Cocoșar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Cocoșar
Turdus pilaris2.jpg
Stare de conservare
Risc scăzut (LC)[1]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Passeriformes
Familie: Turdidae
Gen: Turdus
Specie: T. pilaris
Nume binomial
Turdus pilaris
Linnaeus, 1758

Cocoșarul sau sturzul de iarnă (Turdus pilaris) este o pasăre migratoare insectivoră din familia turdidelor (Turdidae) cu penaj cenușiu pe cap și târtiță, brun-castaniu pe spate, ocru-portocaliu pe gâtlej, piept și flancuri cu pete mici brun-negricioase pe gâtlej și piept și pete mari triunghiulare negre pe laturile pieptului și flancuri.[2][3]

Cuibărește în nordul și centrul Europei, la est în nordul Rusiei, centrul Siberiei, nordul Kazahstanului, munții Altai și Saian până în bazinul râului Aldan și Transbaikalia; și-a extins arealul în secolul XX spre sud și vest și acum cuibărește în estul Franței, Belgia, Olanda, nordul Danemarcei, Elveția, Germania, nordul Italiei, nordul Iugoslaviei până în centrul României, sudul Ucrainei. Este o specie migratoare care iernează în vestul și sudul Europei, nordul Africii și sud-vestul Asiei. Cuibărește în păduri deschise de mesteacăn, pin, molid, arin și mixte, adesea la marginile lor și în zone umede sau în apropierea pajiștilor și de-a lungul văilor râurilor și marginilor mlaștinilor; uneori în parcuri, livezi, la marginile terenurilor cultivate și în grădini, în zonele montane cuibărește în pădurile de mesteacăn pitic până la limită superioară a pădurilor.[4][5][6]

În România a început să cuibărească în 1966 în Carpații Orientali. În prezent cuibărește în Transilvania și local în Moldova, în regiuni deluroase și muntoase. În Republica Moldova a fost semnalată că cuibărește pentru prima oară în anul 2012 lângă Ocnița. În România populația cuibăritoare de cocoșar este de 75.000-150.000 de perechi cuibăritoare, cu un ușor trend ascendent. În Republica Moldova populația cuibăritoare este estimată la 1-5 de perechi. În România și Republica Moldova apare abundent ca pasăre de iarnă sosită din ținuturile nordice ale arealului de cuibărit, întâlnindu-se în stoluri numeroase în ținuturile joase, frecvent în parcurile mari ale orașelor cu arbori și arbuști ale căror fructe le asigură hrana.[7][8][9][10][11][12]

Este un sturz mare, de mărimea mierlei, are o lungime de 24-28 cm și o greutate de 81-141 g. Longevitatea maximă înregistrată în sălbăticie este de 18 ani. Sexele sunt foarte asemănătoare; variația sezonieră este mică. Mascul adult în penajul proaspăt are fruntea, creștetul, ceafa și cea mai mare parte a laturilor capului cenușii, cu o ușoară nuanță brunie; fruntea și creștetul cenușiu-albăstruii cu striații brun-negricioase; sprânceana lungă, vagă, alb-cenușie sau alb-gălbuie; lorul (lorum) și pata de sub ochi negre; obrajii și regiunea auriculară cenușii. Penele scapulare și de pe manta brun-castanii cu centre vag negricioase. Spatele sub manta, târtița și supracodalele cenușii, fără centre întunecate pe pene. Coada neagră sau negru-brunie. Bărbia ocru (brun-gălbuie). Gâtlejul, pieptul și flancurile ocru-portocalii, pătate cu pete mici brun-negricioase pe gâtlej și piept și pete mari triunghiulare negre în formă de săgeată sau șevroni (epoleți) pe laturile pieptului și flancurilor. Abdomenul albicios, fără pete. Subcodalele albicioase, cu pete întunecate ca pe flancuri, dar mai mici. Supraalarele castanii, ca și mantaua si scapularele, alula și supraalarele primare negre. Remigele primare negricioase, cu marginile laterale cenușii; remigele secundare și terțiare brun-negricioase sau castanii cu vârfurile și steagurile externe cenușii. Tectricele axilare și subalare albe. Femela adultă se aseamănă cu masculul, dar are un colorit mai șters, cu o nuanță brunie pe creștet și ceafă, mai puține striații pe creștet, o nuanță mai puțin aprinsă pe spate și părțile inferioare au o culoare mai deschisă, mai puțin pătate.[13][14][15][16][17][6][4][18]

Este un sturz îndrăzneț, adesea gălăgios, este renumit prin atacurile îndrăznețe în picaj a prădătorilor aviari (păsările răpitoare, corvidele), adesea la final împroșcându-le ("bombardându-le") cu excremente. Atacurile persistă până când prădătorul se retrage, dar până atunci penajul prădătorului poate fi atât de murdărit și încâlcit cu fecale, încât acesta este nevoit să aterizează pe pământ, iar mai mulți au fost au fost găsiți morți ca urmare. Cuibărește solitar, în special în sudul arealului, dar în nordul arealului cuibărește obișnuit în colonii de 40-50 de perechi cu cuiburi aflate la o distanță de 5-30 m, cele mai mari colonii cunoscute (în Norvegia) erau compuse din sute de perechi. Cuibărește alături de șoimul de iarnă (Falco columbarius) și sfrânciocul mare (Lanius excubitor) care le asigură o protecție împotriva potențialilor prădători.[6][5]

Este o specie monogamă, dar cei doi parteneri rareori rămân împreună pe o perioadă mai lungă de 2 ani. Copulația extraconjugală (în afara perechii) probabil este foarte răspândită. Cuibul este construit numai de către femelă și este amplasat în copaci la bifurcația ramurii sprijinit de trunchiul copacului, sau pe o ramură laterală; excepțional pe pământ sau într-o adâncitură printre stânci. Înălțimea obișnuită la care este amplasat cuibul este de 7-10 m în centrul și estul Europei, în timp ce înălțimea medie în Scandinavia și Rusia este de 4-5 m. Cuibul este o structură voluminoasă și compactă în formă de cupă, cu pereții exteriori construiți din iarbă, mușchi și întăriți cu crenguțe, rădăcinuțe etc., în interior lipit cu lut, căptușit în interior cu ierburi fine și câteva rădăcinuțe, rareori cu puțin păr de cal și blană Depune de obicei o pontă pe an, mai rar 2 ponte într-un an. Ponta constă din 3-7 (de obicei 5-6) ouă. În România ponta este depusă spre finele lui aprilie până la începutul lui mai. Ouăle sunt fusiforme, netede, lucioase, albastru-verzui deschis, cu pete minuscule și dese, brun-roșcate, care maschează uneori culoarea de fond a cojii. Clocitul durează 10-13 zile și este asigurată numai de către femelă, iar masculul își păzește perechea cantând în apropierea cuibului. Puii rămân în cuib după eclozare 12-15 zile și sunt hrăniți de ambii părinți. După ce au părăsit cuibul puii rămân dependenți de părinți în general circa 15 zile, dar până la 30 zile au fost raportate; ei stau primele 4 zile aproape de cuib, până când pot zbura mai bine.[7][8][9][11][6]

Se hrănește cu nevertebrate (insecte, melci, viermi, păianjeni), dar toamna și iarna și cu fructe și bobițe de măceș, ienupăr, sorg, cireșe, mere, pere, căpșuni și semințe de diverse plante, poate să captureze pești mici în ape puțin adânci. Își procură hrana în principal pe pământ, dar și în copaci și tufișuri; rareori vânează în zbor insectele din aer. Foarte rar, scurmă prin frunzele căzute așa cum face mierla. Întoarce bulgării de pământ, chiar și pietrele și scurmă prin zăpadă pentru a lua hrana de dedesubt.[7][8][9][11][6]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Cocoșar
Wikispecies
Wikispecies conține informații legate de Cocoșar

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ BirdLife International (2018). Turdus philomelos. The IUCN Red List of Threatened Species 2018
  2. ^ Dimitrie Radu (1983). Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, p. 196
  3. ^ M. Talpeanu. Maria Paspaleva (1973). Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. p. 105
  4. ^ a b Clement, P. & Hathway, R. (2000). Thrushes. Christopher Helm & A&C Black, London. pp. 387-389
  5. ^ a b Collar, N. (2020). Fieldfare (Turdus pilaris), version 1.0. In Birds of the World (J. del Hoyo, A. Elliott, J. Sargatal, D. A. Christie, and E. de Juana, Editors). Cornell Lab of Ornithology, Ithaca, NY, USA
  6. ^ a b c d e Cramp, S. ed. (1988). The Birds of the Western Palearctic. Vol. 5. Tyrant Flycatchers to Thrushes. Oxford University Press, Oxford, pp. 977-988
  7. ^ a b c Victor Ciochia (1992). Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, pp. 191-192
  8. ^ a b c Dimitrie Radu (1984). Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, pp. 259-260
  9. ^ a b c Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015. pp. 406-407
  10. ^ Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov (2006). Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, p. 164
  11. ^ a b c Tudor Cozari (2016). Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, p. 228
  12. ^ Аверин, Ю.В.; Ганя, И.М. (1970). Птицы Молдавии. т.1. Кишинев: Академия Наук Молдавской CCP, Институт Зоологии, p. 195
  13. ^ Victor Ciochia (1984). Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, p. 251-252
  14. ^ Håkan Delin, Lars Svensson (2016). Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București. p. 226
  15. ^ Lars Svensson, Killian Mullarney, Dan Zetterström, Peter J. Grant. (2017). Ghid pentru identificarea păsărilor. Traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română: Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu. Bucuresti. p. 294
  16. ^ Robert Ritter von Dombrowski (1946). Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă,. pp. 350-352
  17. ^ George D. Vasiliu, L. Rodewald (1940). Păsările din România (determinator). Monitorul Oficial Și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, p. 144
  18. ^ Hadoram Shirihai and Lars Svensson (2018). Handbook of Western Palearctic Birds. Volume I - Passerines: Larks to Phylloscopus Warblers. Helm, pp. 394-396