Comunele României
Comuna (din cuvântul commune din limba franceză; pluralul comune) este o unitate de bază administrativ-economică, alcătuită din unul sau mai multe sate şi condusă de un Consiliu comunal în fruntea căruia se află un primar. În general comuna poartă numele satului în care se află reşedinţa, dar uneori, comuna poartă numele altui sat din componenţa sa. De exemplu Comuna Arefu poartă numele satului Arefu, iar reşedinţa comunei Arefu este în satul Căpăţânenii Pământeni.
În evul mediu comunele erau aşezari urbane în ţările din apusul Europei, dezvoltate în cadrul vechilor cetăţi aşezate pe marile drumuri comerciale şi posedând o anumită autonomie.
În era primitivă comuna însemna prima treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, caracterizată prin munca în comun şi prin împărţirea egală a bunurilor materiale.
Comuna în România
În România, la nivelul anului 1996 erau 2.686 de comune cu un total de 13.285 sate, cu o medie de 5 sate pe comună.[1]
Unitatea administrativă de comună a fost legiferată pe teritoriul României în 1864, în perioada Vechiului Regat, după Unire ea fiind extinsă şi pe noile teritorii. Legea din 1929 definea comunele ca fiind de 2 tipuri: comune urbane şi oraşe, respectiv comune rurale. Cele rurale aveau până la 10.000 de locuitori, cele urbane peste. Satele, considerate sectoare ale comunei, erau mici (sub 600 de locuitori) sau mari (peste 600 locuitori).
Odată cu legea reorganizării administrative din 1968 satele devin de 3 feluri: mici (sub 500 locuitori), medii (500 - 1.500 locuitori) şi mari (1.500 - 4.000 locuitori) [2].
Clasificarea comunelor din România în raport cu numărul de locuitori | Numărul de comune | Populaţia |
---|---|---|
Total | 2.686 | 10.139.000 |
sub 1.000 locuitori | 52 | 38.000 |
între 1.000 - 3.000 locuitori | 1.054 | 2.291.000 |
între 3.000 - 5.000 locuitori | 996 | 3.850.000 |
între 5.000 - 7.000 locuitori | 398 | 2.323.000 |
între 7.000 - 9.000 locuitori | 130 | 1.016.000 |
peste 9.000 locuitori | 56 | 613.000 |
Note
- ^ www.ici.ro
- ^ Mariana Pintilie - Dăbâca, studiu monografic, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2001, p. 25