Hepatită B

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Virusul Hepatitei BAjutor:Cum se citește o cutie de taxonomie
Hepatitis B virus 1.jpg
Virusul hepatitei B (HBV)fotografiat prin microcopie electronică
Clasificare științifică
Familie: Hepadnaviridae
Gen: 'Orthohepadnavirus'
Specie: 'Virusul hepatitei B'

Hepatita B este o boală de natură infecțioasă, agentul patogen fiind virusul hepatitei B (HBV).Virusul este de tip ADN (adenovirus), iar boala mai este cunoscută și sub denumirea de hepatită serică.[1] Boala a cauzat epidemii în părți ale Asiei și Africii și este endemică în China. Aproximativ un sfert din populația globului, mai mult de 2 miliarde de persoane, au fost infectate cu virusul hepatitei B. Acest număr include 350 milioane de purtători cronici ai virusului. Transmiterea hepatitei B se face prin expunerea la sânge sau secreții infectate, cum ar fi sperma sau secrețiile vaginale. Hepatita B nu se poate transmite prin contact zilnic cum ar fi strângerea de mână, folosirea acelorași tacâmuri sau pahare, sărut, îmbrățișare, tușit sau strănut. Boala acută cauzeză inflamarea ficatului, voma, icter și mai rar, decesul. Hepatita B cronică poate eventual cauza ciroză și cancer la ficat, care are o rată mică de răspuns chimoterapiei. Prevenirea infecției se face prin vaccinare. Deși replicarea virusului se face în ficat, virusul se răspândește în sânge, unde proteinele specifice virusului și anticorpii specifici se detectează la persoanele bolnave. Aceste proteine și anticorpi sunt căutați în testele de sânge pentru a diagnostica infecția. [2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primul care semnalează această boală denumită "icter prin inoculare" este Lurman A [3][4]. Acesta o identifică în anul 1885 la docherii din Bremen vaccinați antivariolic cu limfă vaccinală umană. Din cei 1289 de oameni vaccinați 191 (15% ) au făcut hepatită într-un interval cuprins între 2 săptămâni și 8 luni.

1942 este anul în care are loc identificarea acestui tip de hepatită, ca urmare a unei epidemii masive de icter apărută în armata americană și cea britanică. În urma vaccinării antiamaril a unui număr de 28585 persoane, 62 au decedat.[5] Ipoteza care a s-a dovedit până la urmă plauzibilă a constat din existența în serul folosit la prepararea vaccinului a unui virus hepatic , purtătorul acestuia fiind un pacient asimptomatic.Datorită acestui fapt, hepatita astfel apărută a fost denumită hepatită prin ser omolog, denumire schimbată ulterior în hepatită serică. 1947 [6] este anul în care Mac Callum face o clasificare a virusurilor hepatice cunoscute până în acel moment

  • virusul hepatitei A -virusul care provoca hepatita epidemică
  • virusul hepatitei B- virusul hepatitei serice

Anii 1960-1980 sunt anii în care au loc numeroase descoperiri care încearcă să aducă cât mai multe informații despre hepatita B:

  • 1965 Blumberg descoperă antigenul Australia-denumit în prezent HBs
  • 1970 Dane descoperă virionul B -particula Dane

Microbiologie[modificare | modificare sursă]

Structură[modificare | modificare sursă]

Genom[modificare | modificare sursă]

Replicare[modificare | modificare sursă]

Serotipuri[modificare | modificare sursă]

Epidemiologie[modificare | modificare sursă]

Transmisie[modificare | modificare sursă]

Particula infectantă prin virus este AND-ul viral;

Virusul este prezent în sânge și țesuturi, se elimină prin salivă, lacrimi, secreții genitale, spermă, sânge menstrual, care sunt și principalele elementele de transmitere a bolii; se poate transmite de la mamă la copilul nou născut în timpul sarcinii; din 100 de bolnavi adulți cu hepatită acută B, 95 se vindecă , 5 fac hepatită cronică, și 2 mor prin complicații ale hepatitei cronice (ciroză sau cancer de ficat); dacă hepatita acută B a fost făcută în copilărie, sub varsta de 5 ani, riscul de a deveni purtător este de cca 90%, iar cel de cronicizare este de 25-80%. Dacă hepatita acută a fost contractată în perioada de adult, riscul de cronicizare este mult mai mic 3-10%.

Cele mai importante căi prin care se poate lua virusul B sunt:

  • Sexul cu o persoană infectată (riscul de a lua virusul de la soț sau soție, este mic, deci riscul este mic dacă ai un singur partener sexual – se produce un fel de.. imunizare))
  • Sexul cu mai mult de un partener
  • Sexul întâmplător neprotejat
  • Conviețuirea cu persoane care au virusul B
  • Profesie care permite contactul cu sânge, secreții sau țesuturi umane (lucrători în mediul sanitar)
  • Folosirea de droguri injectabile
  • Piercingul
  • Tatuajele
  • Manichiura, pedichiura, bărbieritul la frizer sau cu aparat folosit de altcineva care are virusul
  • Primirea de transfuzii de sânge (risc foarte mic datorită testării)
  • Instrumentar chirurgical și stomatologic

Riscul de transmitere prin salivă (sărut) este foarte mic, iar cel prin fecale, secreții nazale, sputa, urina sau voma este inexistent dacă acestea nu conțin și sânge.

Prezența virusului B se cercetează de obicei prin determinarea AgHBs dar și prin alte metode de depistare.

Existența imunității împotriva virusului B se cercetează prin determinarea existenței anticorpilor Ac antiHBs.

Dacă virusul este prezent în organism, concentrația sa în sânge (viremia) se cercetează prin determinarea DNA VHB, care, în mod normal, trebuie să fie nedetectabil.

Dacă virusul este detectabil, și concentrația sa este >2000ui/ml, se poate pune problema tratamentului antiviral.

Patogeneză[modificare | modificare sursă]

Infecția acută cu virusul hepatitei B este asociată cu hepatita virală acută, o boală care începe prin stări de slăbiciune, lipsa apetitului alimentar, amețeală, vomă, dureri în corp, febră, urină închisă la culoare și ulterior progresează spre apariția icterului. Există indicații că mâncărimea pielii este un posibil simptom al tuturor tipurilor de viruși hepatici. Boala durează câteva săptămâni și se ameliorează gradual la cele mai multe persoane infectate. Puține persoare pot avea infecții mai severe ale ficatului și ca urmare pot muri. Pe de altă parte, boala poate fi asimptomatică și poate trece neobservată și nediagnosticată.

Infecția cronică poate fi fie asimptomatică, sau poate fi asociată cu o inflamare cronică a ficatului (hepatita cronică), conducând la ciroză într-o perioadă de câțiva ani. Acest tip de infecție crește dramatic incidența cancerului la ficat. Bolnavilor cronici li se recomandă evitarea băuturilor alcoolice.

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]