Anterioritate vocalică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În fonetică, anterioritatea vocalică se referă la clasificarea vocalelor în funcție de poziția avansată (anterioară) sau retrasă (posterioară) a limbii în timpul articulării. Din punct de vedere acustic caracterul anterior, central sau posterior al vocalelor se corelează parțial cu frecvența celui de-al doilea formant (F2) astfel: vocalele anterioare ([i], [y], [e], [ɪ] etc.) au o frecvență F2 joasă, în timp ce vocalele posterioare ([u], [o], [ʌ], [ɔ] etc.) au o frecvență F2 înaltă.

În Alfabetul Fonetic Internațional există simboluri pentru cinci grade de anterioritate, deși în nici o limbă nu apar vocale din toate cele cinci grade:

În cazul vocalelor închise caracterul anterior sau posterior este mai ușor de sesizat auditiv, ceea ce explică numărul mai mare de vocale închise distincte (partea de sus a diagramei vocalelor). În cazul vocalelor deschise poziția avansată sau retrasă a limbii are numai un efect foarte slab asupra sunetului.


  Vocale     Vezi și AFI, consoane. Modificare   
Deschidere Anterioritate
Anterioare Semiant. Centrale Semipost. Posterioare
Închise
Blank vowel trapezoid.svg
 
 
 
Cvasiînchise
Semiînchise
Mijlocii
Semideschise
Cvasideschise
Deschise
Legendă:
Celulele galbene corespund vocalelor din limba română.
Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română.
Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic.
În perechile de vocale, în stînga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]