Buhă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Buhă
Bubo bubo winter 1.jpg
Stare de conservare
Status iucn3.1 LC ro.svg
Risc scăzut (LC) (IUCN 3.1)[1]
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Aves
Ordin: Strigiformes
Familie: Strigidae
Gen: Bubo
Specie: B. bubo
Nume binomial
Bubo bubo
(Linnaeus, 1758)
Bubo bubo distribution map.png
Arealul buhei
Sinonime
  • Bubo ignavus Forster, 1817
  • Bubo maximus
  • Strix bubo Linnaeus, 1758

Buha (Bubo bubo), numită și buhă mare, bufniță mare, bufniță, este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte din întreaga Europă, din familia strigidelor, cu penajul de culoare brun-roșcată, cu dungi negricioase, cu capul mare și ochii portocalii mari, cu smocuri lungi de pene pe cap. Este o pasăre sedentară, răspândită în aproape toată Eurasia. Trăiește mai ales în locurile sălbatice neperturbate cu terenuri inaccesibile, departe de așezări omenești – în ținuturi stâncoase cu pante abrupte și ravene, peșteri, păduri deschise cu copaci răzleți sau crânguri (evită pădurile dese), taiga, stepe împădurite, văile râurilor cu defileuri, cariere acoperite de vegetație; mai rar în terenuri agricole cu zone stâncoase sau pante abrupte propice.[2][3][4][5][6]

În România este o specie rară, întâlnită în Carpați, la deal și în zonele de câmpie împădurite, în Dobrogea, Lunca Dunării. Presiunea antropică a determinat retragerea acestei specii în zonele montane unde își are liniștea necesară pentru reproducere. Populația estimată în România este de 200-700 de perechi cuibăritoare.[4][5][6] În Republica Moldova actualmente este pe cale de dispariție, în secolul trecut câteva zeci de perechi de buhă cuibăreau în păduri și pe sectoare stâncoase de pe Nistru și Prut, precum și în Codri. Populația cuibăritoare din Republica Moldova este estimată la 0-5 de perechi. Sunt recunoscute 16 subspecii, în România și Republica Moldova cuibăresc 2 subspecii Bubo bubo bubo și Bubo bubo interpositus.[7][8][9]

Buha este o pasăre uriașă (cea mai mare bufniță din lume). Are o lungime de 58-71 cm; mascul are o greutate de 1550-2800 g, femela este mai mare și are o greutate de 2280-4200 g; anvergura aripilor 160-188 cm. Longevitatea maximă în sălbăticie, cunoscută după datele de inelare, este de 29 ani, în captivitate până la 68 de ani. Când este relaxată are o formă de butoi. Egretele (smocuri de pene situate pe cap, deasupra ochilor, asemănătoare cu urechile) sunt mari, vizibile, ciocul și picioarele sunt puternice, coada scurtă, aripile lungi și late. Coloritul penajului este similar la ambele sexe. Discul facial (disc de pene dispuse radiar care înconjoară ochiul) brun-cenușiu cu o nuanță ocru, marginile discului facial ușor mai întunecate, subțiri și indistincte. Sprâncenele și penele din jurul ciocului sunt albicioase. Egretele lungi și ascuțite sunt negricioase. Creștetul este brun-roșcat sau ocru-brun cu dungi și vermiculații brun-închise sau negricioase. Părțile superioare brun-roșcate sau ocru-brune cu numeroase pete mari (formate de centrele penelor), striații longitudinale și linii transversale negricioase, mantaua este mai neagră, gâtul gălbui, mai deschis la culoare decât mantaua. Remigele aripilor și rectricele cozii sunt brun-roșcate sau ocru-brune cu dungi negricioase sau brun-închise. Gâtlejul albicios; restul părților inferioare brun-roșcate, mai deschise pe abdomen, cu dungi longitudinale lungi negre pe piept și striații longitudinale înguste negre și linii fine transversale negre pe flancuri și abdomen. Tarsul și degetele picioarelor acoperite în întregime cu pene pufoase și dese, roșcate și pătate cu brun, ghearele încovoiate, foarte ascuțite, brun-negricioase cu vârfurile negre. Ochii foarte mari, irisul portocaliu, aproape roșu, dar există indivizi cu iris galben. Ciocul puternic curbat este negru, ceroma măsliniu-cenușie. Strigătul teritorial e un "bu-hu" sau "uuu-hu" puternic, repetat de obicei la fiecare 8-10 secunde, care se aude departe, până la 4 km. Strigătul de alarmă este o explozie de note nazale "kua kua kua kua".[10][11][12][13][14][15][16][17][18]

Vânează numai în timpul nopții, zburând fără zgomot, la distanțe de până la 15 km de cuib. Locul de odihnă de peste zi este în arbori bătrâni, în crăpături în stâncă sau în grote. Hrana este formată, în mod deosebit, din păsări de talii diferite, începând de la potârnichi, corvide, pescăruși, rațe, până la acvile sau cucuvele pe care le capturează numai noaptea în timp ce acestea dorm. De asemenea, se hrănește cu mamifere, începând de la popândăi, șoareci, șobolani, bizami, arici, lilieci, până la iepuri, dihori, jderi, nevăstuici. Atacă prin surprindere și mamifere mari cum sunt vulpile sau puii de căprioară cu o greutate de până la 17 kg. Se hrănește și cu broaște, șerpi, pești și chiar insecte sau crabi. Având o vedere foarte slabă bufnița (vede aproape numai în alb și negru), în timpul vânătorii se bazează mai mult pe auzul foarte fin și pe capacitatea de a zbura fără zgomot, astfel încât de multe ori prada este luată prin surprindere în timp ce zboară aproape de pământ sau de copaci, pe care o prinde cu ghearele sale lungi, ascuțite, puternic încovoiate. Zborul se asemăna cu cel al șorecarului. În ciuda taliei și a ghearelor impresionante este un răpitor nocturn retras, iar comportamentul agresiv țintit asupra omului este rar. În captivitate se îmblânzește.[4][5][6][7][8]

Este o specie teritorială și monogamă, uneori pe viață. Cuibul și-l instalează în scorburile mari ale arborilor, în găurile din pereți lutoși, stâncoși sau pe o buză de stâncă mai mare care este camuflată sub un perete, uneori își face cuibul pe sol. În zonele cu stuf și-l poate amplasa direct pe substrat, în inima stufului. S-au găsit însă cupluri clocind în cuiburile părăsite ale altor specii de păsări, spre exemplu în cel al ciorii de semănătură, berzei sau răpitoarelor mari. Cuibul și-l amenajează sumar fiind de fapt o mică depresiune în substratul ales. Bufnița păstrează locul de cuibărit mai mulți ani. Femela depune ponta în martie. Ponta constă în mod obișnuit din 2-3 ouă, depuse la intervale de 2-4 zile. Incubația durează 34-36 de zile și este asigurată numai de femelă, care este hrănită în tot acest timp de către mascul. Clocește o sigură dată pe an. Puii sunt nidicoli, acoperiți cu un puf des, de culoare alb-murdar. Femela rămâne cu puii în primele 2-3 săptămâni, și, înainte de a-i hrăni, sfâșie în bucăți mai mici hrana adusă de mascul; mai târziu aduc mâncare puilor ambii părinți. După 5 săptămâni puii părăsesc cuibul; ei devin zburători după 7 săptămâni, efectuând zboruri scurte, zboară bine abia după 12 săptămâni, însă stau în apropierea cuibului și sunt dependenți de părinți 20-24 săptămâni.[4][5][6][7][8][19]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ BirdLife International 2017. Bubo bubo (amended version of 2016 assessment). The IUCN Red List of Threatened Species 2017
  2. ^ Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983
  3. ^ M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973
  4. ^ a b c d Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992
  5. ^ a b c d Dimitrie Radu. Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, 1984
  6. ^ a b c d Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015
  7. ^ a b c Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov. Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, 2006
  8. ^ a b c Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016
  9. ^ Ю. В. Аверин, И. М. Ганя, Г. А. Успенский. Птицы Молдавии. Том II. Академия Наук Молдавской ССР, Институт Зоологии, Издательство «Штиинца», Кишинев 1971
  10. ^ Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984
  11. ^ George D. Vasiliu, L. Rodewald. Păsările din România (determinator). Monitorul Oficial Și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1940
  12. ^ Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016
  13. ^ Lars Svensson, Killian Mullarney, Dan Zetterström, Peter J. Grant. Ghid pentru identificarea păsărilor. Traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română: Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu. Bucuresti 2017
  14. ^ Dionisie Linția. Pasările din R.P.R. Vol. al II-lea. Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1954
  15. ^ Holt, D.W., Berkley, R., Deppe, C., Enríquez Rocha, P., Petersen, J.L., Rangel Salazar, J.L., Segars, K.P., Wood, K.L. & Marks, J.S. (2019). Eurasian Eagle-owl (Bubo bubo). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.
  16. ^ Claus König and Friedhelm Weick. Owls of the World. Second Edition. Christopher Helm, London, 2008
  17. ^ Grand-duc d’Europe, Bubo bubo (Linné, 1758). Cahiers d’Habitat « Oiseaux » Fiche projet. Ministère de l'Écologie, de l'Énergie, du. Développement durable et de l'Aménagement du territoire (MEEDDAT) - Muséum National d’Histoire Naturelle (MNHN).
  18. ^ Blasco-Zumeta, J. (2009). Búho real (Bubo bubo). En: Atlas de Identificación de las Aves de Aragón. Ibercaja, Zaragoza.
  19. ^ Penteriani, V., Delgado, M. M. (2016) Búho real – Bubo bubo. En: Enciclopedia Virtual de los Vertebrados Españoles. Salvador, A., Morales, M. B. (Eds.). Museo Nacional de Ciencias Naturales, Madrid. 2016

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Buhă
Wikispecies
Wikispecies conține informații legate de Buhă