Cezar Baltag

Cezar Baltag (Mălineşti-Hotin, 26 iulie 1937 – 26 mai 1997, Bucureşti), fiul preotului Porfirie Baltag şi al Margaretei Baltag (n. Alexandrescu), este un poet român, eseist şi tâlmăcitor modern, strălucit militant împotriva stalinismului cultural, împotriva proletcultismului, unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai generaţiei resurecţiei şi a paradoxismului, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ş.a.

Viaţa şi opera

După absolvirea cursurilor liceale, în 1955, la Piteşti, urmează – între anii 1955 şi 1960 – cursurile Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti. Funcţionează ca redactor la Gazeta literară (între anii 1960 şi 1968), ca redactor-şef adjunct la Luceafărul (din 1968 şi până în 1974), apoi ca redactor la Viaţa românească. Debutează în 1960, cu un volum de versuri ale ieşirii din trena stalinismului cultural, Comuna de aur, volum „girat“ în faţa proletcultismului epocii de criticul „deschiderilor veluroase“, Paul Georgescu. Apoi, „decada de aur“ a volumelor sale de versuri cuprinde:

Vis planetar (1962),
Răsfrângeri (1966),
Monada (1968),
Odihnă în ţipăt (1969),
Şah orb (1970),
Madona din dud (1973),
Unicorn în oglindă (1975),
Poeme (1981),
Dialog la mal (1985),
Euridice şi umbra (1988),
Chemarea numelui (1995),
Ochii tăcerii (1996) etc.

Eseistul se remarcă prin Paradoxul semnelor (1996); iar tâlmăcitorul din limba franceză, prin traducerea unor vestite lucrări semnate de Mircea Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, II, III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, 1986 şi, respectiv, 1988; Dicţionar al religiilor (de M. Eliade şi Ioan P. Culianu), Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993; etc.

Referinţe critice

Al. Piru observa la Cezar Baltag «un stil tot mai oracular; şi-a încifrat sensurile şi a ajuns la un ermetism greu traductibil, chiar dacă ascunzând realmente un sens. ...Ermetismului din Odihnă în ţipăt îi corespunde în Madona din dud (1973) o poezie ludică, joc de ritmuri şi rime cu formule din folclorul copiilor sau procedee magice, termeni de astrologie şi diverse arte divinatorii.» (PPRC, 63).

Trecând în revistă judecăţile critice despre opera poetică a lui Gezar Baltag, criticul / istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu ne mai încredinţează: «Numeroşi alţi critici / istorici literari, abordând poezia lui Cezar Baltag, au mai remarcat: apolinicul / solaritatea versului, o anume geometrizare a logosului, din unghiuri neîntâlnite la Ion Barbu, chiar un „spectacol graţios-liric“, un „controlat“ narcisism, spaţializarea eului (cf. PPg, 126 sqq.), îndeosebi, în volumul din 1966, Răsfrângeri („în flacăra drumului“, „de nuntă“, „în memoria soarelui“, „de umbră“, „cu spini“, „de dragoste“, „de solstiţiu“, „de fulger înnoptat“, „de arbore lacom“ etc.), spaţializarea eului fiind specifică întregii generaţii a resurecţiei, chiar o „maximă expansiune a eului“, o anume „somptuozitate“, o anume „epurare a concretului“, cerebralizarea / rafinarea pitorescului folcloric, dar şi o anume „destindere ludic-folclorică“, „resuscitarea miturilor“, agresarea eului (cf. Odihnă în ţipăt), „nervalianul soare negru“ – „substanţialitatea“ / „materialitatea“ Logosului, a universului (cf. ISct, 47), sentimentul dominând tiranic, până la „fragmentarea“ timpului (cf. SSra, I, 215) etc.» (TGrp, 411).

De la versurile „luptei cu inerţia“, din volumele Comuna de aur (1960) şi Vis planetar (1962), Cezar Baltag a evoluat spre un hermetism oracular, rezultat din dinamitarea paradoxurilor mitosofiei autohtone şi universale, spre a le extrage „monadele“, conjugându-le la moduri lirice, rafinându-le, ca în volumele: Răsfrângeri (1966), Monada (1968), Odihnă în ţipăt (1969), Şah orb (1970), Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975), Dialog la mal (1985), Euridice şi umbra (1988) etc. El descoperă în monadele macrocosmosului şi ale microcosmosului nostru acea luminos-fermecătoare „secure cu două tăişuri“ a paradoxului: Acolo în văzduhul de cuiburi // Liniştită şi rece // N-o văzură şi n-o auziră // Asemeni unei săgeţi zbura capul / Nemuritoarei / închizând în urmă peştera / ce se va numi zi // ca o durere / ca un fluture cu aripile întinse / ca două terezii / ale ace¬luiaşi cântar al durerii / ca o pereche de scorpioni încleştaţi // – S-a făcut întuneric / – îşi murmurară Ele / una alteia – / jurământul tău a ajuns în inima mea // O cange dublă / ne poartă prin univers / traversându-ne trupurile / sau poate o ancoră / ne roteşte în jurul axului ei / ca două păsări / cu carenele sfâşiate / de aceeaşi galaxie tăioasă // Paradoxul şi întrebarea / şi inima noastră / pe un inel dintr-o singură bucată / turnat de două ori («Securea cu două tăişuri» – BalP, 193). Mai bate la „poarta paradoxului“ şi cu logosul „îmbujorat“, aidoma unui Heraclit din Efes, dinspre origini, dinspre elementul primordial, Apa, către originea tuturor lucrurilor, Focul, spre a exclama încă o dată, dar din crisalida sufletului, «panta rhéi»: Foc sau apă ? // Ca o carte curgând / ca o uşă de apă / ca o mare însetată / ca un vătrai lichid / ca un lapte de jăratic / ca un rug hohotind în oglindă / ca un cutremur de apă / ca un ceas topit / foc foc / apă apă // oră piatră / iască infern / locum refrigerii loc de verdeaţă / de unde a fugit toată durerea / şi suspinarea // „Nu poţi înota / de două ori / în acelaşi / cutremur...“ / Acum şi flacără / şi în curgerea curgerii. / Punct. («Poarta paradoxală» – BalP, 174). Poetul traversează foarte atent spaţiile mitice, surprinzându-le miraculoasele „zone inedite“ şi „magnetizându-le“ apoi liric, întru catharsis, urmează traseele misterice / iniţiatice ale Făt-Frumosului, până în „mumele“ ideilor şi ale naşterilor / morţilor: Greul, căţelul-pământului se simte pe el însuşi ca o apăsare şi răzbit de propria sa greutate, începe să latre în hohotul unei inimi. Aici era zborul, aici fusese căderea, nemişcarea doarme la mijloc ca o fântână cu cumpănă. (...) Aud un cal galopând rar, ca un orologiu din veac în veac, aud respiraţia unui nor de demult, aud foşnetul coasei unui demon în iarba stelelor. Departe, la margini de margini, unde nu mai este nimic, unde inima mea nu mai poate trimite sângele, acolo doarme un şarpe, acolo se roteşte o pajură, acolo răsare Rariţa peste frunza unui alun şi un stol de vrăbii încete piaptănă părul fecioarelor. Acolo plânge floarea care naşte un om, acolo se deschide umbra de miere a fulgerului. Pulberea foşneşte un cântec pe care sângele meu l-a rostit. Adânc, sub dealuri, în casa lui de pământ, Greul cade în sine cu viteza somnului. Umbra lui, fără margine, ca o cascadă, leagănă lumea... («Greul-Pământului» – BalP, ); ori: ...descinge-Te, scoate-Ţi tunica. / Despleteşte-Ţi părul să-l pieptene ştiucile râului. / Ia apă în pumni. / Dă înotului braţele Tale, Diană, în apa limpede / şi furioasă ca un lătrat de câini la marginea toamnei. / Cine te mai poate feri, zeiţă, de privirea unui muritor ? / (...) / Acteon, acum e rândul Ei să te vadă. / (...) / Viscolul îi smulge hainele, dar inima lui aleargă, / zodi¬ile îi sângeră umerii, dar numele lui nu poate fi / prins, stelele îi mursecă inima, dar văzul lui nu se poate / opri. («Vederea» – BalP, 101) etc. (cf. TGrp, 409 – 411).

Bibliografia de sub sigle

BalP = Cezar Baltag, Poeme (ediţie selectivă), Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.
ISct = Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Buc., Ed. Eminescu, 1978.
PPg = Ion Pop, Poezia unei generaţii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973.
PPRC = Al. Piru, Poezia românească contemporană, 1950 – 1975, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.
SSra, I = Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974; ediţia a doua, «revăzută şi completată», la care se fac trimiterile noastre, a apărut în 1978.
TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), Timişoara, Editura Augusta, 2005.

Legături externe

[http://convorbiri-literare.dntis.ro/STEFANESCUaug5.htm DOI POEŢI: Alexandru Andritoiu şi Cezar Baltag