Hepatită B

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Virusul Hepatitei BAjutor:Cum se citește o cutie de taxonomie
Hepatitis B virus 1.jpg
Virusul hepatitei B (HBV)fotografiat prin microcopie electronică
Clasificare științifică
Familie: Hepadnaviridae
Gen: 'Orthohepadnavirus'
Specie: 'Virusul hepatitei B'

Hepatita B este o boală de natura infecțioasă, agentul patogen fiind virusul hepatitei B (HBV).Virusul este de tip ADN (adenovirus), iar boala mai este cunoscută și sub denumirea de hepatită serică. [1]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primul care semnalează această boală denumită "icter prin inoculare" este Lurman A [2][3]. Acesta o identifică în anul 1885 la docherii din Bremen vaccinați antivariolic cu limfă vaccinală umană. Din cei 1289 de oameni vaccinați 191 (15% ) au făcut hepatită într-un interval cuprins între 2 săptămîni și 8 luni.

1942 este anul în care are loc identificarea acestui tip de hepatită, ca urmare a unei epidemii masive de icter apărută în armata americană și cea britanică. În urma vaccinării antiamaril a unui număr de 28585 persoane, 62 au decedat.[4] Ipoteza care a s-a dovedit pînă la urmă plauzibilă a constat din existența în serul folosit la prepararea vaccinului a unui virus hepatic , purtătorul acestuia fiind un pacient asimptomatic.Datorită acestui fapt, hepatita astfel apărută a fost de numită hepatită prin ser omolog, denumire schimbată ulterior în hepatită serică. 1947 [5] este anul în care Mac Callum face o clasificare a virusurilor hepatice cunoscute pînă în acel moment

  • virusul hepatitei A -virusul care provoca hepatita epidemică
  • virusul hepatitei B- virusul hepatitei serice

Anii 1960-1980 sunt anii in care loc numeroase descoperiri care încearcă să aducă cît mai multe informații despre hepatita B:

  • 1965 Blumberg descoperă antigenul Australia-denumit în prezent HBs
  • 1970 Dane descoperă virionul B -particula Dane

Microbiologie[modificare | modificare sursă]

Structură[modificare | modificare sursă]

Genom[modificare | modificare sursă]

Replicare[modificare | modificare sursă]

Serotipuri[modificare | modificare sursă]

Epidemiologie[modificare | modificare sursă]

Transmisie[modificare | modificare sursă]

Particula infectantă prin virus este AND-ul viral;

Virusul este prezent in sange si tesuturi, se elimina prin saliva, lacrimi, secretii genitale, sperma, sange menstrual, care sunt si principalele elementele de transmitere a bolii; se poate transmite de la mama la copilul nou nascut in timpul sarcinii; din 100 de bolnavi adulti cu hepatita acuta B, 95 se vindeca , 5 fac hepatita cronica, si 2 mor prin complicatii ale hepatitei cronice (ciroza sau cancer de ficat); daca hepatita acuta B a fost facuta in copilarie, sub varsta de 5 ani, riscul de a deveni purtator este de cca 90%, iar cel de cronicizare este de 25-80%. Daca hepatita acuta a fost contractata in perioada de adult, riscul de cronicizare este mult mai mic 3-10%

Cele mai importante cai prin care se poate lua virusul B sunt:

  • Sexul cu o persoana infectata (riscul de a lua virusul de la sot sau sotie, este mic, deci riscul este mic daca ai un singur partener sexual – se produce un fel de.. imunizare))
  • Sexul cu mai mult de un partener
  • Sexul intamplator neprotejat
  • Convietuirea cu persoane care au virusul B
  • Profesie care permite contactul cu sange, secretii sau tesuturi umane (lucratatori in mediul sanitar)
  • Folosirea de droguri injectabile
  • Piercingul
  • Tatuajele
  • Manichiura, pedichiura, barbieritul la frizer sau cu aparat folosit de altcineva care are virusul
  • Primirea de transfuzii de sange (risc foarte mic datorita testarii)
  • Instrumentar chirurgical si stomatologic

Riscul de transmitere prin saliva (sarut) este foarte mic, iar cel prin fecale, secretii nazale, sputa, urina sau voma este inexistent daca acestea nu contin si sange.

Prezenta virusului B se cerceteaza de obicei prin determinarea AgHBs dar si prin alte metode de depistare.

Existenta imunitatii impotriva virusului B se cerceteaza prin determinarea existentei anticorpilor Ac antiHBs.

Daca virusul este prezent in organism, concentratia sa in sange (viremia) se cerceteaza prin determinarea DNA VHB, care in mod normal trebuie sa fie nedetectabil.

Daca virusul este detectabil, si concentratia sa este >2000ui/ml, se poate pune problema tratamentului antiviral.

Patogeneză[modificare | modificare sursă]

Infecția acută cu virusul hepatitei B este asociată cu hepatita virală acută, o boală care începe prin stări de slăbiciune, lipsa apetitului alimentar, amețeală, vomă, dureri în corp, febră, urină închisă la culoare și ulterior progresează spre apariția icterului. Există indicații că mâncărimea pielii este un posibil simptom al tuturor tipurilor de viruși hepatici. Boala durează câteva săptămâni și se ameliorează gradual la cele mai multe persoane infectate. Puține persoare pot avea infecții mai severe ale ficatului și ca urmare pot muri. Pe de altă parte, boala poate fi asimptomatică și poate trece neobservată și nediagnosticată.

Infecția cronică poate fi fie asimptomatică, sau poate fi asociată cu o inflamare cronică a ficatului (hepatita cronică), conducând la ciroză într-o perioadă de câțiva ani. Acest tip de infecție crește dramatic incidența cancerului la ficat. Bolnavilor cronici li se recomandă evitarea băuturilor alcoolice.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ [http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/8769597 Transmission of serum hepatitis. 1970. Boala a cauzat epidemii in părți ale Asiei si Africii și este endemică in China. Aproximativ un sfert din populația globului, mai mult de 2 miliarde de persoane, au fost infectate cu virusul hepatitei B. Acest număr include 350 milioane de purtători cronici ai virusului. Transmiterea hepatitei B se face prin expunerea la sânge sau secreții infectate, cum ar fi sperma sau secrețiile vaginale. Hepatita B nu se poate transmite prin contact zilnic cum ar fi strângerea de mână, folosirea acelorași tacâmuri sau pahare, sărut, imbrățișare, tușit sau strănut. Boala acută cauzeză inflamarea ficatului, voma, icter și mai rar, decesul. Hepatita B cronică poate eventual cauza ciroză și cancer la ficat, care are o rată mică de răspuns chimoterapiei. Prevenirea infecției se face prin vaccinare. Deși replicarea virusului se face în ficat, virusul se răspândește in sânge, unde proteinele specifice virusului si anticorpii specifici se detectează la persoanele bolnave. Aceste proteine și anticorpi sunt căutați in testele de sânge pentru a diagnostica infecția. [JAMA. 1996] - PubMed result]
  2. ^ Update on Diagnosis, Management, and Prevention of Hepatitis B Virus Infection - Mahoney 12 (2): 351 - Clinical Microbiology Reviews
  3. ^ Ch013-X3611.indd
  4. ^ A serologic follow-up of the 1942 epidemic of post... [N Engl J Med. 1987] - PubMed result
  5. ^ Dr. Wu's liver diseases (Hepatitis, ...)

6. Dictionar in hepatita cronica virala

  • Hepatita A

Este cea mai ușoara formă de hepatită, se vindecă în 99% din cazuri, se transmite pe cale orală prin apă și alimente infectate, mâini murdare, alimente crude consumate nespălate; virusul se elimină prin materiile fecale; de obicei boala se vindecă rapid și complet- nu duce la hepatita cronică.

  • Hepatita B

Virusul este prezent în sânge și țesuturi, se elimină prin salivă, lacrimi, secreții genitale, spermă, sânge menstrual, care sunt și principalele elemente de transmitere a bolii; se poate transmite de la mamă la copilul nou-născut în timpul sarcinii; din 100 de bolnavi adulți cu hepatită acută B, 95 se vindecă, 5 fac hepatită cronică, și 2 mor prin complicații ale hepatitei cronice (ciroză sau cancer de ficat); dacă hepatita acută B a fost făcută în copilărie, sub vârsta de 5 ani, riscul de a deveni purtător este de circa 90%, iar cel de cronicizare este de 25-80%. Dacă hepatita acută a fost contractată în perioada de adult, riscul de cronicizare este mult mai mic 3-10%

  • Hepatita C

Virusul este prezent în sânge și țesuturi, care reprezintă principalele elemente de transmitere; transmiterea prin contact sexual, și de la mamă la copil în timpul sarcinii sunt foarte rare; poate să evolueze către hepatita cronică mai frecvent decât hepatita B – 80% din cazuri, aceasta putând să se complice cu ciroza sau cancer de ficat.

  • Hepatita D

Virusul hepatitei D nu poate trăi decât asociat cu virusul hepatitei B (este un fel de parazit al acestuia), infectarea putând să se producă deodată cu ambele (coinfecție), care se vindecă în 95% din cazuri, sau separat, după infecția cu virus b (suprainfecție), vindecarea în acest caz fiind doar în 20-30% din cazuri.

  • Hepatita G

Se transmite și are evolutie ca a virusului hepatitic C

  • Evaluarea răspunsului la tratamentul antiviral

Tratamentul hepatitei cronice virale B sau C trebuie urmărit pentru a vedea eficiența lui.

În practica medicală curentă sunt folosiți mai mulți termeni pentru evaluarea răspunsului la tratament:


- Răspuns virologic rapid (RVR = Rapid Virological Response)

Se poate spune despre un pacient că are răspuns virologic rapid, dacă viremia este nedetectabilă după primele 4 săptămâni de tratament. De obicei acest tip de răspuns se folosește mai rar în practica medicală obișnuita, unde nu se determină viremia după primele 4 săptămâni de tratament ci doar după 12 săptămâni de la începerea tratamentului.


- Răspunsul virologic precoce (EVR = early virological response)

Se poate spune despre un pacient tratat că are răspuns virologic precoce, dacă viremia scade semnificativ după 12 săptămâni de tratament. Dacă acest lucru se întampla, pacientul poate continua tratamentul, cu șansa de a obține răspuns.


- Răspuns virologic la sfârșitul tratamentului antiviral (ETR = End of Treatment Response)

Se poate spune despre un pacient că are acest tip de răspuns, dacă la sfârșitul tratamentului antiviral viremia este nedetectabilă.


- Răspunsul virusologic susținut (SVR = Sustained Virological Response)

Se poate spune despre un pacient că are răspuns virusologic susținut, daca viremiă este nedetectabilă la 6 luni de la terminarea tratamentului.


- Recăderea (relapser)

Se poate spune despre un pacient că are recădere, dacă a avut răspuns virusologic precoce sau la sfârșitul tratamentului, dar nu a avut răspuns virusologic susținut (adică viremie nedetectabilă la 6 luni de la sfârșitul tratamentului).

- Non-Responder

Non-responder este numit pacientul cu hepatită cronică virală care nu a avut scăderea semnificativă a viremiei după 12 săptămani de tratament (nu a avut răspuns virologic precoce).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]