Sari la conținut

Dezinformare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Imagine falsă, generată de inteligență artificială, a semnului Hollywood în timpul incendiilor de vegetație din California din 2025.

Dezinformarea este informația falsă sau înșelătoare răspândită în mod deliberat pentru a înșela oamenii[1][2][3][4] sau pentru a obține un câștig economic ori politic și care poate cauza prejudicii publice.[5] Dezinformarea este o activitate ostilă și orchestrată în care actorii folosesc înșelăciuni strategice și tactici de manipulare mediatică pentru a-și atinge scopuri politice, militare sau comerciale.[6] Ea se pune în aplicare prin campanii coordonate[7] care folosesc mai multe strategii retorice și forme de cunoaștere, printre care nu doar minciuni, ci și adevăruri, semiadevăruri și judecăți de valoare, pentru a exploata și amplifica războaiele culturale și alte controverse legate de identitate.[8]

Prin contrast, informarea greșită se referă la inexactități care provin dintr-o eroare neintenționată.[9] Informarea greșită poate fi folosită pentru a crea dezinformare atunci când o informație greșită cunoscută este diseminată intenționat.[10] „Știrile false” au fost uneori clasificate ca un tip de dezinformare, deși cercetătorii disting între cele două concepte.[11] Unii cercetători au atras atenția asupra folosirii termenului în scrierea academică din cauza lipsei sale de precizie și a utilizării sale disputate în discursul public și politic despre acoperirea mediatică a informației.[12] Alții observă că el continuă să fie folosit atât pentru informații demonstrabil false sau înșelătoare, cât și, mai larg, în comunicarea politică, unde sensul și implicațiile sale rămân dezbătute.[13]

Etimologie

[modificare | modificare sursă]
Etimologia cuvântului disinformation după H. Newman, publicată în Journal of Information Warfare în 2021.[14] Elemente ale cuvântului își au originea în familia de limbi indo-europene. Prefixele latine „dis” și „in” pot fi considerate ambele cu rădăcini indo-europene, în timp ce originea lui „forma” este considerabil mai obscură; ea ar putea proveni din conceptul aristotelic μορφή (morphe), potrivit căruia ceva devine un „lucru” atunci când are „formă” sau substanță.

Cuvântul englezesc disinformation provine din aplicarea prefixului latin dis- la information, cu sensul de „inversare sau eliminare a informației”. Cuvântul, rar folosit, apărea tipărit cu acest sens cel puțin din 1887.[15] Unii îl consideră o traducere-împrumut a cuvântului rusesc дезинформация, transliterat ca dezinformatsiya,[16][1][2] derivat, se pare, din denumirea unei secții de propagandă neagră a KGB.[17][1][18] Planificatorii sovietici din anii 1950 defineau dezinformarea drept „diseminarea (în presă, la radio etc.) de rapoarte false menite să inducă în eroare opinia publică”.[19]

Termenul disinformation a apărut prima dată în dicționare în anul 1985, mai exact în Webster's New College Dictionary și American Heritage Dictionary.[20] După ce termenul sovietic a devenit larg cunoscut în anii 1980, vorbitorii nativi de engleză i-au lărgit sensul, incluzând „orice comunicare guvernamentală (fățișă sau ascunsă) care conține material intenționat fals și înșelător, combinat adesea selectiv cu informații reale, și care urmărește să inducă în eroare și să manipuleze fie elitele, fie un public de masă”.[2]

Până în 1990, folosirea termenului disinformation se impusese pe deplin în limba engleză, în lexicul politicii.[21] Până în 2001, termenul ajunsese să fie cunoscut ca o formulare mai civilizată pentru a spune că cineva minte.[22] Stanley B. Cunningham scria în cartea sa din 2002, The Idea of Propaganda, că disinformation ajunsese să fie folosit pe scară largă ca sinonim pentru propagandă.[23]

Operaționalizare

[modificare | modificare sursă]

Centrul Shorenstein de la Universitatea Harvard definește cercetarea dezinformării ca un domeniu academic care studiază „răspândirea și impactul informării greșite, al dezinformării și al manipulării mediatice”, inclusiv „modul în care se răspândește prin canale online și offline, de ce oamenii sunt predispuși să creadă informații proaste și strategiile eficiente de atenuare a impactului acestora”.[24] Potrivit unui articol de cercetare din 2023 publicat în New Media & Society,[6] dezinformarea circulă pe rețelele de socializare prin campanii de înșelare puse în aplicare în mai multe moduri, printre care astroturfing-ul, teoriile conspirației, clickbait-ul, războaiele culturale, camerele de ecou, farsele, știrile false, propaganda, pseudoștiința și zvonurile.

Glosar de termeni-cheie legați de dezinformare și informare greșită[6]
Termen Descriere Termen Descriere
Astroturfing Campanie coordonată central care imită activismul de bază, participanții pretinzând că sunt cetățeni obișnuiți Știri false Gen: crearea deliberată de pseudojurnalism. Etichetă: instrumentalizarea termenului pentru a delegitima presa
Teorii ale conspirației Respingeri ale relatărilor oficiale care propun explicații alternative în care indivizi sau grupuri acționează în secret Spălarea verde Comunicare înșelătoare care îi face pe oameni să creadă că o companie este responsabilă față de mediu, deși nu este
Clickbait Folosirea deliberată de titluri și miniaturi înșelătoare pentru a crește traficul online în scop de profit sau popularitate Propagandă Comunicare de masă organizată, cu o agendă ascunsă, care urmărește să conformeze convingerile și acțiunile ocolind raționamentul individual
Războaie culturale Fenomen în care mai multe grupuri de oameni, cu valori adânc înrădăcinate, încearcă să direcționeze politica publică în mod conflictual Pseudoștiință Relatări care pretind puterea explicativă a științei, îi împrumută limbajul și legitimitatea, dar se abat substanțial de la criteriile ei de calitate
Doxing Formă de hărțuire online care încalcă limitele intimității prin dezvăluirea de informații menite să provoace victimei un prejudiciu fizic și online Zvonuri Relatări neîntemeiate care circulă fără a fi coroborate sau validate
Cameră de ecou Mediu epistemic în care participanții întâlnesc convingeri și opinii care coincid cu ale lor Trolling Grupuri de influenceri digitali în rețea care operează „armate de clicuri” menite să mobilizeze sentimentul public
Farsă Relatări în care fapte false sunt prezentate ca legitime Legende urbane Povești moralizatoare, durabile, despre intruși care încalcă limite și despre consecințele grave care urmează

Pentru a distinge între termeni asemănători, printre care informarea greșită și malinformarea, cercetătorii convin asupra următoarelor definiții: (1) dezinformarea este diseminarea strategică de informații false cu intenția de a cauza prejudicii publice;[25] (2) informarea greșită reprezintă răspândirea neintenționată de informații false; iar (3) malinformarea este informația factuală diseminată cu intenția de a cauza prejudicii,[26] termeni prescurtați „DMMI”.[27]

În anul 2019, Camille François a conceput cadrul „ABC” de înțelegere a diferitelor modalități de dezinformare online:

  • Actori manipulatori, care „se implică în cunoștință de cauză și cu intenție clară în campanii virale de înșelare” ce sunt „ascunse, menite să ascundă identitatea și intenția actorului care le orchestrează”. Exemplele includ persoane precum Guccifer 2.0, trolii de internet, presa de stat și operativii militari.
  • Comportament înșelător, care „cuprinde varietatea de tehnici pe care actorii înșelării virale le pot folosi pentru a spori și exagera raza de acțiune, viralitatea și impactul campaniilor lor”. Exemplele includ fermele de troli, boții de internet, astroturfing-ul și interacțiunea plătită.
  • Conținut dăunător, care include informarea greșită din domeniul sănătății, media manipulată precum deepfake-urile, hărțuirea online, extremismul violent, discursul instigator la ură sau terorismul.[28]

În 2020, Brookings Institution a propus modificarea acestui cadru pentru a include Distribuția, definită prin „protocoalele tehnice care activează, constrâng și modelează comportamentul utilizatorului într-un spațiu virtual”.[29] În mod similar, Carnegie Endowment for International Peace a propus adăugarea Gradului („distribuția conținutului și publicul pe care îl atinge”) și a Efectului („cât de mare este amenințarea pe care o reprezintă un caz dat”).[30]

Comparații cu propaganda

[modificare | modificare sursă]

Măsura în care dezinformarea și propaganda se suprapun face obiectul unei dezbateri. Unii (precum Departamentul de Stat al Statelor Unite) definesc propaganda drept folosirea de argumente iraționale fie pentru a promova, fie pentru a submina un ideal politic, iar dezinformarea o folosesc ca denumire alternativă pentru propaganda care subminează,[31] în timp ce alții le consideră concepte cu totul separate.[32] O distincție răspândită susține că dezinformarea descrie și mesajele motivate politic, concepute explicit pentru a genera cinism public, incertitudine, apatie, neîncredere și paranoia, toate acestea descurajând implicarea și mobilizarea cetățenilor pentru schimbări sociale sau politice.[19]

Practică

[modificare | modificare sursă]

Dezinformarea este eticheta dată adesea manipulării și interferenței informaționale străine (FIMI).[33] Studiile despre dezinformare se ocupă adesea de conținutul activității, în timp ce conceptul mai larg de FIMI privește mai degrabă „comportamentul unui actor”, descris prin conceptul de doctrină militară de tactici, tehnici și proceduri (TTP).[33]

Dezinformarea este realizată în principal de serviciile de informații guvernamentale, dar a fost folosită și de organizații neguvernamentale și de firme.[34] Organizațiile-paravan sunt o formă de dezinformare, deoarece induc publicul în eroare cu privire la adevăratele lor obiective și la cine le controlează.[35] Mai recent, dezinformarea a fost răspândită deliberat pe rețelele de socializare sub forma „știrilor false”, dezinformare mascată drept articole de presă legitime și menită să inducă în eroare cititorii sau telespectatorii.[36] Dezinformarea poate include distribuirea de documente, manuscrise și fotografii falsificate, ori răspândirea de zvonuri periculoase și informații fabricate. Folosirea acestor tactici poate duce însă la efecte de bumerang, provocând consecințe neintenționate precum procese de defăimare sau prejudicii aduse reputației celui care dezinformează.[35]

Dezinformarea se poate răspândi mai ușor în situații în care lipsesc informațiile credibile despre un subiect, cum ar fi o criză.[37] Implicațiile acestui fapt s-au văzut după atacul cu cuțitul de la Southport din 2024, unde răspândirea dezinformării despre originea atacatorului a fost alimentată de restricțiile de relatare, ceea ce a însemnat că nu existau fapte care să contracareze dezinformarea.[38] Aceasta a dus apoi la revoltele din Regatul Unit din 2024.[38]

Pe plan mondial

[modificare | modificare sursă]

Dezinformarea a fost identificată drept o provocare importantă, care subminează încrederea publică și baza factuală a dezbaterii publice.[39][40] Studiile au constatat că informația falsă se răspândește adesea mai repede și mai larg online decât informația corectă. Cercetarea empirică leagă totodată dezinformarea de polarizarea politică, de erodarea democrației și de reziliența regimurilor în contexte autoritare.[41]

Dezinformarea sovietică

[modificare | modificare sursă]
Raportul „Operation INFEKTION: Soviet Bloc Intelligence and Its AIDS Disinformation Campaign” de Thomas Boghardt, despre campania de dezinformare a KGB privind originea SIDA.
Ion Mihai Pacepa.
Fostul oficial de rang înalt al poliției secrete române Ion Mihai Pacepa a dezvăluit istoria dezinformării în cartea sa *Disinformation* (2013).[42]

Folosirea dezinformării ca armă tactică sovietică a început în anul 1923, când vicepreședintele Direcției Politice de Stat (GPU), precursoarea KGB, Józef Unszlicht, a cerut înființarea „unui birou special de dezinformare care să desfășoare operațiuni active de informații”.[43] GPU a fost prima organizație din Uniunea Sovietică care a folosit termenul de dezinformare pentru tacticile ei de informații.[44] William Safire scria în cartea sa din 1993, Quoth the Maven, că dezinformarea era folosită de predecesoarea KGB pentru a desemna „manipularea sistemului de informații al unei națiuni prin injectarea de date credibile, dar înșelătoare”.[44] Dezertorul Ion Mihai Pacepa a susținut că Iosif Stalin a inventat termenul, dându-i o denumire cu sonoritate franceză pentru a pretinde că are o origine occidentală.[45] Dezinformarea a fost definită în Marea Enciclopedie Sovietică (1952) drept „informație falsă cu intenția de a înșela opinia publică”.[45][46][47]

De atunci, dezinformarea a devenit o tactică folosită în războiul politic sovietic numit măsuri active.[48][43] Măsurile active au fost o parte esențială a strategiei de informații sovietice, implicând falsul ca operațiune sub acoperire, subversiune și manipulare mediatică.[49] Enciclopedia din anul 2003 Propaganda and Mass Persuasion afirmă că disinformation provine din dezinformatsia, termen folosit de unitatea rusă de propagandă neagră cunoscută drept Serviciul A, care se referea la măsurile active.[48] Termenul a fost folosit în 1939, în legătură cu un „Serviciu German de Dezinformare”.[50][51] Ediția din 1991 a lucrării The Merriam-Webster New Book of Word Histories definește disinformation drept o traducere probabilă a rusescului dezinformatsiya.[51] Acest dicționar notează că este posibil ca varianta engleză a cuvântului și cea în limba rusă să se fi dezvoltat independent, în paralel, din frustrarea continuă legată de răspândirea propagandei înainte de Al Doilea Război Mondial.[51]

Ion Mihai Pacepa, fost oficial de rang înalt din poliția secretă română, a spus că termenul a fost inventat de Iosif Stalin și folosit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[47][45] Guvernul stalinist a folosit apoi tactici de dezinformare atât în al Doilea Război Mondial, cât și în Războiul Rece.[52] Serviciile de informații sovietice foloseau termenul maskirovka (înșelarea militară rusă) pentru a se referi la o combinație de tactici care includeau dezinformarea, simularea, camuflajul și disimularea.[53] Pacepa și Ronald J. Rychlak au scris o carte intitulată Disinformation, în care Pacepa scria că Stalin a dat tacticii un titlu cu sonoritate franceză pentru a susține ideea falsă că ar fi o tehnică folosită de lumea occidentală.[45] Pacepa a relatat că, în timp ce lucra ca ofițer de informații, citea manuale de instrucție sovietice care descriau dezinformarea drept o strategie folosită de guvernul rus, cu origini timpurii în istoria Rusiei.[47][45] Pacepa își amintea că manualele sovietice spuneau că originile dezinformării proveneau din orașele false construite de Grigori Potemkin în Crimeea pentru a o impresiona pe Ecaterina cea Mare în timpul călătoriei sale din 1783 în regiune, denumite ulterior satele lui Potemkin.[47][45]

În cartea lor Propaganda and Persuasion, autorii Garth Jowett și Victoria O'Donnell au descris disinformation drept un cuvânt înrudit provenit din dezinformatsia, dezvoltat din aceeași denumire dată unei secții de propagandă neagră a KGB.[54] S-a relatat că această secție de propagandă neagră s-a format în 1955 și era numită agenția Dezinformatsiya.[51] Fostul director al Agenției Centrale de Informații (CIA), William Colby, a explicat cum funcționa agenția Dezinformatsiya, spunând că plasa un articol fals într-un ziar de stânga.[51] Relatarea falsă își făcea drum către un periodic comunist, înainte de a fi publicată în cele din urmă de un ziar sovietic, care spunea că sursele sale erau persoane nedezvăluite.[51] Prin acest proces, o minciună era proliferată la nivel global drept o relatare jurnalistică legitimă.[51]

Termenul disinformation a început să fie folosit mai larg ca formă de meserie a spionajului sovietic, definit în Marea Enciclopedie Sovietică oficială din 1952 drept „diseminarea (în presă, la radio etc.) de informații false cu intenția de a înșela opinia publică”.[46][47] În perioada cea mai activă a Războiului Rece, între anii 1945 și 1989, tactica a fost folosită de mai multe servicii de informații, printre care KGB-ul sovietic, Serviciul Secret de Informații britanic și CIA american.[50]

Cuvântul disinformation a cunoscut o folosire sporită în anii 1960 și o răspândire mai largă până în anii 1980.[47] Operațiunea INFEKTION a fost o campanie de dezinformare sovietică menită să influențeze opinia publică spre ideea că SUA ar fi inventat SIDA.[45][47] SUA nu au contracarat activ dezinformarea până în anul 1980, când un document fals a relatat că SUA ar fi sprijinit apartheidul.[55] Un efort major de dezinformare din anul 1964, Operațiunea Neptun, a fost conceput de serviciul secret cehoslovac, StB, pentru a-i defăima pe politicieni vest-europeni drept foști colaboratori naziști.[56] Fostul ofițer de informații din blocul sovietic Ladislav Bittman, primul practicant al dezinformării care a dezertat public în Occident, a descris definiția oficială ca fiind diferită de practică: „Interpretarea este ușor distorsionată, deoarece opinia publică este doar una dintre țintele posibile. Multe jocuri de dezinformare sunt concepute doar pentru a manipula elita decizională și nu primesc nicio publicitate.”[46] Bittman a fost adjunct al șefului Departamentului de Dezinformare al Serviciului de Informații Cehoslovac și a depus mărturie în fața Congresului Statelor Unite despre cunoștințele sale privind dezinformarea în 1980.[48]

Dezinformarea rusă

[modificare | modificare sursă]

Campaniile de dezimformare rusă au avut loc în multe țări.[57][58][59][60] De exemplu, campanii de dezinformare conduse de Evgheni Prigojin, un oligarh rus, au fost semnalate în mai multe țări africane.[61][62] Rusia neagă că ar folosi dezinformarea pentru a influența opinia publică. Adesea, campaniile ruse urmăresc să perturbe politica internă din Europa și Statele Unite, într-o încercare de a slăbi Occidentul, dată fiind angajarea Rusiei de lungă durată de a riposta față de „imperialismul occidental” și de a înclina balanța puterii mondiale spre Rusia și aliații săi (a Lumea a Doua în perioada Războiului Rece). Potrivit postului Vocea Americii, Rusia caută să promoveze izolaționismul american, îngrijorările privind securitatea frontierelor și tensiunile rasiale din Statele Unite prin campaniile sale de dezinformare.[63]

În perioada Războiului Rece, Uniunea Sovietică a folosit propaganda și dezinformarea drept „măsuri active ... împotriva populațiilor națiunilor occidentale”.[64]:51 În timpul președinției lui Boris Elțîn, primul președinte al Rusiei după destrămarea Uniunii Sovietice, dezinformarea a fost discutată în presa rusă și de politicieni ruși în raport cu epoca sovietică, pentru a diferenția noua Rusie a lui Elțîn de predecesoarea ei sovietică.[65]

În perioada post-Elțîn, dezinformarea rusă a fost descrisă drept o tactică-cheie în doctrina militară a Rusiei.[66] Folosirea ei a crescut din 2000 sub conducerea lui Vladimir Putin, mai ales după invazia rusă a Georgiei din 2008. Acest stil de propagandă prin dezinformare a fost descris de observatori drept un „furtun de pompieri al minciunii”, din cauza numărului mare de canale și a disponibilității de a disemina minciuni pe față, până la punctul inconsecvenței. El se deosebește de tacticile de dezinformare din epoca sovietică prin folosirea internetului, a jurnalismului pretins amator și a rețelelor de socializare.[67]

În decembrie 2024, Uniunea Europeană a propus sancțiuni împotriva a peste zece persoane și a trei entități pentru operațiuni de dezinformare rusă și activități hibride. Au fost propuse și sancțiuni suplimentare împotriva Belarusului, vizând persoane legate de încălcări ale drepturilor omului sau care beneficiau de legături cu guvernul președintelui Aleksandr Lukașenko.[68]

Dezinformarea chineză

[modificare | modificare sursă]

Spamouflage (cunoscută și sub numele Dragonbridge, Spamouflage Dragon, Storm 1376 și Taizi Flood) este o operațiune de propagandă și dezinformare online care, din anul 2017, folosește o rețea de conturi de socializare pentru a publica postări în favoarea Partidului Comunist Chinez și a guvernului Republicii Populare Chineze, hărțuind totodată dizidenți și jurnaliști din străinătate.[69][70][71] La începutul anilor 2020, conturile Spamouflage au început să publice și postări despre politica americană și cea taiwaneză.[72][73] Se crede pe scară largă că guvernul chinez, în special Ministerul Securității Publice, se află în spatele rețelei.[70][74][73] Spamouflage a folosit tot mai mult inteligența artificială generativă pentru operațiuni de influență.[75] Campania nu a reușit în mare parte să atragă vizualizări de la utilizatori reali,[72] deși a atras o oarecare implicare organică folosind tactici noi.

Dezinformarea americană

[modificare | modificare sursă]
Cum poate fi răspândită dezinformarea, explicație a Departamentului Apărării al SUA (2001)

Comunitatea de informații a Statelor Unite a preluat folosirea termenului disinformation în anii 1950 din rusescul dezinformatsiya și a început să folosească strategii similare,[76] începând din timpul Războiului Rece și în conflictele cu alte națiuni.[18] The New York Times relata în anul 2000 că, în timpul efortului CIA de a-l instala pe Mohammad Reza Pahlavi în locul prim-ministrului iranian de atunci, Mohammad Mosaddeq, CIA plasase relatări fictive în ziarul local.[18] Reuters a documentat cum, după invazia sovietică din Afganistan din anul 1979, în timpul Războiului sovieto-afgan, CIA a introdus articole false în ziarele din țări cu majoritate islamică, afirmând inexact că ambasadele sovietice organizaseră „sărbători ale zilei invaziei”.[18] Reuters a notat că un fost ofițer de informații american spunea că încercau să câștige încrederea reporterilor și să îi folosească drept agenți secreți, pentru a influența politica unei națiuni prin presa ei locală.[18]

În octombrie 1986, termenul a căpătat o circulație sporită în Statele Unite, când s-a dezvăluit că, cu două luni înainte, administrația Reagan se angajase într-o campanie de dezinformare împotriva liderului de atunci al Libiei, Muammar al-Gaddafi.[77] Reprezentantul Casei Albe, Larry Speakes, a declarat că relatările despre un atac planificat asupra Libiei, publicate întâi de The Wall Street Journal la data de 25 august 1986, erau „autorizate”, iar alte ziare, inclusiv The Washington Post, au scris apoi articole susținând că era vorba de un fapt real.[77] Reprezentantul Departamentului de Stat, Bernard Kalb, a demisionat din funcție în semn de protest față de campania de dezinformare, spunând: „Încrederea în cuvântul Americii este pulsul democrației noastre”.[77]

Ramura executivă a administrației Reagan a urmărit campaniile de dezinformare prin trei publicații anuale ale Departamentului de Stat: Active Measures: A Report on the Substance and Process of Anti-U.S. Disinformation and Propaganda Campaigns (1986); Report on Active Measures and Propaganda, 1986–87 (1987); și Report on Active Measures and Propaganda, 1987–88 (1989).[76]

Potrivit unui raport Reuters, Statele Unite au derulat o campanie de propagandă pentru a răspândi dezinformare despre vaccinul chinezesc anti-COVID-19 Sinovac, folosind inclusiv conturi false pe rețelele de socializare pentru a răspândi ideea că vaccinul Sinovac conținea ingrediente derivate din porc și era deci haram potrivit legii islamice.[78] Reuters a spus că această campanie de dezinformare a fost concepută pentru a „contracara ceea ce percepea drept influența în creștere a Chinei în Filipine” și a fost declanșată de „[teama] că diplomația și propaganda COVID a Chinei ar putea atrage și alte țări din Asia de Sud-Est, precum Cambodgia și Malaysia, mai aproape de Beijing”.[78] Campania a vizat în principal oameni din Filipine și a folosit un hashtag în tagalogă pentru „China este virusul”.[78] Campania a rulat din 2020 până la mijlocul lui 2021.[78] Contractorul principal al armatei americane pe acest proiect a fost General Dynamics IT, care a primit 493 de milioane de dolari pentru rolul său.[78]

Din 2023, membri republicani ai Congresului american i-au atacat pe cercetătorii care studiază dezinformarea, susținând că se opun libertății de exprimare și că termenul este un eufemism pentru cenzură guvernamentală.[79] La data de 18 aprilie 2025, invocând un ordin executiv semnat de Trump,[80] Fundația Națională pentru Știință a Statelor Unite a emis o declarație prin care anula finanțarea pentru cercetarea dezinformării,[81] spunând că nu se potrivește cu prioritățile fundației.

Dezinformarea în referendumul din 2016 privind apartenența Regatului Unit la Uniunea Europeană

[modificare | modificare sursă]

Referendumul privind apartenența Regatului Unit la Uniunea Europeană din 2016 a fost marcat de figuri din campania pentru ieșire care au răspândit dezinformare pe rețelele de socializare.[82] Multe dintre aceste argumente mizau pe emoțiile și atașamentele alegătorilor, cum ar fi afirmația că cele 350 de milioane de lire pe care Regatul Unit le trimitea săptămânal Uniunii Europene ar putea fi alocate în schimb sistemului public de sănătate (NHS),[83] ceea ce le făcea foarte eficiente.[84] Ofcom cere posturilor de știri să rămână neutre,[85] însă această aderare la neutralitate a creat un echilibru fals în dezbaterea despre Brexit, făcând ca posturile să promoveze fără voie dezinformarea.[86]

Reacții

[modificare | modificare sursă]

Reacții din partea liderilor culturali

[modificare | modificare sursă]

Papa Francisc a condamnat dezinformarea într-un interviu din anul 2016, după ce fusese subiectul unui site de știri false în timpul alegerilor din SUA din 2016, care susținea fals că l-ar fi sprijinit pe Donald Trump.[87] El a afirmat că cel mai rău lucru pe care presa îl putea face era să răspândească dezinformare și a spus că acest act este un păcat,[88] comparându-i pe cei care răspândesc dezinformare cu persoanele care suferă de coprofilie.[89]

Etica în război

[modificare | modificare sursă]

Într-o contribuție la cartea din anul 2014 Military Ethics and Emerging Technologies, autorii David Danks și Joseph H. Danks discută implicațiile etice ale folosirii dezinformării ca tactică în timpul războiului informațional.[90] Ei observă că a existat o dezbatere filozofică amplă pe această temă, legată de etica războiului și de folosirea acestei tehnici.[90] Autorii descriu o poziție potrivit căreia folosirea dezinformării este uneori permisă, dar nu în toate situațiile.[90] De regulă, testul etic de luat în considerare este dacă dezinformarea a fost făcută dintr-o motivație de bună-credință și dacă este acceptabilă potrivit legilor războiului.[90] Prin acest test, tactica din al Doilea Război Mondial de a amplasa tancuri gonflabile false în locuri vizibile din Insulele Pacificului, pentru a crea impresia falsă că erau prezente forțe militare mai mari, ar fi considerată permisă din punct de vedere etic.[90] Invers, deghizarea unei uzine de muniție drept centru medical pentru a evita un atac ar depăși limitele folosirii acceptabile a dezinformării în război.[90]

Cercetare

[modificare | modificare sursă]
Dezinformarea se răspândește prin controverse.[8]

Cercetarea legată de studiile despre dezinformare crește ca domeniu aplicat de investigație.[91] Susținătorii cer clasificarea formală a dezinformării drept o amenințare de securitate cibernetică, din cauza creșterii ei pe site-urile de socializare.[92] În pofida proliferării site-urilor de socializare, Facebook și Twitter au arătat cea mai mare activitate în privința campaniilor active de dezinformare. Printre tehnicile raportate s-au numărat folosirea boților pentru a amplifica discursul instigator la ură, recoltarea ilegală de date și trolii plătiți pentru a hărțui și amenința jurnaliști.[93]

În timp ce cercetarea dezinformării se concentrează mai ales pe modul în care actorii orchestrează înșelări pe rețelele de socializare, mai ales prin știri false, cercetări noi investighează cum oamenii preiau ceea ce a pornit ca înșelare și o pun în circulație ca opinii proprii.[8] Ca urmare, cercetarea arată că dezinformarea poate fi concepută ca un program care încurajează implicarea în fantezii de opoziție (adică războaie culturale), prin care ea circulă drept muniție retorică pentru certuri fără sfârșit.[8] Pe măsură ce dezinformarea se împletește cu războaiele culturale, controversele legate de identitate devin un vehicul prin care ea se diseminează pe rețelele de socializare. Asta înseamnă că dezinformarea prosperă nu în ciuda resentimentelor zgomotoase, ci datorită lor, fiindcă controversele oferă un teren fertil pentru dezbateri fără sfârșit care întăresc punctele de vedere.[8]

Cercetătorii au subliniat că dezinformarea nu este doar o amenințare străină, deoarece purtătorii ei interni folosesc și presa tradițională, precum ziarele, posturile de radio și televiziunile, pentru a disemina informații false.[94] Cercetările actuale sugerează că activiștii politici de dreapta din mediul online din Statele Unite ar putea fi mai predispuși să folosească dezinformarea ca strategie și tactică.[95] Partidul Conservator a fost și el acuzat că a răspândit dezinformare despre Partidul Laburist înaintea alegerilor generale din 2019.[96] Guvernele au răspuns printr-o gamă largă de politici la îngrijorările privind amenințările pe care dezinformarea le-ar putea reprezenta pentru democrație, însă există puțin acord, atât în discursul de politici al elitelor, cât și în literatura academică, cu privire la ce înseamnă ca dezinformarea să amenințe democrația și la modul în care diferite politici ar putea contracara implicațiile ei negative.[97]

Consecințele expunerii la dezinformare online

[modificare | modificare sursă]

Există un consens larg în rândul cercetătorilor că online circulă un grad ridicat de dezinformare, informare greșită și propagandă; nu este însă clar în ce măsură aceasta influențează atitudinile politice ale publicului și, prin urmare, rezultatele politice.[98] Această înțelepciune populară a venit mai ales de la jurnaliști de investigație, cu o creștere notabilă în timpul alegerilor din SUA din anul 2016; unele dintre primele lucrări au aparținut lui Craig Silverman de la BuzzFeed News.[99] Cass Sunstein a susținut acest lucru în #Republic, argumentând că internetul avea să se umple de camere de ecou și cascade informaționale de informare greșită, ducând la o societate puternic polarizată și prost informată.[100] Studii ulterioare au demonstrat de atunci existența camerelor de ecou pe rețelele de socializare.[101]

Cercetările de după alegerile prezidențiale din SUA din anul 2016 au constatat că: (1) pentru 14% dintre americani rețelele de socializare erau sursa „cea mai importantă” de știri electorale; (2) știrile false cunoscute „favorabile lui Trump au fost distribuite de 30 de milioane de ori pe Facebook, în timp ce cele favorabile lui Clinton au fost distribuite de 8 milioane de ori”; (3) americanul adult mediu a văzut știri false, „ceva peste jumătate dintre cei care și le aminteau crezându-le”; și (4) oamenii sunt mai predispuși să „creadă relatări care favorizează candidatul preferat, mai ales dacă au rețele de socializare segregate ideologic”.[102] În mod corespunzător, deși există un acord larg că răspândirea și preluarea digitală a dezinformării în timpul alegerilor din 2016 au fost masive și probabil facilitate de agenți străini, se dezbate în continuare dacă toate acestea au avut vreun efect real asupra alegerilor. De exemplu, un experiment dublu-orb, controlat și randomizat, realizat de cercetători de la London School of Economics, a constatat că expunerea la știri false online despre Trump sau Clinton nu a avut un efect semnificativ asupra intențiilor de vot pentru acei candidați. Cercetătorii care au examinat influența dezinformării ruse pe Twitter în timpul campaniei prezidențiale din 2016 au constatat că expunerea la dezinformare era (1) concentrată într-un grup restrâns de utilizatori, (2) predominant printre republicani și (3) eclipsată de expunerea la presa politică legitimă și la politicieni. În final, ei nu găsesc „nicio dovadă a unei relații semnificative între expunerea la campania rusă de influență străină și schimbări în atitudini, polarizare sau comportamentul de vot”.[103] Astfel, în ciuda diseminării ei masive în timpul alegerilor prezidențiale din 2016, știrile false online sau dezinformarea probabil nu au costat-o pe Hillary Clinton voturile necesare pentru a câștiga președinția.[104]

Cercetarea pe această temă rămâne neconcludentă; de exemplu, informarea greșită pare să nu modifice semnificativ cunoștințele politice ale celor expuși la ea.[105] Se pare că există o diversitate mai mare a surselor de știri la care sunt expuși utilizatorii pe Facebook și Twitter decât ar sugera înțelepciunea populară, precum și o frecvență mai mare a discuțiilor între tabere.[106] Alte dovezi au arătat că campaniile de dezinformare rareori reușesc să modifice politicile externe ale statelor vizate.[107]

Cercetarea este dificilă și pentru că dezinformarea este menită să fie greu de detectat, iar unele companii de socializare au descurajat eforturile de cercetare din exterior.[108] De pildă, cercetătorii au constatat că dezinformarea făcea „algoritmii de detectare existenți din presa tradițională ineficienți sau inaplicabili, [pentru că dezinformarea] este scrisă intenționat pentru a induce în eroare cititorii [iar] interacțiunile sociale ale utilizatorilor cu știrile false produc date mari, incomplete, nestructurate și zgomotoase”.[108] Facebook, cea mai mare companie de socializare, a fost criticat de jurnaliști și cercetători pentru că împiedică cercetarea externă a dezinformării.[109]

Perspective alternative și critici

[modificare | modificare sursă]

Cercetătorii au criticat încadrarea dezinformării ca fiind limitată la platformele tehnologice, ruptă de contextul ei politic mai larg și sugerând inexact că peisajul mediatic ar fi fost altfel funcțional.[110] Domeniul are, potrivit acestor critici, o înțelegere simplistă a efectelor tehnologiilor media, supraaccentuează platformele și subaccentuează politica, se concentrează prea mult pe Statele Unite și pe analiza anglocentrică, are o înțelegere superficială a culturii politice, îi lipsește analiza raselor, a claselor, a genului și a sexualității, precum și a inegalității și a puterii, are o înțelegere subțire a proceselor jurnalistice și a progresat mai mult prin cerințele finanțării prin granturi decât prin dezvoltarea teoriei și a rezultatelor empirice.[111]

Au fost propuse mai multe perspective alternative:

  1. Depășirea verificării faptelor și a educației media, pentru a studia un fenomen omniprezent ca ceva ce implică mai mult decât consumul de știri.
  2. Depășirea soluțiilor tehnice, inclusiv a verificării faptelor asistate de inteligența artificială, pentru a înțelege baza sistemică a dezinformării.
  3. Dezvoltarea unei teorii care depășește americentrismul, pentru a construi o perspectivă globală, a înțelege imperialismul cultural și dependența Lumii a Treia de presa occidentală[112] și a înțelege dezinformarea în Sudul Global.
  4. Dezvoltarea unei cercetări a dezinformării orientate spre piață, care examinează stimulentele financiare și modelele de afaceri ce îi împing pe creatorii de conținut și platformele digitale să pună dezinformarea în circulație online.[6][113]
  5. Includerea unei abordări multidisciplinare, care să implice istoria, economia politică, studiile etnice, studiile feministe și studiile despre știință și tehnologie.
  6. Dezvoltarea unei înțelegeri a dezinformării de gen (GBD), definită drept „diseminarea de informații false sau înșelătoare care atacă femeile (în special lidere politice, jurnaliste și persoane publice), atacul bazându-se pe identitatea lor de femei”.[114]

Strategii de răspândire a dezinformării

[modificare | modificare sursă]

Atacul de dezinformare

[modificare | modificare sursă]

Literatura de cercetare despre modul în care se răspândește dezinformarea este în creștere.[98] Studiile arată că răspândirea dezinformării pe rețelele de socializare poate fi împărțită în două etape generale: însămânțarea și ecoul.[8] „Însămânțarea” are loc atunci când actori răuvoitori inserează strategic înșelări, precum știri false, într-un ecosistem de socializare, iar „ecoul” este momentul în care publicul diseminează dezinformarea în mod argumentativ, ca opinii proprii, adesea încorporând-o într-o fantezie conflictuală.

Manipularea prin internet

[modificare | modificare sursă]
Separat de relatarea factuală, tehnici precum rage baiting (momirea prin furie) presupun difuzarea de conținut menit să manipuleze creșterea implicării publicului, adesea prin provocarea de reacții emoționale negative aliniate unor narațiuni politice sau de alt fel.[115][116]

Manipularea prin internet este folosirea tehnologiilor digitale online, printre care algoritmi, boți sociali și scripturi automate, în scopuri comerciale, sociale, militare sau politice.[117][118] Manipularea prin internet și prin rețelele de socializare este principalul vehicul de răspândire a dezinformării, dată fiind importanța platformelor digitale pentru consumul de media și comunicarea de zi cu zi.[119] Când este folosită în scopuri politice, manipularea prin internet poate servi la orientarea opiniei publice,[120] la polarizarea cetățenilor,[121] la difuzarea teoriilor conspirației[122] și la reducerea la tăcere a dizidenților politici. Manipularea prin internet poate fi făcută și pentru profit, de exemplu pentru a dăuna adversarilor corporativi sau politici și pentru a îmbunătăți reputația unei mărci.[123] Termenul este uneori folosit și pentru a descrie aplicarea selectivă a cenzurii pe internet[124][125] sau încălcarea selectivă a neutralității rețelei.[126]

Manipularea prin internet în scopuri de propagandă, cu ajutorul analizei datelor și al boților de internet pe rețelele de socializare, se numește propagandă computațională.

Studiile arată patru metode principale de însămânțare a dezinformării online:[98]

  1. Cenzura selectivă
  2. Manipularea clasamentelor de căutare
  3. Piratarea și publicarea datelor
  4. Distribuirea directă a dezinformării

Recent s-au exprimat îngrijorări că tehnologia inteligenței artificiale ar putea permite unor grupuri de programe de inteligență artificială, cunoscute drept „roiuri de inteligență artificială”, să se coordoneze autonom pentru a manipula discursul democratic, menținând identități false persistente și imitând dinamica socială umană pe perioade lungi de timp.[127]

Exploatarea tehnologiilor de publicitate online

[modificare | modificare sursă]

Dezinformarea este amplificată online din cauza practicilor incorecte legate de publicitatea online, în special interacțiunile mașină la mașină ale sistemelor de licitare în timp real.[128] Tehnologiile de publicitate online au fost folosite pentru a amplifica dezinformarea din cauza stimulentelor financiare și a monetizării conținutului generat de utilizatori și a știrilor false.[113] Supravegherea laxă a pieței de publicitate online poate fi folosită pentru a amplifica dezinformarea, inclusiv prin folosirea de bani negri pentru publicitate politică.[129]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • Bittman, Ladislav (). The KGB and Soviet Disinformation: An Insider's View. Pergamon-Brassey's. ISBN 978-0-08-031572-0. 
  • Golitsyn, Anatoliy (). New Lies for Old: The Communist Strategy of Deception and Disinformation. Dodd, Mead & Company. ISBN 978-0-396-08194-4. 
  • Ion Mihai Pacepa și Ronald J. Rychlak (). Disinformation: Former Spy Chief Reveals Secret Strategies for Undermining Freedom, Attacking Religion, and Promoting Terrorism. WND Books. ISBN 978-1-936488-60-5. 
  • Richard H., Shultz; Roy, Godson (). Dezinformatsia: Active Measures in Soviet Strategy. Pergamon-Brassey's. ISBN 978-0-08-031573-7. 
Wikţionar
Wikţionar
Caută „dezinformare” în Wikționar, dicționarul liber.
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de dezinformare

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. 1 2 3 Bittman, Ladislav (). The KGB and Soviet Disinformation: An Insider's View. Pergamon-Brassey's. pp. 49–50. ISBN 978-0-08-031572-0.
  2. 1 2 3 Richard H., Shultz; Roy, Godson (). Dezinformatsia: Active Measures in Soviet Strategy. Pergamon-Brassey's. pp. 37–38. ISBN 978-0-08-031573-7.
  3. ↑ Organizația Națiunilor Unite (ed.). „Countering Disinformation” (în engleză). Accesat în .
  4. ↑ „What is disinformation?”. Die Bundesregierung informiert (în germană). Accesat în .
  5. ↑ Comisia Europeană (). „The Strengthened Code of Practice on Disinformation 2022”. digital-strategy.ec.europa.eu (în engleză). p. 1. Accesat în .
  6. 1 2 3 4 Diaz Ruiz, Carlos (). „Disinformation on digital media platforms: A market-shaping approach”. New Media & Society. 27 (4): 2188–2211. doi:10.1177/14614448231207644 Accesibil gratuit.
  7. ↑ Diaz Ruiz, Carlos (). Market-Oriented Disinformation Research: Digital Advertising, Disinformation and Fake News on Social Media (în engleză) (ed. 1). Londra: Routledge. p. 29. doi:10.4324/9781003506676-2. ISBN 978-1-003-50667-6.
  8. 1 2 3 4 5 6 Diaz Ruiz, Carlos; Nilsson, Tomas (). „Disinformation and Echo Chambers: How Disinformation Circulates in Social Media Through Identity-Driven Controversies”. Journal of Public Policy & Marketing. 42: 18–35. doi:10.1177/07439156221103852 Accesibil gratuit.
  9. ↑ Ireton, C; Posetti, J (). Journalism, fake news & disinformation: handbook for journalism education and training. UNESCO. ISBN 978-92-3-100281-6. Accesat în .
  10. ↑ Golbeck, Jennifer, ed. (). Computing with Social Trust. Human-Computer Interaction Series. Springer. pp. 19–20. ISBN 978-1-84800-355-2.
  11. ↑ Lazer, David M. J.; Baum, Matthew A. (). „The science of fake news”. Science. 359 (6380): 1094–1096.
  12. ↑ Freelon, Deen; Wells, Chris (). „Disinformation as Political Communication”. Political Communication (în engleză). 37 (2): 145–156. doi:10.1080/10584609.2020.1723755.
  13. ↑ Allcott, Hunt; Gentzkow, Matthew (). „Social Media and Fake News in the 2016 Election”. Journal of Economic Perspectives. 31 (2): 211–236.
  14. ↑ Newman, Hadley (). „Information Warfare: Leveraging the DMMI Matrix Cube for Risk Assessment”. Journal of Information Warfare. 21 (3): 84–102. JSTOR 27199985.
  15. ↑ „City & County Cullings”. Medicine Lodge Cresset. . p. 3. Accesat în .
  16. ↑ Ion Mihai Pacepa și Ronald J. Rychlak (). Disinformation: Former Spy Chief Reveals Secret Strategies for Undermining Freedom, Attacking Religion, and Promoting Terrorism. WND Books. pp. 4–6, 34–39, 75. ISBN 978-1-936488-60-5.
  17. ↑ Garth Jowett; Victoria O'Donnell (). Propaganda and Persuasion. Sage Publications. pp. 21–23. ISBN 978-1-4129-0898-6.
  18. 1 2 3 4 5 Taylor, Adam (). „Before 'fake news,' there was Soviet 'disinformation'”. The Washington Post. Accesat în .
  19. 1 2 Jackson, Dean (). Distinguishing Disinformation from Propaganda, Misinformation, and 'Fake News' (PDF). National Endowment for Democracy. Accesat în .
  20. ↑ Bittman, Ladislav (). The New Image-Makers: Soviet Propaganda & Disinformation Today. Brassey's Inc. pp. 7, 24. ISBN 978-0-08-034939-8.
  21. ↑ Martin, David (). The Web of Disinformation: Churchill's Yugoslav Blunder. Harcourt Brace Jovanovich. p. xx. ISBN 978-0-15-180704-8.
  22. ↑ Barton, Geoff (). Developing Media Skills. Heinemann. p. 124. ISBN 978-0-435-10960-8.
  23. ↑ Cunningham, Stanley B. (). The Idea of Propaganda: A Reconstruction. Praeger. pp. 67–68, 110. ISBN 978-0-275-97445-9.
  24. ↑ „Disinformation”. Shorenstein Center (în engleză). Accesat în .
  25. ↑ Center for Internet Security. (3 octombrie 2022). „Essential Guide to Election Security: Managing Mis-, Dis-, and Malinformation”. Site-ul CIS, accesat la 18 decembrie 2023.
  26. ↑ Baines, Darrin; Elliott, Robert J. R. (aprilie 2020). „Defining misinformation, disinformation and malinformation: An urgent need for clarity during the COVID-19 infodemic”. Discussion Papers (în engleză).
  27. ↑ Newman, Hadley. „Understanding the Differences Between Disinformation, Misinformation, Malinformation and Information”. Draft Online Safety Bill (Joint Committee). Regatul Unit: Guvernul Regatului Unit. Accesat în .
  28. ↑ François, Camille (). „Actors, Behaviors, Content: A Disinformation ABC” (PDF). Accesat în .
  29. ↑ Alaphilippe, Alexandre (). „Adding a 'D' to the ABC disinformation framework”. Brookings Institution (în engleză). Accesat în .
  30. ↑ Pamment, James (). The ABCDE Framework. Carnegie Endowment for International Peace. pp. 5–9.
  31. ↑ Can public diplomacy survive the internet? (PDF). mai 2017. p. 73.
  32. ↑ The Menace of Unreality: How the Kremlin Weaponizes Information, Culture and Money (PDF). Institute of Modern Russia. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
  33. 1 2 Newman, Hadley (). Foreign information manipulation and interference defence standards. NATO Strategic Communications Centre of Excellence. Letonia. p. 60. ISBN 978-952-7472-46-0. Accesat în .
  34. ↑ Goldman, Jan (). Words of Intelligence: A Dictionary. Scarecrow Press. p. 43. ISBN 978-0-8108-5641-7.
  35. 1 2 Samier, Eugene A. (). Secrecy and Tradecraft in Educational Administration: The Covert Side of Educational Life. Routledge Research in Education. Routledge. p. 176. ISBN 978-0-415-81681-6.
  36. ↑ Tandoc, Edson C; Lim, Darren; Ling, Rich (). „Diffusion of disinformation: How social media users respond to fake news and why”. Journalism. 21 (3): 381–398. doi:10.1177/1464884919868325.
  37. ↑ Woon, Eugene; Pang, Augustine (). „Explicating the information vacuum: stages, intensifications, and implications”. Corporate Communications. 22 (3): 329–353.
  38. 1 2 Venkataramakrishnan, Siddharth (). „From Disinformation to Violence: The UK Far Right and 2024 Riots”. Counter Terrorist Trends and Analyses. 17 (2): 8–12.
  39. ↑ „Disinformation and misinformation”. OECD (în engleză). Accesat în .
  40. ↑ Colomina, Carme (). „The impact of disinformation on democratic processes and human rights in the world” (PDF). Parlamentul European.
  41. ↑ Vosoughi, Soroush; Roy, Deb; Aral, Sinan (). „The spread of true and false news online”. Science. doi:10.1126/science.aap9559.
  42. ↑ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite "adamtaylor3"
  43. 1 2 Martin J. Manning; Herbert Romerstein (). „Disinformation”. Historical Dictionary of American Propaganda. Greenwood. pp. 82–83. ISBN 978-0-313-29605-5.
  44. 1 2 Senn, Ann (). Open Systems for Better Business: Something Ventured, Something Gained. Van Nostrand Reinhold. p. 25. ISBN 978-0-442-01911-2.
  45. 1 2 3 4 5 6 7 Ion Mihai Pacepa și Ronald J. Rychlak (). Disinformation: Former Spy Chief Reveals Secret Strategies for Undermining Freedom, Attacking Religion, and Promoting Terrorism. WND Books. pp. 4–6, 34–39, 75. ISBN 978-1-936488-60-5.
  46. 1 2 3 Bittman, Ladislav (). The KGB and Soviet Disinformation: An Insider's View. Pergamon-Brassey's. pp. 49–50. ISBN 978-0-08-031572-0.
  47. 1 2 3 4 5 6 7 Taylor, Adam (). „Before 'fake news,' there was Soviet 'disinformation'”. The Washington Post. Accesat în .
  48. 1 2 3 Nicholas John Cull; David Holbrook Culbert; David Welch (). Propaganda and Mass Persuasion: A Historical Encyclopedia, 1500 to the Present. ABC-CLIO. p. 104. ISBN 978-1610690713.
  49. ↑ Ostrovsky, Arkady (). „For Putin, Disinformation Is Power”. The New York Times. Accesat în .
  50. 1 2 Henry Watson Fowler; Jeremy Butterfield (). Fowler's Dictionary of Modern English Usage. Oxford University Press. p. 223. ISBN 978-0-19-966135-0.
  51. 1 2 3 4 5 6 7 „disinformation”. The Merriam-Webster New Book of Word Histories. Springfield, Massachusetts: Merriam-Webster, Inc. . pp. 143–144. ISBN 978-0-87779-603-9.
  52. ↑ Mendell, Ronald L. (). „Disinformation”. Investigating Information-based Crimes. Charles C Thomas Publisher Ltd. p. 45. ISBN 978-0-398-08871-2.
  53. ↑ Hy Rothstein; Barton Whaley (). „Catching NATO Unawares: Soviet Army Surprise and Deception Techniques”. The Art and Science of Military Deception. Artech House Intelligence and Information Operations. Artech House Publishers. pp. 189–192. ISBN 978-1-60807-551-5.
  54. ↑ Garth Jowett; Victoria O'Donnell (). Propaganda and Persuasion. Sage Publications. pp. 21–23. ISBN 978-1-4129-0898-6.
  55. ↑ Waller, J. Michael, ed. (). Strategic Influence: Public Diplomacy, Counterpropaganda, and Political Warfare. Institute of World Politics Press. ISBN 978-0-9792236-4-8.
  56. ↑ Bittman, Ladislav (). The Deception Game: Czechoslovak Intelligence in Soviet Political Warfare. Syracuse University Research Corporation. pp. 39–78. ISBN 978-0-8156-8078-9.
  57. ↑ Stukal, Denis; Sanovich, Sergey; Bonneau, Richard; Tucker, Joshua A. (februarie 2022). „Why Botter: How Pro-Government Bots Fight Opposition in Russia” (PDF). American Political Science Review. Cambridge și New York: Cambridge University Press. 116 (1): 843–857. doi:10.1017/S0003055421001507 Accesibil gratuit. Accesat în .
  58. ↑ Sultan, Oz (). „Tackling Disinformation, Online Terrorism, and Cyber Risks into the 2020s”. The Cyber Defense Review. West Point, New York: Army Cyber Institute. 4 (1): 43–60. JSTOR 26623066.
  59. ↑ Anne Applebaum; Edward Lucas (). „The danger of Russian disinformation”. The Washington Post. Accesat în .
  60. ↑ „Russian state-sponsored media and disinformation on Twitter”. ZOiS Spotlight. Arhivat din original la . Accesat în .
  61. ↑ „Russian Disinformation Is Taking Hold in Africa”. CIGI. . Accesat în .
  62. ↑ „Leaked documents reveal Russian effort to exert influence in Africa”. The Guardian. . Accesat în .
  63. ↑ „How Russia's disinformation campaign seeps into US views”. Voice of America (în engleză). . Accesat în .
  64. ↑ McGeehan, Timothy P. (). „Countering Russian Disinformation”. Parameters. 48 (1): 11. Accesat în .
  65. ↑ Tolz, Vera; Hutchings, Stephen (). „Performing disinformation: a muddled history and its consequences”. LSE blogs. Accesat în .
  66. ↑ MacFarquhar, Neil (). „A Powerful Russian Weapon: The Spread of False Stories”. The New York Times. p. A1. Accesat în .
  67. ↑ Paul, Christopher; Matthews, Miriam (). „The Russian "Firehose of Falsehood" Propaganda Model”. Perspective. RAND Corporation.
  68. ↑ Nardelli, Alberto (). „EU Targets Russian Intelligence With First Disinformation Sanctions”. BBC News. Accesat în .
  69. ↑ Bing, Christopher; Paul, Katie (). „US voters targeted by Chinese influence online, researchers say”. Reuters (în engleză). Accesat în .
  70. 1 2 O'Sullivan, Donie; Devine, Curt; Gordon, Allison (). „China is using the world's largest known online disinformation operation to harass Americans, a CNN review finds”. CNN. Accesat în .
  71. ↑ „How Microsoft names threat actors”. Microsoft Learn. . Accesat în .
  72. 1 2 Gilbert, David (). „Why China Is So Bad at Disinformation”. Wired. Accesat în .
  73. 1 2 Milmo, Dan (). „China will use AI to disrupt elections in the US, South Korea and India, Microsoft warns”. The Guardian (în engleză). Accesat în .
  74. ↑ Hsu, Tiffany; Myers, Steven Lee (). „China's Advancing Efforts to Influence the U.S. Election Raise Alarms”. The New York Times. Accesat în .
  75. ↑ Milmo, Dan; Hawkins, Amy (). „How China is using AI news anchors to deliver its propaganda”. The Guardian (în engleză). Accesat în .
  76. 1 2 Martin J. Manning; Herbert Romerstein (). Historical Dictionary of American Propaganda. Greenwood. pp. 82–83. ISBN 978-0-313-29605-5.
  77. 1 2 3 Biagi, Shirley (). Media/Impact: An Introduction to Mass Media. Cengage Learning. p. 328. ISBN 978-1-133-31138-6.
  78. 1 2 3 4 5 Bing, Chris; Schechtman, Joel (). „Pentagon Ran Secret Anti-Vax Campaign to Undermine China during Pandemic”. Reuters.
  79. ↑ Myers, Steven Lee; Frenkel, Sheera (). „G.O.P. Targets Researchers Who Study Disinformation Ahead of 2024 Election”. The New York Times (în engleză). Accesat în .
  80. ↑ Scire, Sarah. „National Science Foundation cancels research grants related to misinformation and disinformation”. niemanlab.org.
  81. ↑ „Updates on NSF Priorities”. www.nsf.gov (în engleză). Accesat în .
  82. ↑ Höller, Maximilian (). „The human component in social media and fake news: the performance of UK opinion leaders on Twitter during the Brexit campaign”. European Journal of English Studies. 25 (1): 91–93.
  83. ↑ Reuben, Anthony (). „Reality Check: Would Brexit mean extra £350m a week for NHS?”. BBC News (în engleză). Accesat în .
  84. ↑ Gaber, Ivor; Fisher, Caroline (). „"Strategic Lying": The Case of Brexit and the 2019 U.K. Election”. The International Journal of Press/Politics. 27 (2): 466–467. doi:10.1177/1940161221994100.
  85. ↑ „Section five: Due impartiality and due accuracy”. ofcom.org.uk (în engleză). . Accesat în .
  86. ↑ Marshall, Hannah; Drieschova, Alena (). „Post-Truth Politics in the UK's Brexit Referendum”. New Perspectives. 26 (3): 96. doi:10.1177/2336825X1802600305.
  87. ↑ Pope Warns About Fake News-From Experience. The New York Times. Associated Press. . Accesat în .
  88. ↑ Pullella, Philip (). Pope warns media over 'sin' of spreading fake news, smearing politicians. Reuters. Accesat în .
  89. ↑ Zauzmer, Julie (). Pope Francis compares media that spread fake news to people who are excited by feces. The Washington Post. Accesat în .
  90. 1 2 3 4 5 6 Danks, David; Danks, Joseph H. (). Timothy J. Demy, ed. Military Ethics and Emerging Technologies. Routledge. pp. 223–224. ISBN 978-0-415-73710-4.
  91. ↑ Spies, Samuel (). „Defining "Disinformation", V1.0”. MediaWell, Social Science Research Council (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în .
  92. ↑ Caramancion, Kevin Matthe (). „An Exploration of Disinformation as a Cybersecurity Threat”. 2020 3rd International Conference on Information and Computer Technologies (ICICT). pp. 440–444. doi:10.1109/ICICT50521.2020.00076. ISBN 978-1-7281-7283-5.
  93. ↑ „The Global Disinformation Disorder: 2019 Global Inventory of Organised Social Media Manipulation” (PDF). University of Oxford. Accesat în .
  94. ↑ Miller, Michael L.; Vaccari, Cristian (iulie 2020). „Digital Threats to Democracy: Comparative Lessons and Possible Remedies”. The International Journal of Press/Politics (în engleză). 25 (3): 333–356. doi:10.1177/1940161220922323.
  95. ↑ Freelon, Deen; Marwick, Alice; Kreiss, Daniel (). „False equivalencies: Online activism from left to right”. Science. 369 (6508): 1197–1201. doi:10.1126/science.abb2428. PMID 32883863.
  96. ↑ Gaber, Ivor; Fisher, Caroline (). „"Strategic Lying": The Case of Brexit and the 2019 U.K. Election”. The International Journal of Press/Politics. 27 (2): 469–470.
  97. ↑ Tenove, Chris (iulie 2020). „Protecting Democracy from Disinformation: Normative Threats and Policy Responses”. The International Journal of Press/Politics (în engleză). 25 (3): 517–537. doi:10.1177/1940161220918740.
  98. 1 2 3 Tucker, Joshua; Guess, Andrew; Barbera, Pablo (). „Social Media, Political Polarization, and Political Disinformation: A Review of the Scientific Literature”. SSRN Working Paper Series. doi:10.2139/ssrn.3144139.
  99. ↑ „This Analysis Shows How Viral Fake Election News Stories Outperformed Real News On Facebook”. BuzzFeed News. . Accesat în .
  100. ↑ Sunstein, Cass R. (). #Republic: divided democracy in the age of social media. Princeton. ISBN 978-0-691-17551-5.
  101. ↑ Cinelli, Matteo; De Francisci Morales, Gianmarco (). „The echo chamber effect on social media”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 118 (9). doi:10.1073/pnas.2023301118. PMID 33622786.
  102. ↑ Allcott, Hunt; Gentzkow, Matthew (mai 2017). „Social Media and Fake News in the 2016 Election”. Journal of Economic Perspectives. 31 (2): 211–236. doi:10.1257/jep.31.2.211 Accesibil gratuit.
  103. ↑ Eady, Gregory; Paskhalis, Tom (). „Exposure to the Russian Internet Research Agency Foreign Influence Campaign on Twitter in the 2016 US Election and its Relationship to Attitudes and Voting Behavior”. Nature Communications. 14 (62). doi:10.1038/s41467-022-35576-9. PMID 36624094.
  104. ↑ Leyva, Rodolfo (). „Testing and unpacking the effects of digital fake news: on presidential candidate evaluations and voter support”. AI & Society. 35 (4): 970. doi:10.1007/s00146-020-00980-6.
  105. ↑ Allcott, Hunt; Gentzkow, Matthew (mai 2017). „Social Media and Fake News in the 2016 Election”. Journal of Economic Perspectives. 31 (2): 211–236. doi:10.1257/jep.31.2.211 Accesibil gratuit.
  106. ↑ Bakshy, E.; Messing, S.; Adamic, L. A. (). „Exposure to ideologically diverse news and opinion on Facebook”. Science. 348 (6239): 1130–1132. doi:10.1126/science.aaa1160. PMID 25953820.
  107. ↑ Lanoszka, Alexander (). „Disinformation in international politics”. European Journal of International Security. 4 (2): 227–248. doi:10.1017/eis.2019.6.
  108. 1 2 Shu, Kai; Sliva, Amy (). „Fake News Detection on Social Media: A Data Mining Perspective”. ACM SIGKDD Explorations Newsletter. 19 (1): 22–36. arXiv:1708.01967 Accesibil gratuit. doi:10.1145/3137597.3137600.
  109. ↑ Edelson, Laura; McCoy, Damon. „How Facebook Hinders Misinformation Research”. Scientific American (în engleză). Accesat în .
  110. ↑ Kuo, Rachel; Marwick, Alice (). „Critical disinformation studies: History, power, and politics”. Harvard Kennedy School Misinformation Review (în engleză). doi:10.37016/mr-2020-76 Accesibil gratuit.
  111. ↑ „What Comes After Disinformation Studies?”. Center for Information, Technology, & Public Life (CITAP), University of North Carolina at Chapel Hill (în engleză). Accesat în .
  112. ↑ Tworek, Heidi (). „Can We Move Beyond Disinformation Studies?”. Centre for International Governance Innovation. Accesat în .
  113. 1 2 Diaz Ruiz, Carlos A. (). „Disinformation and fake news as externalities of digital advertising”. Journal of Marketing Management (în engleză): 1–23. doi:10.1080/0267257X.2024.2421860 Accesibil gratuit.
  114. ↑ Sessa, Maria Giovanna (). „What is Gendered Disinformation?”. Heinrich Böll Foundation (în engleză). Accesat în .
  115. ↑ „The Oxford Word of the Year 2025 is rage bait”. Oxford University Press. .
  116. ↑ Smith, Tobin (). Foxocracy: Inside the Network's Playbook of Tribal Warfare. Diversion Books. ISBN 978-1-63576-661-5.
  117. ↑ Woolley, Samuel; Howard, Philip N. (). Computational Propaganda: Political Parties, Politicians, and Political Manipulation on Social Media. Oxford University Press. ISBN 978-0190931414.
  118. ↑ Susser, Daniel; Roessler, Beate; Nissenbaum, Helen F. (). „Online Manipulation: Hidden Influences in a Digital World”. doi:10.2139/ssrn.3306006.
  119. ↑ Diaz Ruiz, Carlos (). „Disinformation on digital media platforms: A market-shaping approach”. New Media & Society (în engleză). 27 (4): 2188–2211. doi:10.1177/14614448231207644 Accesibil gratuit.
  120. ↑ Marchal, Nahema; Neudert, Lisa-Maria (). „Polarisation and the use of technology in political campaigns and communication” (PDF). European Parliamentary Research Service.
  121. ↑ Kreiss, Daniel; McGregor, Shannon C (). „A review and provocation: On polarization and platforms”. New Media & Society (în engleză). 26: 556–579. doi:10.1177/14614448231161880 Accesibil gratuit.
  122. ↑ Diaz Ruiz, Carlos; Nilsson, Tomas (). „Disinformation and Echo Chambers: How Disinformation Circulates on Social Media Through Identity-Driven Controversies”. Journal of Public Policy & Marketing (în engleză). 42 (1): 18–35. doi:10.1177/07439156221103852 Accesibil gratuit.
  123. ↑ Di Domenico, Giandomenico; Ding, Yu (). „Between Brand attacks and broader narratives: how direct and indirect misinformation erode consumer trust”. Current Opinion in Psychology. 54. doi:10.1016/j.copsyc.2023.101716 Accesibil gratuit. PMID 37952396.
  124. ↑ Castells, Manuel (). Networks of Outrage and Hope: Social Movements in the Internet Age (în engleză). John Wiley & Sons. ISBN 9780745695792. Accesat în .
  125. ↑ „Condemnation over Egypt's internet shutdown”. Financial Times. Accesat în .
  126. ↑ „Net neutrality wins in Europe – a victory for the internet as we know it”. ZME Science. . Accesat în .
  127. ↑ Schroeder, Daniel Thilo; Cha, Meeyoung (). „How malicious AI swarms can threaten democracy”. Science (în engleză). 391 (6783): 354–357. doi:10.1126/science.adz1697.
  128. ↑ Braun, Joshua A.; Eklund, Jessica L. (). „Fake News, Real Money: Ad Tech Platforms, Profit-Driven Hoaxes, and the Business of Journalism”. Digital Journalism (în engleză). 7 (1): 1–21. doi:10.1080/21670811.2018.1556314.
  129. ↑ Nadler, Anthony; Donovan, Joan (). „Weaponizing the Digital Influence Machine”. Data & Society (în engleză). Accesat în .

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Dezinformare&oldid=17956281