Doctrinei Monroe au fost plasate, în plan instituțional, sub egida Organizația Statelor Americane, fondată în 1948,[7] fără a diminua rolul preeminent al Statelor Unite în definirea agendei regionale de securitate.

În 1954, secretarul de stat John Foster Dulles a invocat Doctrina Monroe la cea de-a zecea Conferință Panamericană de la Caracas, denunțând ceea ce administrația americană a caracterizat drept intervenția comunismului sovietic în Guatemala. În mod similar, președintele John F. Kennedy declara, într-o conferință de presă din 29 august 1962:

„Doctrina Monroe înseamnă ceea ce a însemnat de la proclamarea sa de către președintele Monroe și John Quincy Adams, și anume că ne opunem extinderii puterii unei puteri străine în emisfera vestică; de aceea ne opunem la ceea ce se întâmplă astăzi în Cuba. De aceea am întrerupt relațiile comerciale. De aceea am acționat în cadrul OAS și prin alte mijloace pentru a izola amenințarea comunistă din Cuba. Și de aceea vom continua să acordăm o atenție și un efort considerabile acestei chestiuni.”[57]

Războiul Rece

[modificare | modificare sursă]
Memorandum al Central Intelligence Agency din mai 1975, care descrie rolul Agenției în lovitura de stat din Guatemala din 1954, respectiv în înlăturarea guvernului guatemalez al președintelui Jacobo Árbenz, în iunie 1954 (1–5).

În perioada Războiului Rece, Doctrina Monroe a fost aplicată în America Latină de către factorii de decizie ai politicii externe a Statelor Unite ca parte a strategiei globale de containment (limitare a expansiunii sovietice).[58] După instaurarea, în urma Revoluției cubaneze (1953–1959), a unui regim comunist cu legături strânse cu Uniunea Sovietică, s-a susținut că doctrina trebuie invocată pentru a preveni extinderea influenței sovietice în regiune.[59] În baza acestei rațiuni, Statele Unite au furnizat informații și asistență militară guvernelor din America Latină și de Sud care afirmau sau păreau să fie amenințate de subversiune comunistă, inclusiv în cadrul Operațiunii Condor.

În timpul Crizei rachetelor din Cuba din 1962, președintele Kennedy a invocat Doctrina Monroe ca temei politic și strategic al confruntării Statelor Unite cu Uniunea Sovietică în legătură cu instalarea de rachete balistice sovietice pe teritoriul cubanez.[60]

Dezbaterea privind această interpretare extinsă a Doctrinei Monroe s-a intensificat în urma afacerii Iran–Contra. A devenit public faptul că Central Intelligence Agency a instruit în secret luptători de gherilă Contras în Honduras, cu scopul de a destabiliza și răsturna guvernul revoluționar sandinist din Nicaragua și pe președintele acestuia, Daniel Ortega. Directorul CIA, Robert Gates, a susținut public operațiunea în 1984, afirmând că renunțarea la intervenția Statelor Unite în Nicaragua ar echivala cu „abandonarea totală a Doctrinei Monroe”.[61]

Abordări în secolul al XXI-lea

[modificare | modificare sursă]

Doctrina Kerry

[modificare | modificare sursă]

În noiembrie 2013, secretarul de stat John Kerry a declarat, în cadrul Organizația Statelor Americane, că „era Doctrinei Monroe a luat sfârșit”.[62] Sintagma „Doctrina Kerry” este utilizată în literatura de specialitate într-un sens descriptiv și neoficial, pentru a desemna această poziționare de politică externă, fără a implica existența unei doctrine formale sau codificate, comparabile cu Doctrina Monroe.

Comentatorii au remarcat că apelul lui Kerry la un parteneriat bazat pe reciprocitate între statele din Americi se apropie mai mult de intențiile inițiale ale Doctrinei Monroe decât de practicile intervenționiste dezvoltate ulterior, în special în secolele al XIX-lea și al XX-lea.[63] Declarația din 2013 nu a avut caracter juridic sau normativ, ci a exprimat o orientare politică și discursivă, menită să reconfigureze cadrul retoric al relațiilor interamericane.

America First și așa-numitul „Corolar Trump”

[modificare | modificare sursă]

În august 2017, președintele Donald Trump a sugerat o posibilă reactivare a logicii Doctrinei Monroe, menționând public opțiunea unei intervenții militare în Venezuela,[64] după ce directorul Central Intelligence Agency, Mike Pompeo, a afirmat că deteriorarea situației interne ar fi rezultatul interferenței unor actori susținuți de Iran și Federația Rusă.[65] Invocările au avut preponderent caracter discursiv și de descurajare, fără a produce efecte juridice sau normative imediate.

În februarie 2018, secretarul de stat Rex Tillerson a apreciat Doctrina Monroe drept „în mod clar… un succes”, avertizând asupra ambițiilor comerciale „imperiale” ale Chinei și prezentând Statele Unite ca partenerul economic preferat al regiunii.[66] Trump și-a reiterat ulterior angajamentul față de aplicarea Doctrinei Monroe în discursul susținut la cea de-a 73-a Adunare Generală a Organizația Națiunilor Unite în 2018.[67]

Poziția Statelor Unite a fost criticată în dezbaterile politice din cadrul Consiliului de Securitate al ONU de către reprezentantul permanent al Federației Ruse, Vasili Nebenzia, care a calificat această abordare drept o aplicare contemporană a Doctrinei Monroe. Reprezentantul Venezuelei a enumerat 27 de intervenții în America Latină considerate de Caracas drept expresii ale doctrinei și a declarat că aceasta este percepută, în acest context, ca „o amenințare militară directă la adresa Republicii Bolivariene Venezuela”. O evaluare similară a fost exprimată de reprezentantul Cuba.[68]

La 3 martie 2019, consilierul pentru securitate națională John Bolton a invocat explicit Doctrina Monroe în descrierea politicii administrației Trump în Americi, afirmând că administrația nu evită utilizarea acestui concept și că obiectivul urmărit de mai mulți președinți americani, cel puțin din perioada Ronald Reagan, a fost promovarea unei emisfere vestice integral democratice.[69][70] Această poziționare indică continuități retorice cu interpretări anterioare ale doctrinei, adaptate contextului geopolitic contemporan.

Determinarea lui Donald Trump de a trata emisfera vestică drept o sferă de influență a Statelor Unite a fost caracterizată de analiști drept o reactualizare a Doctrinei Monroe.[71][72] Versiunea finală a Strategiei de Securitate Națională pentru 2025 — un document de orientare strategică, fără caracter juridic obligatoriu — îndemna Statele Unite să „reafirme și să aplice Doctrina Monroe pentru a restabili preeminența Statelor Unite în emisfera vestică”, anunțând totodată formularea explicită a așa-numitului „Corolar Trump” la Doctrina Monroe, o etichetă descriptivă utilizată în analiza politică și mediatică pentru a desemna această orientare, fără a implica existența unei doctrine formale sau a unei interpretări oficiale codificate, comparabile cu corolarele istorice ale Doctrinei Monroe.[73]

Specialiști în politică externă au interpretat această orientare ca exprimând intenția de a organiza ordinea internațională pe baza „sferelor de influență”, delimitate între Statele Unite, Federația Rusă și Republica Populară Chineză — interpretare confirmată ulterior și de oficiali americani, care au explicat strategia în acești termeni.[74] Desfășurarea navală de amploare ordonată de Trump, precum și loviturile militare împotriva unor presupuse ambarcațiuni implicate în traficul de droguri în Marea Caraibilor, au fost descrise de experți citați de Reuters și BBC drept exemple de diplomație a canonierelor, în sensul consacrat al utilizării forței navale ca instrument de presiune politică.[75][76]

Desemnarea cartelurilor de droguri drept organizații teroriste și promisiunea privind posibile lovituri militare terestre au fost interpretate ca furnizând un temei juridico-politic pentru o eventuală intervenție militară și pentru o schimbare de regim în Venezuela.[77][78] În 2025, The New York Times observa că „înalți oficiali ai administrației [Donald Trump] au afirmat explicit că obiectivul lor general este afirmarea dominației americane asupra propriei jumătăți a planetei”.[79]

În urma capturării președintelui Venezuelei, Nicolás Maduro, într-un raid desfășurat în ianuarie 2026, Trump a prezentat acțiunea drept o aplicare a Doctrinei Monroe, denumind-o în mod deliberat „Doctrina Donroe”,[80][81] și declarând jurnaliștilor că „dominația americană în emisfera vestică nu va mai fi pusă niciodată sub semnul întrebării”.[81]

Utilizarea în Australia

[modificare | modificare sursă]

Orientarea de politică externă a Australia de la începutul secolului al XX-lea, axată pe limitarea influenței unor puteri percepute ca amenințătoare în Insulele Pacificului, a fost caracterizată de Otto von Bismarck, Alfred Deakin, Billy Hughes și de numeroși istorici drept „Doctrina Monroe australaziană”, „Doctrina Monroe australiană” sau „Doctrina Monroe a Pacificului” — sintagme utilizate în mod analogic, prin raportare la Doctrina Monroe, fără a desemna existența unei doctrine oficiale sau a unei politici formale codificate.[82][83][84]

În anii 2020, aceste formule au fost reluate în discursul analitic și mediatic, pe fondul reorientării strategice a Australiei către regiunea Pacificului, asociată cu percepția intensificării influenței Republicii Populare Chineze în zonă, fără a implica însă o continuitate doctrinară instituționalizată.[85][86][87]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Gilderhus, Mark T. (martie 2006). „The Monroe doctrine: meanings and implications” (PDF). Presidential Studies Quarterly. Hoboken, New Jersey: Wiley-Blackwell. 36 (1): 5–16. Arhivat din original (PDF) la . 
  2. ^ a b c d Sexton, Jay (). „The Monroe Doctrine in an Age of Global History”Necesită abonament cu plată. Diplomatic History. Oxford, England: Oxford University Press. 47 (5): 845–870. doi:10.1093/dh/dhad043. ISSN 0145-2096. 
  3. ^ „Monroe Doctrine”. Oxford English Dictionary (ed. 3rd). . 
  4. ^ a b c d e New Encyclopædia Britannica. 8 (ed. 15th). Encyclopædia Britannica. p. 269. ISBN 1-59339-292-3. 
  5. ^ „Monroe Doctrine”. HISTORY (în engleză). . Accesat în . 
  6. ^ a b „The Monroe Doctrine (1823)”. Basic Readings in U.S. Democracy. United States Department of State. Arhivat din original la . 
  7. ^ a b Scarfi, Juan Pablo (). „In the Name of the Americas: The Pan-American Redefinition of the Monroe Doctrine and the Emerging Language of American International Law in the Western Hemisphere, 1898–1933”. Diplomatic History. 40 (2): 189–218. doi:10.1093/dh/dhu071. 
  8. ^ a b c Morison, S.E. (februarie 1924). „The Origins of the Monroe Doctrine”. Economica (10): 27–51. doi:10.2307/2547870. JSTOR 2547870. 
  9. ^ Nerval, Gaston (). Autopsy of the Monroe Doctrine. New York: The Macmillan Company. p. 33. 
  10. ^ Boyer, Paul S., ed. (). The Oxford Companion to United States History. Oxford: Oxford University Press. pp. 514. ISBN 978-0-19-508209-8. 
  11. ^ a b c d e f g h Herring, George C. (). From Colony to Superpower: U.S. Foreign Relations Since 1776. New York City: Oxford University Press. ISBN 9780195078220. 
  12. ^ „Monroe Doctrine, 1823”. Office of the Historian. United States Department of State. . Accesat în . 
  13. ^ Pentru textul Ukazului din 1821, a se vedea: „Decrete imperiale ruse privind Compania Ruso-Americană”. Arbitrajul privind focile de blană: anexă la cauza Statelor Unite ale Americii în fața Tribunalului de Arbitraj convocat la Paris în temeiul tratatului dintre Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii, încheiat la 29 februarie 1892. Washington, DC: Tipografia Guvernului Statelor Unite. . p. 16. 
  14. ^ Kennedy, David M.; Cohen, Lizabeth; Bailey, Thomas Andrew (). The American Pageant: A History of the Republic, Volume I. Boston, Massachusetts: Cengage Learning. p. 267. ISBN 9780547166599. 
  15. ^ Miller, Robert J.; Furse, Elizabeth (). Native America, Discovered and Conquered: Thomas Jefferson, Lewis & Clark, and Manifest Destiny. Westport, Connecticut: Praeger. p. 136. ISBN 9780275990114. 
  16. ^ Monroe, James. „The Monroe Doctrine”. U.S. Department of State. Accesat în . 
  17. ^ Riguzzi, Paolo (). „Mexico and the Monroe Doctrines, 1863–1920: From Appropriation to Rejection”Necesită abonament cu plată. Diplomatic History. 47 (5): 781–801. doi:10.1093/dh/dhad049. ISSN 0145-2096. 
  18. ^ Hobson, Rolf (). Imperialism at Sea. 163. Brill Academic Publishers. p. 63. ISBN 978-0-391-04105-9. Accesat în . 
  19. ^ a b c Crow, John A. (). „Areil and Caliban”. The Epic of Latin America (ed. 4th). Berkeley: University of California Press. pp. 676. ISBN 0-520-07723-7. 
  20. ^ Uribe, Armando, El Libro Negro de la Intervención Norteamericana en Chile. México: Siglo XXI Editores, 1974.
  21. ^ a b c Castro-Ruiz, Carlos (). „The Monroe Doctrine and the Government of Chile”Necesită abonament cu plată. American Political Science Review (în engleză). 11 (2): 231–238. doi:10.2307/1943985. ISSN 0003-0554. JSTOR 1943985. 
  22. ^ Howe, Daniel (). What Hath God WroughtNecesită înregistrare gratuită. New York: Oxford University Press. p. 115. ISBN 978-0-19-507894-7. 
  23. ^ „What is the Monroe Doctrine?”. The Economist. ISSN 0013-0613. Accesat în . 
  24. ^ Debra J. Allen (). Historical Dictionary of U.S. Diplomacy from the Revolution to Secession. Scarecrow Press. p. 270. ISBN 9780810878952. 
  25. ^ fără autor indicat. „James K. Polk: reafirmarea Doctrinei Monroe”. Encyclopædia Britannica. Accesat în . În mesajul său adresat Congresului la 2 decembrie 1845, președintele Polk a reinterpretat Doctrina Monroe în spiritul dominant al „destinului manifest". În timp ce Monroe afirmase doar că emisfera vestică nu mai era deschisă colonizării europene, Polk a susținut că puterile europene nu ar trebui să intervină în expansiunea teritorială preconizată a Statelor Unite. 
  26. ^ „Annexation by Spain, 1861–65”. U.S. Library of Congress. 
  27. ^ M. M. McAllen, Maximilian and Carlota: Europe's Last Empire in Mexico (2014)
  28. ^ Maass, Richard W. (). The Picky Eagle: How Democracy and Xenophobia Limited U.S. Territorial Expansion (în engleză). Cornell University Press. p. 154. ISBN 978-1-5017-4875-2. 
  29. ^ Byrne, James Patrick; Coleman, Philip; King, Jason Francis (). Ireland and the Americas. Bloomsbury Academic. ISBN 9781851096145. 
  30. ^ Ulysses Simpson Grant; John Y. Simon, Editor (). The Papers of Ulysses S. Grant: November 1, 1870 – May 31, 1871. SIU Press. p. 286. ISBN 9780809321971. 
  31. ^ a b Humphreys, R. A. (). Anglo-American Rivalries and the Venezuela Crisis of 1895: Presidential Address to the Royal Historical Society December 10, 1966. Transactions of the Royal Historical Society. 17. pp. 131–164. 
  32. ^ „Bismarck and the Monroe Doctrine”. Chicago Tribune. . Accesat în . [nefuncțională]
  33. ^ a b Schoenrich (1949:526)
  34. ^ King (2007:260)
  35. ^ Ferrell, Robert H. „Monroe Doctrine”. ap.grolier.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  36. ^ Smith, Joseph (). The Spanish–American War 1895–1902: Conflict in the Caribbean and the Pacific. Routledge. ISBN 978-1-138-83742-3. 
  37. ^ Lens, Sidney; Zinn, Howard (). The Forging of the American Empire: From the Revolution to Vietnam, a History of U.S. Imperialism. Human Security Series (ed. Illustrated). Pluto Press. p. 464. ISBN 0-7453-2100-3. 
  38. ^ Young, George B. (). „Intervention Under the Monroe Doctrine: The Olney Corollary”. Political Science Quarterly. 57 (2): 247–280. doi:10.2307/2143553. JSTOR 2143553. 
  39. ^ Dziuban, Stanley W. (). „Chapter 1, Chautauqua to Ogdensburg”. Military Relations Between the United States and Canada, 1939–1945. Washington DC: Center of Military History, United States Army. pp. 2–3. LCCN 59-60001. Arhivat din original la . Accesat în . 
  40. ^ a b Maass, Matthias (septembrie 2009). „Catalyst for the Roosevelt Corollary: Arbitrating the 1902–1903 Venezuela Crisis and Its Impact on the Development of the Roosevelt Corollary to the Monroe Doctrine”. Diplomacy & Statecraft. 20 (3): 383–402. doi:10.1080/09592290903293738. 
  41. ^ a b Roosevelt, Theodore (). „State of the Union Address”. TeachingAmericanHistory.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  42. ^ Thomas Leonard; et al. (). Encyclopedia of U.S. – Latin American Relations. SAGE. p. 789. ISBN 9781608717927. 
  43. ^ Coyne, Christopher J. (). In Search of Monsters to Destroy : The Folly of American Empire and the Paths to Peace. Independent Institute. pp. 14–15. ISBN 9781598133479. 
  44. ^ Lerner, Adrienne Wilmoth (). „Monroe Doctrine”. Encyclopedia of Espionage, Intelligence, and Security. Format:Tertiary source
  45. ^ „Home - Theodore Roosevelt Association”. theodoreroosevelt.org. 
  46. ^ „Dollar Diplomacy”. Encyclopædia Britannica. 
  47. ^ „Panama declares independence”. HISTORY.com. . 
  48. ^ „U.S. Invasion and Occupation of Haiti, 1915-34”. 2001-2009.state.gov. . 
  49. ^ „Nicaragua timeline”. BBC News. . 
  50. ^ Lester D. Langley, The Banana Wars: United States Intervention in the Caribbean, 1898–1934 (2001)
  51. ^ „Our Documents - Platt Amendment (1903)”. ourdocuments.gov. . 
  52. ^ „Senate Vote #236 in 1912”. 
  53. ^ New York Times Current History: the European war, Volume 9. . pp. 158–159. 
  54. ^ „What the U.S.A. Thinks”. Life. . p. 20. Accesat în . 
  55. ^ "Over by Christmas." The Liberation of Saint Pierre and Miquelon
  56. ^ Chandler, Charles Lyon (iulie 1914). „The Pan American Origin of the Monroe Doctrine”. American Journal of International Law. 8 (3): 515–519. doi:10.2307/2187493;  García Samudio, Nicolás (). „La misíon de don Manuel Torres en Washington y los orígenes suramericanos de la doctrina Monroe”. Boletín de Historia y Antigüedades (în spaniolă). 28: 474–484;  criticat de Whitaker, Arthur P. (). The Western Hemisphere Idea: Its Rise and Decline. Ithaca, New York: Cornell University Press. p. 27. 
  57. ^ „352 – The President's News Conference August 29, 1962 response to Q[21.]”. Gerhard Peters and John T. Woolley, The American Presidency Project. Arhivat din original la . Accesat în . 
  58. ^ Dominguez, Jorge (). „US–Latin American Relations During the Cold War and its Aftermath” (PDF). The United States and Latin America: The New Agenda. Institute of Latin American Studies and the David Rockefeller Center for Latin Americas Studies. p. 12. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  59. ^ „Study Prepared in Response to National Security Study Memorandum 15”. NSC–IG/ARA. . Accesat în . 
  60. ^ „The Durable Doctrine”. Time. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  61. ^ Smith, Gaddis (). The Last Years of the Monroe Doctrine, 1945–1993Necesită înregistrare gratuită. New York: Hill & Wang. p. 201. ISBN 978-0-8090-1568-9. 
  62. ^ Johnson, Keith (). „Kerry Makes It Official: 'Era of Monroe Doctrine Is Over'”. Wall Street Journal. 
  63. ^ Keck, Zachary (). „The US Renounces the Monroe Doctrine?”. The Diplomat. Accesat în . 
  64. ^ „Trump Says He Is Considering Military Action in Venezuela”. VOA News. . 
  65. ^ „CIA Director Pompeo: Venezuela's Situation Continues to Deteriorate”. VOA News. . 
  66. ^ Gramer, Robbie (). „Tillerson Praises Monroe Doctrine, Warns Latin America of 'Imperial' Chinese Ambitions”. Foreign Policy. The Slate Group. 
  67. ^ „Remarks by President Trump to the 73rd Session of the United Nations General Assembly, New York, NY”. whitehouse.gov. – via National Archives. 
  68. ^ „S/PV.8452 Security Council: Seventy-fourth year: 8452nd meeting”. United Nations. . p. 12. 
  69. ^ „John Bolton: 'We're not afraid to use the word Monroe Doctrine'”. . Accesat în . 
  70. ^ „What is the Monroe Doctrine? John Bolton's justification for Trump's push against Maduro”. The Washington Post. . 
  71. ^ „Trump, Greenland and the rebirth of the Monroe Doctrine”. Financial Times. . 
  72. ^ „Trump revives Monroe Doctrine in U.S. relations with Western Hemisphere”. The Washington Post. . 
  73. ^ Troianovski, Anton (). „Trump's Security Strategy Focuses on Profit, Not Spreading Democracy”Necesită abonament cu plată. The New York Times. Accesat în . 
  74. ^ Nicas, Jack (). „The 'Donroe Doctrine': Trump's Bid to Control the Western Hemisphere”Necesită abonament cu plată. The New York Times. Accesat în . 
  75. ^ Ali, Idrees; Zengerle, Patricia; Shalal, Andrea (). „US builds up forces in Caribbean as officials, experts, ask why”. Reuters. Accesat în . David Smilde, expert în Venezuela la Tulane University, a afirmat că mișcările militare par să urmărească exercitarea unei presiuni directe asupra guvernului Maduro: „Cred că ceea ce încearcă să facă este să aplice o presiune maximă — o presiune militară reală — asupra regimului, pentru a vedea dacă acesta cedează … Este vorba de diplomație a canonierelor. Sunt tactici de modă veche." 
  76. ^ Lissardy, Gerardo; Wilson, Caitlin (). „What is Trump's goal as US bombs 'Venezuela drugs boat' and deploys warships?”. BBC. Accesat în . 
  77. ^ Stott, Michael; Politi, James; Daniels, Joe (). „Donald Trump aims to topple Venezuela's leader with military build-up”. Financial Times. Accesat în . 
  78. ^ Bergengruen, Vera; Forero, Juan; Leary, Alex (). „Trump's Threats and Military Strikes Turn Up Heat on Latin America”. The Wall Street Journal. ProQuest 3262895207. Accesat în .  templatestyles stripmarker în |id= la poziția 1 (ajutor)
  79. ^ "The ‘Donroe Doctrine’: Trump’s Bid to Control the Western Hemisphere", New York Times, 17 November 2025; permalink: https://archive.today/20251207195815/https://www.nytimes.com/2025/11/17/world/americas/trump-latin-america-monroe-doctrine.html
  80. ^ Ward, Alexander (). „Removing Maduro Was 'Donroe Doctrine' in Action, Trump Says”Necesită abonament cu plată. The Wall Street Journal. Accesat în . 
  81. ^ a b "After Venezuela, Trump Offers Hints About What Could Be Next", New York Times, 5 January 2026 https://archive.md/5NvqT#selection-551.0-551.60
  82. ^ Hoskins, Ian (). Australia & the Pacific: a history. Sydney: NewSouth Publishing. ISBN 978-1742235691. 
  83. ^ Stoll, Viktor (iulie 2022). „A Monroe Doctrine for the Indo-Pacific: Alfred Deakin, the Great White Fleet, and the Emergence of an Independent Australian Imperialism” (PDF). Journal of Indo-Pacific Affairs. 
  84. ^ Tate, Merze (). „The Australasian Monroe Doctrine”. Political Science Quarterly. 76 (2): 264–284. doi:10.2307/2146220. JSTOR 2146220. 
  85. ^ „Australia's Monroe Doctrine in the Age of the China-Solomon Islands Security Deal”. The Diplomat. Accesat în . 
  86. ^ Dobell, Graeme (). „Framing the islands: strategic denial and integration”. The Strategist (în engleză). Accesat în . 
  87. ^ Dobell, Graeme (). „Of maps and minds: Can Australia embrace a regional identity?”. Inside Story (în engleză). Accesat în . 

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • "Forum: The Monroe Doctrine at 200,” Diplomatic History, 47#5 (November 2023): 731-870. online review of group of scholarly articles
  • „Present Status of the Monroe Doctrine”. Annals of the American Academy of Political and Social Science. 54: 1–129. . ISSN 0002-7162. JSTOR i242639.  14 articles by experts
  • Bemis, Samuel Flagg. John Quincy Adams and the Foundations of American Foreign Policy (1949) online
  • Bingham, Hiram. The Monroe Doctrine: An Obsolete Shibboleth (Yale University Press, 1913); a strong attack; online
  • Bolkhovitinov, Nikolai N., and Basil Dmytryshyn. "Russia and the Declaration of the non-colonization principle: new archival evidence." Oregon Historical Quarterly 72.2 (1971): 101–126. online
  • Bryne, Alex. The Monroe Doctrine and United States National Security in the Early Twentieth Century (Springer Nature, 2020).
  • Gilderhus, Mark T. (2006) "The Monroe Doctrine: meanings and implications." Presidential Studies Quarterly 36.1 (2006): 5–16. Online Arhivat în , la Wayback Machine.
  • May, Ernest R. (). The Making of the Monroe DoctrineNecesită înregistrare gratuită. Harvard UP. ISBN 9780674543409. 
  • May, Robert E. (2017) "The Irony of Confederate Diplomacy: Visions of Empire, the Monroe Doctrine, and the Quest for Nationhood." Journal of Southern History 83.1 (2017): 69-106. excerpt
  • Meiertöns, Heiko (). The Doctrines of US Security Policy: An Evaluation under International Law. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-76648-7. 
  • Merk, Frederick (). The Monroe Doctrine and American Expansionism, 1843–1849Necesită înregistrare gratuită. New York, Knopf. 
  • Morison, S. E. (1924). "The Origin of the Monroe Doctrine, 1775-1823". Economica (10): 27–51.
  • Murphy, Gretchen (). Hemispheric Imaginings: The Monroe Doctrine and Narratives of U.S. Empire. Duke University Press.  Examines the cultural context of the doctrine. excerpt
  • Nakajima, Hiroo. "The Monroe Doctrine and Russia: American views of Czar Alexander I and their influence upon early Russian-American relations." Diplomatic History 31.3 (2007): 439–463.
  • Perkins, Dexter (). The Monroe Doctrine, 1823–1826.  3 vols.
  • Poston, Brook. (2016) "'Bolder Attitude': James Monroe, the French Revolution, and the Making of the Monroe Doctrine" Virginia Magazine of History and Biography 124#4 (2016), pp. 282–315. online
  • Rossi, Christopher R. (2019) "The Monroe Doctrine and the Standard of Civilization." Whiggish International Law (Brill Nijhoff, 2019) pp. 123–152.
  • Sexton, Jay (). The Monroe Doctrine: Empire and Nation in 19th-Century America. Hill & Wang.  290 pages; competing and evolving conceptions of the doctrine after 1823. excerpt

Surse primare

[modificare | modificare sursă]
  • Alvarez, Alejandro, ed. The Monroe Doctrine: Its Importance in the International Life of the States of the New World (Oxford University Press, 1924) includes statements from many countries online.

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Puteți găsi mai multe informații despre Doctrina Monroe prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:
Definiții și traduceri în Wikționar
Imagini și media la Commons
Texte sursă la Wikisursă
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Doctrina_Monroe&oldid=17439590