Ciobanul Bucur

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare

Legendarul Bucur, întemeietorul Bucureștiului, este un vrâncean care a copilărit și a trăit o parte a vieții sale în Munții Vrancei, pe Valea Râmnicului, mai precis zona dintre comunele Vintileasca și Bisoca, din judetul Buzău. Plecarea lui Bucur din zona Vintileasca-Bisoca se poate localiza între secolele XIII- XIV, mărturia trecerii lui Bucur pe aceste meleaguri o constituie o bucată de stâncă, denumită Masa lui Bucur situata la aproximativ 95 km de Pensiunea Tara. Stânca, cântărind sute de tone, așezată pe trei bolovani mai mici, asemeni unei mese, stă și azi neclintită ca acum sute de ani.

2rightarrow.svgLegenda potrivit căreia numele orașului vine de la ciobanul Bucur, care ar fi construit și biserica Sf. Tanasie (Atanasie), se întâlnește încă de la 1761. Într-un manuscris al misionarului catolic Blasius Kleiner, dedicat Țării Românești, Banatului și Transilvaniei. Kleiner scria: "Se spune că acest oraș își trage numele de la un oarecare cioban sau, după cum spun alții, de la un haiduc vestit, care se chema Bucur. Acesta își păștea oile în acea câmpie de pe marginea râului Dâmbovița și poate că pe acolo își făcea și haiduciile lui. În cele din urmă a clădit o biserică (…) și a început să construiască și câteva case pentru el și pentru alții". Legenda este preluată de diverși călători străini, pentru care Bucur este cioban, haiduc, boier sau negustor bogat.[1]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Profesorul Iosif Genilie de la Colegiul "Sf. Sava" arăta într-o lucrare a sa apărută în 1835 că Bucureștii "se zice că s-au numit de la stăpânul acestui loc, anume Bucur, a cărui încă se arată o mică biserică pe un deluț între mănăstirea Radu-Vodă și Dâmbovița". Tradiția despre Bucur, consemnată în scris, în prima jumătate a veacului al XIX-lea, atât de călători străini, cât și de români, vedea ca întemeietor al Bucureștilor pe primul stăpân al locului, care ar fi fost, după unii, cioban sau cioban și pescar, după alții negustor bogat sau boier, tot conform tradiției, acestuia "i s-ar datora bisericuța zisă 'a lui Bucur', din marginea Dâmboviței, lângă Mănăstirea Radu-Vodă".[2]

Istoricul Adrian Majuru menționează că bisericuța lui Bucur, construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este legată doar prin tradiție de legendarul întemeietor al orașului.[3]

2rightarrow.svg“Sâmburele de adevăr” constă în faptul că legenda ciobanului Bucur ține de o realitate economică și socială a zonei colinare a Munteniei, și anume transhumanța. Oierii care traversau Valahia pentru a ajunge la Dunăre aveau stâni sezoniere în secolele al XI-lea și al XII-lea în jurul Bucureștiului de astăzi. Ei se stabileau aici 6, 7 luni pe an și întrețineau relații comerciale. Unii ciobani ridicau troițe care să-i ajute în tranzacții, explică Adrian Majuru, una dintre ele fiind cea închinata lui Radu Vodă.[4]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Problema numelui Capitalei rămâne amplu dezbătută în cadrul istoriografiei românești. Tradiția a creat în jurul Bucureștiului, de-a lungul secolelor, numeroase interpretări. La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evlya Celebi nota în memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Românești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București. În 1781, I.Fr. Sulzer – călător elvețian în țara noastră, considera că numele  vine de la "bucuria, bucuros, a bucura”., în limba albaneză „bukureshti” înseamnă „frumos este”.

2rightarrow.svgLegenda ciobanului Bucur este o legendă etimologică, București însemnând “cei din neamul lui Bucur”, și este una dintre mărturiile importante despre organizarea de tip patriarhal. Este vorba, despre prima așezare a unui clan, o mare familie de tip patriarhal, în care marele șef era tatăl familiei, urmat de primul născut. În acest caz, Bucur s-a așezat cu ai lui – soție, copii, nurori, nepoți – pe locul orașului București, pe Dâmbovița, la câmpie. Bineînțeles că aceștia nu se căsătoreau între ei, așa că ulterior au format o așezare despre care s-a menționat prima dată în timpul domniei lui Vlad Țepeș.[4]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Legenda întemeierii Bucureștiului[modificare | modificare sursă]

2rightarrow.svgBucur era un tânăr cioban sărac care păștea oile unui baci bogat și era mereu șicanat de ceilalți ciobani. Turma lui Bucur trecea adesea de o culme pe alta a acestor munți cu totul speciali, pe care se află  Sfinxul de la Breazău și ”Babele de la Bozioru”.

Într-o seară, Bucur s-a așezat lângă un izvor, a scos fluierul și a început să cânte lângă turmă. Cântecul a fost atât de frumos, încât au apărut două zâne ale izvorului și l-au întrebat ce și-ar dori. ”Dați-mi forță!” a cerut ciobanul. ”De-acum o vei avea!”, i-au promis zânele… Pentru că au întârziat la stână, ciobanii au sărit pe Bucur cu ciomegele, ca și altă dată, doar că acum, ca prin minune, tânărul cioban s-a apărat cu atâta dibăcie încât i-a învins și i-a obligat să-și ceară iertare.

La scurt timp, printr-o întorsătură fericită a sorții, Bucur a reușit să își cumpere propia lui turmă, care s-a înmulțit repede și a devenit atât de numeroasă, încât a coborât cu oile spre câmpie, peste Valea Buzăului, Valea Prahovei, Ialomița, ajungând să traverseze Codrii Vlăsiei până la Vadul Dâmboviței.

Bucur a construit la început câteva colibe, apoi case pentru el și copiii săi, apoi pentru nepoți și strănepoți, apoi o biserică… Locul unde s-a așezat a căpătat numele de București…[5]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Povestea de iubire dintre Dâmbovița și Bucur[modificare | modificare sursă]

2rightarrow.svgLegenda clasică spune că numele orașului București pleacă de la un cioban care venea cu oile pe meleagurile actualului oraș și care ar fi trăit o frumoasă poveste de dragoste cu o tânără pe nume Dâmbovița. Se spune că o primă filă din legenda Bucureștiului s-a scris într-o pădure în care trăia un tăietor de lemne foarte sărac. Acesta avea o fiică pe care o considera cea mai importantă avere. Dâmbovița, așa cum se numea fata, era de o frumusețe rar întâlnită, dar crescuse fără mamă, întrucât aceasta murise când fata era încă încă mică. Pe o câmpie din apropierea pădurii trăia și un cioban pe care îl chema Bucur. Cei doi se știu din copilărie și ușor-ușor au ajuns să se îndragostească nebunește unul de celălat. Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiți și într-o noapte, la ușa tăietorul de lemne a apărut un prinț. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de mai mulți hoți și că nu știe cum ar putea să scape de aceștia. După câteva clipe, l-a întrebat pe tatăl Dâmboviței dacă dorește să-i arate drumul spre vârful muntelui în care era pădurea. Dâmbovița s-a hotărât să-l conducă pe prințul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a mai putea face față unei asemenea drumeții.

După minute bune de mers, Dâmbovița a început să se simtă din ce în ce mai rău și bănuia că starea ei este cauzată de prinț. Ajunși pe cărarea din vârful muntelui, prințul misterios îi spune Dâmboviței că s-a îndragostit de ea și că vrea să îi fie soție. Fata l-a refuzat încă de la început, spunându-i că îl iubește pe Bucur. După lungi discuții, prințul i-a spus Dâmboviței că totul a fost o încercare și că el este, de fapt, duhul muntelui care a vrut să-i testeze fidelitatea.

Speriat de faptul că Dâmbovița n-a mai ajuns acasă, tatăl ei l-a anunțat pe Bucur că ceva rău i s-a întâmplat fetei sale. Bucur a fugit în vârful muntelui, iar prințul misterios a dispărut lăsându-i fetei o păpușă și un cuțit. Ajuns la Dâmbovița, Bucur i-a reproșat că l-a trădat și a supus-o unui test. I-a spus să dea cu cuțitul în piatră și dacă piatra se despică înseamnă că ea este încă pură.

Fata a lovit piatra cu acel cuțit și din ea a început să curgă o apă care a fost numită ca fata. Păpușa a rămas pe vârful muntelui și de atunci poartă acest nume. Iubirea celor doi tineri a fost extraordinară și în cele din urmă s-au căsătorit, formând Bucureștiul în care curge Dâmbovița și care a fost numit după celebrul baci.[6]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Legenda spune că răufăcătorii au revenit într-o iarnă și au răpit fiica baciului, pe Anca, o fată frumoasă.

2rightarrow.svgCică, demult, demult, pe vremea aceea tulbure când năvăleau feluriți oameni răi și prădalnici, cum au fost tătarii, prin luncile Dâmboviței, prin pădurile și poienile din acea parte a țării, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureștiul, în vremea aceea umbla un cioban scoborat cu turma lui din Tara Vrancei. Îl chema Bucur. Avea oi multe: și albe și negre și brumării. Avea de asemenea câini voinici, care nu se temeau nici de lupi, nici de urși, nici de vulturii cei mari care, mai ales primăvara, se repezeau din văzduh ca săgeata, și înhățau în gheare mieii cei tineri și jucăuși, și le sfâșiau blănița moale cu clonțul lor ascuțit și tare ca oțelul. Mai avea ciobanul Bucur și vreo doisprezece măgari, pentru purtat poverile ciobanilor și vreo zece cai grași și frumoși, numai buni de alergatură la drum lung. Om cumsecade era Bucur ciobanul; iar la tîrla lui de oi ținea mulți ucenici și ciobani, toți zdraveni și meșteri la închegat cașul, la tuns oile și la pregătit pieile pentru bundițe și cojoace. Și trebuia să fie zdraveni, pentru că nu numai de fiare trebuia să apere turma, ci și de cete prădalnice de oameni răi care, cum am spus, mișunau pretutindeni, în acele vremuri tulburi și pline de primejdie.

De multe ori tătarii au furat oi, berbeci, miei și măgari din turma lui Bucur. De multe ori au dat foc stânilor lui. Ba, chiar i-au ucis doi câini, din cei mai credincioși; iar pe unul dintre ciobani, unul mai tinerel, l-au prins cu lațul, l-au luat rob și l-au dus în țara lor.

Se vede însă că acei oameni ai jafului se înnădiseră la rele, pentru că, în iarnă, au răpit și pe fata baciului Bucur, pe Anca. Frumoasă fată! Cu păr ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare si cu trup mlădios de căprioară. Tot cu lațul au prins-o când, singură în stână, torcea lână pentru sumanele ciobanilor. S-a zbătut ea, cât a putut; dar răii s-au dovedit mai puternici.

Aflând de asemenea răpire, Bucur Ciobanul s-a aprins de durere și de mânie. A încălecat în graba mare și, împreună cu încă doi fârtați, a galopat în urma tătarilor. Și au galopat, au galopat, zile și nopți în șir. Nu i-au ajuns decât la o apă mare, numită Nistru. Cum era iarnă, apa înghețase. Simțindu-se urmăriți, tătarii s-au avântat să treaca râul cel mare pe gheață, ca pe pod. Dar se vede că gheața nu era prea groasă că, iaca, a pârâit, s-a crăpat și acei tătari, huștiuluc! în bulboana adâncă, așa cum se aflau: cu cai și cu pradă cu tot. Unii au scăpat pentru că armăsarii lor știau să înoate; alții s-au înecat.

Anca știa să înoate, iar părintele său, Bucur, și fârtații lui au sărit s-o ajute a ieși dintre sloiurile de gheață.

Așa s-au întors, toți patru la stâna de pe malul Dâmboviței. Aici, pe un dâmb, și-au clădit o casă mare și au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groși, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat și a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit și o bisericuță, care se vede și azi, și se cheamă chiar „Biserica lui Bucur”.

Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulți români. Iacă așa, în jurul casei lui Bucur, după sute și sute de ani, s-a format un oraș, căruia oamenii i-au zis București, iar azi este frumoasa capitală a României.[7]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Masa lui Bucur sau masa ciobanului Bucur[modificare | modificare sursă]

Se află la 1.000 m altitudine și are 150 de tone. Tot ca de aici a plecat ciobanul Bucur, cel care a înființat orașul București, azi capitala României.

Biserica Bucur[modificare | modificare sursă]

Biserica în 1856
2rightarrow.svgBiserica Bucur este o biserică din București, sectorul 4, a funcționat înainte ca paraclis al mănăstirii Mircea Vodă. Biserica, clasată ca monument istoric în grupa A, nu are o datare exactă până în prezent. De-a lungul vremii istoricii și cei care au cercetat originile construcției au oferit diferite datări și variante de construcție a edificiului. Astfel unii cercetători vorbesc de o construcție într-un stil specific secolului XVIII,[8] alții, conform legendei, consideră că biserica este ctitoria ciobanului Bucur, de numele acestuia fiind legată și etimologia numelui București. Biserica este consemnată într-o hartă întocmită între anii 1844-1846 cu numele biserica Bucur.[9][10] 2leftarrow.svg
({{{2}}})

Istoric[modificare | modificare sursă]

Biserica bucur, 1880, acuarelă semnată IS
2rightarrow.svgÎn trecut biserica se afla pe același deal împreună cu mănăstirea Mircea Vodă. La mijlocul secolului XVIII dealul a fost împărțit în două datorită unor lucrări edilitare astfel că în prezent cele 2 lăcașuri de cult se află pe două ridicături de pământ despărțite de o stradă. Deși biserica este pomenită în textele mai multor autori români și străini ca fiind construită de întemeietorul Bucureștilor, ciobanul Bucur, unele cercetări ulterioare au concluzionat că edificiul este construit în secolul al XVII-lea, fiind refăcută în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Alte cercetări au stabilit că biserica a fost construită în prima jumătate a secolului XVII, pentru a folosi ca paraclis al mănăstirii Mircea Vodă. Există și opinii ale cercetătorilor care susțin că biserica a fost zidită în anul 1416, de către Mircea cel Bătrân.[9]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Controversa datării bisericii[modificare | modificare sursă]

2rightarrow.svgÎn lucrarea Istoria fondarei orașului București – capitala Regatului Român – de la 1330 până la 1850 – culeasă după mai mulți scriitori vechi, întocmită în 1891 de Dimitrie Papazoglu, sunt consemnate mai multe texte care confirmă varianta construirii bisericii de către Ciobanul Bucur. Papazoglu însuși se îndoiește de exactitatea acestor date, autorul fiind convins că în realitate biserica a fost ridicată în 1568 de Alexandru Vodă, zis Ciobanu, fiul lui Mircea Vodă pe locul cimitirului mănăstirii Mircea Vodă.

În 1938 Grigore Ionescu în ghidul Bucureștiului afirmă că în 1869 biserica a fost refăcută și i s-a creat o nouă identitate mai veche cu 300 de ani decât în realitate.

Până în anul 1974 mulți dintre cei care au studiat istoria bisericuței au considerat că ctitorul edificiului nu poate fi ciobanul Bucur, aceștia apreciind relatările care susțin această variantă ca simple legende, apărute pentru prima dată într-o monografie a Principatelor, întocmită de consulul britanic William Wilkinson, publicată la Londra în 1820. În 1835 această variantă este susținută și în Manualul de geografie, întocmit de Iosif Genilie, profesor la Colegiul „Sf. Sava”.[9]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Biserica este renovată între anii 1909-1910 și i se aduc unele modificări la exterior.

2rightarrow.svgÎn București, pe strada Radu Vodă, la numărul 33, între Piața Unirii și Pasajul Mărășești, 33 de trepte amintesc de cei tot atâția ani la care Mântuitorul Hristos a fost răstignit, a înviat și S-a înălțat la ceruri. Trepte le duc spre una dintre cele mai mici, dar totodată mai reprezentative biserici ale Capitalei, biserica „Bucur Ciobanul”. Legenda spune că ar fi fost ridicată în lemn de ciobanul Bucur și zidită din cărămidă în anul 1416 de Mircea cel Bătrân. Datarea ei este însă un subiect controversat, istoricii considerând că este cu 300 de ani mai nouă decât spune tradiția. Nicolae Iorga, scria: „dacă legenda îi așază locuința pe dealul de la Radu Vodă, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimintir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea și a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranța populară, păstrată prin viu graiu de la o generație la alta, că acolo e leagănul cetății„.[7]2leftarrow.svg
({{{2}}})
2rightarrow.svgBiserica Bucur Ciobanul, închinată Sfinților Atanasie și Chiril ai Alexandriei, este o biserică ortodoxă din București, "Deoarece de-a lungul vremii, fiind cercetate originile bisericuței, au fost hotărâte datări diferite, până astăzi "biserica lui Bucur" nu are o datare exactă". Pentru o vreme, bisericuța a fost folosită drept paraclis de Mănăstirea Radu Vodă, iar în prezent Biserica Bucur Ciobanul, biserică monument istoric de primă importanță, este biserică de parohie.[11]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Biserica a fost zidită pentru prima dată cândva în decursul secolului al XVII-lea, iar mai apoi a fost refăcută la începutul secolului al XVIII-lea. Mai este vehiculată și ipozeta ctitoririi acesteia de către domnitorul Mircea cel Bătrân, în anul 1416.

Distrusă de un incendiu, în secolul al XVII-lea, biserica a fost rezidită de către monahii Mănăstirii Radu Vodă, în timpul unui egumen, Atanasie (1626; 1632-1645). Mai târziu, ruinată fiind, a fost închisă de la începutul secolului al XIX-lea până la 24 iunie 1938.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Biserica Bucur Ciobanul B-II-m-A-19500
2rightarrow.svgBiserica Bucur, închinată sfinților Atanasie și Chiril, are dimensiuni mai puțin impunătoare, dar bine proporționate. Fațadele construcției sunt liniștite și drepte, vopsite în alb. Intrarea se face printr-un pridvor elegant asemănător cu prispele întâlnite la casele țărănești din România. Pridvorul prezintă arcade polilobate susținute de stâlpi din lemn. În partea superioară edificiul are o turlă simplă cu streașină largă și o cupolă în formă de ciupercă. Ușa și ferestrele prezintă ancadramente din piatră sculptată aplicate la începutul secolului XX.[9]2leftarrow.svg
({{{2}}})
2rightarrow.svgCatapeteasma actuală a fost pictată în anul 1705, dată însemnată pe icoana Sfântului Ioan Botezătorul (8 februarie 1705), alături de semnătura pictorului.

Între 1909-1910 au fost restaurate pridvorul, turla și bolta și tot atunci a fost împodobită biserica prin adăugarea ancadramentelor din piatră sculptată de la ușă și de la ferestre, precum și a ușii din stejar sculptat de la intrare. Între 1931-1938 au fost efectuate noi reparații.

În 1938 Biserica Bucur Ciobanul a fost redeschisă și redată cultului. În prezent, aceasta slujește parohiei din zonă, desfășurând o bogată activitate duhovnicească. Biserica Bucur Ciobanul a fost resfințită la 24 iunie 2018[11]2leftarrow.svg
({{{2}}})

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Legenda CIOBANULUI Bucur ar trebui studiată la școală? Dumneavoastră ce credeți?”, evz.ro, accesat în  
  2. ^ Giurescu, Constantin C. (). Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Editura pentru Literatură. 
  3. ^ Majuru, Adrian (). Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență. București, Editura Compania. 
  4. ^ a b „Ciobanul Bucur a întemeiat Bucureștiul. Legendă sau adevăr istoric?”, totb.ro, , accesat în  
  5. ^ „Bucureștiul Ar Fi Fost înemeiat De Ciobanul Bucur, Care A Venit De Undeva”, Libertatea, , accesat în   Text " Libertatea" ignorat (ajutor)
  6. ^ Cristina Răduță (), „Ciobanul Bucur sau turnul Curții Domnești? Numele orașului București, între legendă și realitate probată istoric”, Adevărul, accesat în  
  7. ^ a b „Bucur, ciobanul vrancean care a intemeiat Bucurestiul…”, Agrotara.ro, accesat în  
  8. ^ Grigore Ionescu,. p. p. 283.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  9. ^ a b c d „Biserica Bucur - Enciclopedia României - prima enciclopedie online despre România”, Enciclopediaromaniei.ro, accesat în  
  10. ^ Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu. p. p. 31.  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  11. ^ a b Teodor Dănălache (), „Biserica Bucur Ciobanul”, CrestinOrtodox.ro, accesat în