Comuna Raci
 | Acest articol este suspect de încălcarea drepturilor de autor. Cel puțin o parte apreciabilă din text a fost găsită la: https://www.scribd.com/doc/49214044/MONOGRAFIA-COMUNEI-RACI Materialul copiat (sau întreaga pagină) se va șterge dacă în termen de 7 zile nu se aduc justificări pentru copiere. Dacă sunteți titularul drepturilor de autor pentru materialul copiat, vă rugăm să urmați îndrumările pentru autori. |
 | S-a sugerat ca în pagina Raci, Gorj să fie inclus conținutul acestei pagini sau secțiuni. |
| Comuna Raci | |
| — comună — | |
| Română | |
| Reședință | Raci |
|---|---|
| Componență | Antonești Artanu Baniu Condeiești Orzu Paltinu Raci Valea Racilor |
| Prezență online | |
Modifică date / text  | |
Comuna Raci a fost o comună din Raionul Strehaia, Regiunea Oltenia, Republica Socialistă România.
Istorie[modificare | modificare sursă]
Valea Jilțului, bogată în ape, cu o luncă fertilă, flancată de dealuri cândva acoperite cu păduri pline de vânat, a fost favorabilă dezvoltării unor așezări omenești încă din perioada de sfârșit a neoliticului.
Astfel, în punctul „Dâmbul”, deasupra Văii Racilor, locuitorul Borugă Teodor a descoperit un topor de aramă cu brațele „în cruce”, care datează din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului (cca 1900 – 1750 î.Hr.)[1]. Tot din această vreme datează și o râșniță de mână care a fost descoperită pe raza comunei Raci și care aparține probabil culturii Coțofeni.[2]
În anul 1966, într-o carieră de piatră pe dealul Antoneștilor, în punctul „Scoicărie”, situat la est de centrul comunei Raci, a fost descoperit un ciocan lucrat în granit, cu tăișul lat, fiind prevăzut cu un șănțuleț pentru fixarea cozii de lemn (16x10 cm). Asemenea ciocane, frecvente în Oltenia, au fost folosite pentru sfărâmarea minereurilor și pentru extragerea sării și ele datează din perioada de început a epocii bronzului.[3]
În același loc a fost descoperit un topor din piatră șlefuită (10,5x4 cm) cu gaură de înmănușare transversală (diam. 2 cm), cu 2 tăișuri paralele. Acest tip de topor datează, de asemenea, din perioada de început a epocii bronzului.[4]
În punctul „Paltinul”, în cursul lunii iunie 1967, au fost descoperite întâmplător de către locuitorul Const. V. Geamănu mai multe fragmente de ceramică atipică, în totalitatea lor lucrate cu mâna. În majoritatea ei, ceramica este lucrată din pastă grosolană folosindu-se ca degresant nisipul cu bobul mare. Culoarea straturilor superficiale este cărămizie ori roșie- cărămizie în exterior și neagră în interior. În spărtură, ceramica are culoare neagră ori cărămiziu-deschis. Câteva fragmente sunt ornamentate cu brâu alveolar cu „apucători” ori proeminențe mici în formă conică. Această ceramică aparține primei epoci a fierului.[5]
În vatra satului Raci a fost descoperit un fragment atipic de ceramică lucrată cu mâna, groasă în spărtură de 2 cm, de culoare cărămiziu-deschis pe stratul superficial din exterior și cărămiziu-închis pe cel din interior. În spărtură, ceramica are culoare vânătă. Pasta este bine frământată folosindu-se ca degresant nisipul fin. Ca ornamentație este folosită o proeminență în relief care traversează vertical fragmentul, o linie slab sinuoasă formată din puncte incizate și proeminențe înconjurate de un cerc cu puncte incizate, în interiorul căruia, pe proeminență, a fost executată prin imprimare, o rozetă.[2] Decorația cu șirul de rozete, de tipul descris, se întâlnește pe vasele lucrate la roată ce aparțin culturii „Latène” geto-dacice[6], căreia îi aparține și fragmentul în discuție.
Concluzia firească este că pe raza comunei Raci, începând de la sfârșitul neoliticului și până în preziua formării statului dac, au existat așezări omenești, fapt dovedit de resturile de cultură materială descoperite pe raza comunei. Deși după această dată, până în veacul al XV-lea, de când datează un vârf de săgeată lucrat în fier, de tipul cu lamă plată cu 2 aripioare și cu tub de înmănușare (lung. 6 cm), descoperit la 24 iunie 1966 de locuitorul Al. Cauc, în punctul Măiag, nu mai avem, în actualul stadiu al cercetărilor, dovezi de locuire pe teritoriul comunei, credem că viața nu s-a întrerupt și numai lipsa de descoperiri și cercetări arheologice, ne pune în imposibilitatea de a urmări dezvoltarea vieții comunităților umane de pe raza comunei Raci, în vremurile ce urmează epocii fierului.[2]
Alexandru Ștefulescu scrie în lucrarea „GORJUL ISTORIC ȘI PITORESC”: „Dacii, locuitori ai Gorjului înainte de romani, au trebuit să fie învinși cu arma în mână și desființați ca stat pentru ca să cedeze pământul lor ce-l stăpâneau de abia 4 secole. Cei care nu s-au supus dominații romane s-au retras în munți, prin păduri, unde îi vedem și azi în strănepoții lor. ... portul este o mărturie”.
Nicolae Iorga arată în „STUDII ȘI DOCUMENTE III-XXIX”: „[...] la 1247, Liton Vodă stăpânea ambele laturi ale Jiului. De la izvorul său din regiunea Hațeg, prin Gorj, până la revărsatul în Dunăre, întregul curs al acestuia, caracterizând până mai târziu „Cuibul Basarabilor” ”.
Și Ion Filitti în articolul „Banii și caimacanii Craiovei” din „Arhivele Olteniei” nr. 1, face o analiză a vechimii și originii Basarabilor: „Origina Basarabilor, aceeași cronica (cronica lui Radu Popescu – n.n.) o trage din Romani, care au descălecat la Turnul Severin, s-au întins peste toată Oltenia și au ales dintr-înșii boieri care au fost de neam mare și puseră banoveți un neam ce se zice Basarabii să le fie cap”.
În aceste locuri, primele așezări omenești au fost răzlețe, prin păduri și pe dealuri.
În pădurile din apropierea comunei Raci există locuri care poartă denumiri ce sunt legate de așezări omenești ca: ”Ograda lui Băiuț” spre vest de centrul comunei, ”Bordeiul lui Bobocică” în valea Baniului, ”Conacul lui Alecu”, ”Via Pităresei” și ”Via Mărinichii” spre nord-est de centrul comunei, ”Valea Cârsteștilor” spre vest, ”Pivnița lui Petrică” spre est, ”Ogrăzi”, ”La meri”, etc., care însă sunt târzii, probabil din perioada orânduirii feudale.
Existența unor așezări omenești, în veacul al XV-lea, pe raza actualei comune Raci, dovedită de descoperirea vârfului de săgeată sus-amintit, este atestată documentar la 1467 și 1472, când sunt menționați locuitori din aceste părți în lapidara expresie „toți de la Jilț”.
La 1498, Radu cel Mare întărește unor boieri, printre care Ion și Dan, stăpânirea asupra satelor cuprinse de la „... Trestioara și de la Brădet și Gura Jilțului ... toate, pentru că le este dreaptă și veche ocină ...”.[2]
Etimologia[modificare | modificare sursă]
Până la jumătatea veacului al XVI-lea, numele așezării de la Raci nu este menționat în nici-un document.
În legătură cu etimologia cuvântului care numește comuna Raci, raportându-ne la elementele de legendă populară, se spune că pe valea bogată în ape unde este așezat satul, trăiau foarte mulți raci de o mărime neobișnuită. Fosile ale acestor crustacee au fost găsite imprimate în argilă. În apa râului Jilț mai trăiesc și azi mulți raci. De altfel, una din ocupațiilor locuitorilor, încă din vechi timpuri, era și pescuitul.[2]
Fără a minimaliza importanța informațiilor legendei sus-amintite credem însă că numele satului Raci trebuie să vină de la un strămoș care a pus bazele vetrei satului și care se numea Racu ori Racea, urmașii acestuia numindu-se Racii sau Răcenii.[2]
Documentar, denumirea Raci apare pentru prima dată în anul 1548. Cu ocazia unei hotărnicii din 9 iulie 1743, moșnenii Diatco cu ceata Suveții și Pătru cu ceata lui Oproiu, prezintă un act emis de cancelaria domnească la 1548, în care se arată că aceștia au moșie de moștenire de la moșii lor, Stanciu, Scânteia și Dobri „... având acești moșteni moșia numai în hotarul Racilor de Sus ...”[2]. În aceeași împrejurare, Alexie cu ceata lui prezintă un hrisov de la Mihnea, din anul 1570, prin care se dovedește că are moșie de cumpărătură în Raci.[2]
Începând de la 1548, numele așezării Raci apare din ce în ce mai frecvent în documentele vremii.
Este interesant de reținut faptul că Racii la 1548 apar sub denumirea de Racii de Sus iar la 30 iunie 1609, într-un hrisov dat de Radu Șerban, aflăm că voevodul dă Mânăstirii Strâmba „... pentru ca să-i fie moșie în Raci în hotarul de jos, ce se cheamă Stejarul de Jilț ...”27). Aceasta dovedește că, încă de la început, la Raci există două sate și anume: Racii de Sus, lucru confirmat și de hrisovul din 30 iunie 1609 menționat mai sus, în care se afirmă că Mânăstirea Strâmba a cumpărat „... partea lui Pătru Coleșiu, toată, peste toate hotarele ori cât se va alege din Racii de Sus cu 1200 asprii ...”28), și Racii de Jos, această denumire fiind întâlnită și la 10 decembrie 1749, când moșnenii din Raci își hotărnicesc moșiile din Raci și Stejarul, ocazie cu care se afirmă că „... s-au ales și dania din partea fieștecăruia într-amândouă hotarele și am dat toată partea la un loc în hotarul Racilor de Jos ...”29). Hrisovul lui Radu Șerban din 30 iunie 1609 face precizarea că Racii de Jos se mai numesc și Stejarul de Jilț, satul apărând frecvent în documente sub denumirea din urmă. Astfel, la 1749, patru boieri au fost aduși de moșnenii din Raci pentru a stabili părțile de proprietate din satul Raci și Stejarul după apa Jilțului, hotărnicia amintind în chip expres: „ Noi patru boieri ce am fost luați de toți moșnenii din Raci ... ca să ne hotărâm și să împărțim moșia Raci și Stejaru după apa Jilțului ...” 30). În satul Baniu există și astăzi un stejar multisecular, care a fost declarat monument al naturii și credem că satul Stejarul de pe Jilț a luat numele de la stejarii ce se găseau acolo pe vremea întemeierii satului. Mai mult încă, poziția satului Racii de Jos este în josul văii Jilțului în raport cu satul Racii de Sus și documentele, după cum am văzut, vorbesc de Racii de Sus și de Racii de Jos, ultimul sat fiind același cu Stejarul de Jilț, mai târziu primind numele de Baniu pe care-l poartă și astăzi, înglobând însă și o parte din Strâmba Mică (Nucet).