Discuție:Voință

Conținutul paginii nu este suportat în alte limbi.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Articolul Voință este un subiect de care se ocupă Proiectul Filozofie, un spațiu de organizare pentru dezvoltarea articolelor despre filozofie Dacă doriți să participați la acest proiect, vă rugăm să vă înscrieți aici.
CiotAcest articol a fost evaluat ca făcând parte din grupa Ciot pe scala de calitate.
NeclasificatAcest articol încă nu a fost evaluat pe scala de importanță.

Material scos din articol[modificare sursă]

Definirea voinţei: In viaţa de toate zilele noi observăm cum omul lucrează, învaţă, se odihneşte, se ocupă cu munca preferată. Noi vedem cum timp îndelungat el tinde spre scopul trasat, işi încordează forţele fizice şi cele intelectuale, înfruntă o mulţime de piedici, îşi reţine sentimentul ce l-a cuprins, renunţă la ceva plăcut în numele cauzei ce nu - i aduce vreo bucurie deosebită, însă care e dictată de necesitate. In toate acestea se manifestă voinţa omului. Voinţa este regularea conştientă de către om a acţiunilor si faptelor sale, acţiuni şi fapte care necesită depăşirea greutăţilor interioare şi exterioare. Încă I. M. Secenov scria că voinţa nu este un agent impersonal ce dirijează numai mişcarea, ci reprezintă aspectul activ al conştiinţei şi sentimentului moral. Ea dirijează mişcarea În numele unui anumit scop, deseori în pofida chiar şi a sentimentului de autoconservare. De demult s-au constituit două opinii diametral opuse asupra naturii voinţei - materialistă şi idealistă. Idealiştii consideră voinţa o forţă spirituală care nu e legată nici cu activitatea creierului, nici cu mediul înconjurător. Ei afirmă că voinţa este, chipurile, agentul suprem al conştiinţei noastre, care e chemat să îndeplinească funcţii diriguitoare. Voinţa nu se supune nimănui. Ea este liberă. După părerea lor, omul în orişice caz poate proceda astfel, cum va găsi de cuviinţă, fără a ţine cont ce ceva. El este liber În acţiunile sale. Cu alte cuvinte, omul face ceea ce doreşte; cum doreşte, aşa procedează. Totul depinde de voinţa lui liberă. Concepţia idealistă a libertăţii voinţei e eronată din punct de vedere filozofic şi etic. Libertatea voinţei, după cum înţeleg acest lucru idealiştii, duce la libertatea acţiunilor. Dar comportarea personalităţii care nu ia în consideraţie interesele membrilor societăţii este ignorarea, iar uneori şi încălcarea normelor morale şi juridice. Unica interpretare justă a naturii voinţei e cea materialistă, conform căreia voinţa, în paralel cu alte aspecte ale psihicului, are bază materială sub formă de procese cerebrale nervoase. E imposibil a separa voinţa de materie, de creier. Materialiştii susţin că omul e legat în cel mai strâns mod de mediul înconjurător. Fără de condiţiile exterioare necesare el nu poate nici să menţină, nici să continuie viaţa. Conform opiniei materialiste asupra voinţei, libertatea constă nu în visata independenţă faţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestor legi şi în posibilitatea bazată pe această cunoaştere de a impune sistematic legile naturii să acţioneze în vederea atingerii unor anumite scopuri. Libertatea voinţei nu înseamnă, prin urmare, altceva decât capacitatea de a lua decizii în cunoştinţă de cauză. Voinţa se manifestă în regularea activităţii cognitive şi practice a omului. Interpretarea materialistă a naturii voinţei presupune recunoaşterea necondiţionată a faptului, că stimulenţii acţiunilor şi faptelor se află în mediul material şi social înconjurător, ci nu în însuşi omul. Adică, scopurile omului sunt generate de lumea obiectivă şi o presupun, - o găsesc ca dată, ca prezentă. Dar omului i se pare că scopurile lui sunt luate din afara lumii, sunt independente de lume („libertate„). Regularea volitivă a comportării omului e determinată de condiţiile, în care el trăieşte şi munceşte. Prin voinţă se manifestă activismul conştient al personalităţii care acţionează cu orientare spre un anumit scop şi în mod planic. Cunoaşterea şi voinţa. Voinţa nu este o însuşire izolată a psihicului omului. De aceea ea trebuie examinată in legătură cu alte aspecte ale psihicului şi, înainte de toate, cu cunoaşterea. După, cum se ştie, cunoaşterea e orientată spre analiza şi sinteza, generalizarea şi abstractizarea impresiilor, cunoştinţelor, căpătate din mediul înconjurător. Fixate de către memorie şi prelucrate în gândire, aceste cunoştinţe informează destul de temeinic despre ceea ce ne înconjoară. Astfel, voinţa este plină de conţinut. Conţinutul ei e cuprins in reprezentări şi noţiuni, cu care operează gândirea, imaginaţia. Totodată, voinţa este un mecanism specific de pornire şi inhibiţie. Regularea volitivă a comportării este orientarea conştientă a eforturilor intelectuale şi fizice la atingerea scopului sau reţinerea lor. Totuşi, intre gândire ca o cunoaştere şi voinţă ca regulare conştientă a comportării nu există o identitate. In viaţă putem observa oameni, care desfăşoară o activitate furtunoasa, manifestă o tenacitate de invidiat în năzuinţa spre atingerea scopului, însă totodată acest scop este neînsemnat, mărunt. Mai mult decât atât, efortul enorm e irosit adesea în zadar, întrucât ceva nu se ia in, consideraţie, nu e înţeles. Cu alte cuvinte, aceşti oameni ştiu să-şi dirijeze comportarea, iar să evidenţieze legăturile, raporturile dintre fenomene, lucruri, oameni - nu pot întotdeauna. Şi acele eforturi, pe care ei le depun, adesea sunt zadarnice. Adeseori putem observa şi o altă situaţie. Omul capabil ia decizii absolut juste şi necesare. Ele sunt impecabile ca intenţie, însă omul nu e in stare să-şi adune puterile, să se mobilizeze, să depună un efort mult sau mai puţin îndelungat, să-şi dirijeze comportarea pentru a realiza decizia. In acest caz e efectuată o mare muncă a minţii, sunt găsite căi juste de realizare practică a celor schiţate. Însă deciziile rămân nerealizate. Pentru îndeplinirea lor nu ajung eforturi volitive, e slabă regularea volitivă a comportării. Astfel, a sesiza ceva, a înţelege nu e echivalent cu a acţiona Voinţa, după spusele lui I. M. Secenov,- este aspectul activ al raţiunii şi sentimentului moral. Trăirile noastre constituie o reflectare specifică a lumii exterioare, de aceea sentimentele sunt pline de conţinut. In viata de toate zilele noi ne conducem nu numai de ceea ce percepem şi înţelegem, ci şi de acele trăiri, care apar în legătură cu conţinutul dat. Sentimentele îndeplinesc rolul de motiv al acţiunilor, al faptelor. Totodată, trăirile pot servi drept mijloc de abţinere al comportării. Ele ca şi cum pun „veto” pe acţiuni, pe fapte. Astfel, sentimentul conştiinţei îl reţine pe preadolescent de la fapta reprobabilă. Subliniind rolul activ al sentimentelor, e necesar să nu uităm că totodată ele trebuie să se afle sub controlul voinţei noastre. Adesea apare necesitatea de a acţiona contrar sentimentelor. De exemplu, preadolescentului îi este frică să sară de pe turnul de paraşutare, Însă el îşi înăbuşă sentimentul de frică, se aruncă în jos, deoarece acolo, pe pământ, se află colegii lui de clasă. A fi in ochii lor un fricos e cu mult mai neplăcut decât a trăi frica de un minut. Omul se luptă cu amarul pierderii, cu mânia, cu bucuria nestăpânită, înăbuşă ura sau gelozia, dacă ele împiedică cauzei. Toate acestea sunt posibile datorită voinţei. Anume aici ea îşi manifestă una din principalele sale funcţii - cea de inhibiţie.

Apreciind regularea volitivă, e necesar a ţine cont întotdeauna de orientarea ei, care poate fi colectivistă si individualistă. În primul caz drept conţinut al voinţei apar imboldurile social semnificative, ceea ce reflectă interesele şi trebuinţele colectivului, societăţii; în al doilea rând - cele individuale, semnificative numai pentru omul dat.

Bazele fiziologice ale voinţei. Mecanismele fiziologice ale activismului volitiv pot fi prezentate în felul următor. In partea parietală a scoarţei emisferelor mari e situată zona motorie. Ea e legată cu toate sectoarele scoarţei, inclusiv cu terminaţiile corticale ale tuturor analizatorilor. Această legătură oferă posibilitatea ca excitaţia, care a apărut într-un anumit sector al scoarţei, să atingă zona motorie şi să provoace în ea un proces analog. Bunăoară, excitaţia din terminaţia corticală a analizatorului vizual se transmite în zona motorie şi provoacă excitarea acesteia. Informaţia din analizator, care a sosit în zona motorie, serveşte drept un fel de semnal de pornire al reacţiei motorii. Zona motorie se află sub „tirul” permanent al informaţiei din terminaţiile corticale ale analizatorilor. Căpătând informaţia, celulele motorii pot transmite în orice moment ordinul cu privire la mişcare. Astfel, legătura zonei motorii a scoarţei cu alte sectoare ale creierului constituie premisa mişcărilor şi acţiunilor conştiente ale omului. Totuşi, această legătură nu epuizează întregul mecanism al comportării volitive. In asemenea caz e prezentată calea elementară de trecere a informaţiei din analizator în sectorul motor al scoarţei creierului şi de transformare posibilă a acestei informaţii în mişcare. Omului, insă, îi este proprie aptitudinea de a, acumula informaţie şi a acţiona pe baza ei. Mai mult decât atât, el e apt a generaliza datele, cunoştinţele căpătate dinafară. Aceasta, după cum se ştie, se obţine cu ajutorul celui de-al doilea sistem de semnalizare. Legăturile celui de-al doilea sistem se includ în sistemul general al legăturilor scoarţei encefalului şi complică incomparabil activitatea lui. Simplificând întrucâtva complicatul mozaic cerebral al legăturilor permanente şi temporare putem recunoaşte că legăturile celui de-al doilea sistem constituie ca şi cum o verigă intermediară dintre terminaţiile analizatorilor şi zona motorie a creierului. Pe baza legăturilor celui de-al doilea sistem se realizează în întreaga regulare conştientă şi raţională a comportării omului, are loc alegerea locului, timpului, caracterului, modalităţii, intensităţii acţiunii la realizarea informaţiei căpătate. Excitanţii celui deal doilea sistem de semnalizare activizează nu numai partea motorie a comportării omului, ele sunt un semnal pentru începerea multor procese psihice: gândirii, imaginaţiei, memoriei, regulează atenţia, provoacă sentimente. Cu ajutorul vorbirii se actualizează şi se regulează întreaga activitate conştientă a omului. Legăturile celui de-al doilea sistem au un rol hotărâtor pentru funcţia de inhibiţie a voinţei, pentru reţinerea mişcărilor, a acţiunilor. Astfel legăturile celui de-al doilea sistem schimbă direcţia mişcării informaţiei din analizatori în zona motorie. Această informaţie merge pe o cale foarte complicată. Avea perfectă dreptate 1. P. Pavlov când scria că spontanietatea mişcărilor este un rezultat al muncii sumare a întregii scoarţe a encefalului. Voinţa, ca aspect regulator al conştiinţei, are natură reflex condiţionată. Pe baza legăturii nervoase temporare se statornicesc şi se consolidează cele mai variate asociaţii şi sistemele lor, ceea ce, la rândul său, creează condiţii pentru orientarea spre un anumit scop a comportării. Creierul primeşte în permanenţă date despre aceea cum şi ce se înfăptuieşte în fiecare moment dat. Aceste date se includ imediat în programa de acţiuni deja elaborată. Dacă acţiunile sunt in corelaţie cu programa trasată din timp, în acest, caz nu se introduc nici un fel de schimbări în decursul acţiunii. Dacă, însă, sosesc date ce nu corespund programei create în scoarţa cerebra1ă, atunci se schimbă fie activitatea practică, fie programa prealabilă. Astfel, acest mecanism specific de confruntare „stă la straja” corespunderii dintre programă şi acţiune, care se desfăşoară pe baza ei. După cum demonstrează cercetările, o importanţă deosebită în înfăptuirea regulării volitive o au lobii frontali ai scoarţei cerebrale. Anume în ei are loc confruntarea rezultatului ce s-a obţinut in fiecare moment dat cu programa întocmită in prealabil a scopului. Lezarea lobilor frontali duce la abulie (lipsă patologică de voinţă). Natura reflexă a reglării volitive a comportării presupune, crearea în scoarţa cerebrală a focarului excitabilităţii optime. Focarul excitabilităţii optime este focarul de lucru din scoarţă. Dacă elevul efectuează un exerciţiu fizic, focarul excitabilităţii optime se situează, probabil, undeva în zona motorie a scoarţei. Dacă, insă, elevul examinează exponatele unei expoziţii, am putea presupune prezenta unui asemenea focar în zona vizuală. Focarul excitabilităţii optime, însă, poate fi provocat nu numai de excitantul care acţionează in momentul respectiv. El se formează şi pe baza influenţelor căpătate mai înainte. De exemplu, elevul a citit în ziar o problemă de concurs. La început această problemă era, ca să zicem aşa, un excitant de o singură dată. Venind acasă, elevul a început să mediteze asupra problemei, a încercat s-o rezolve. Aceasta deja mărturiseşte despre crearea focarului excitabilităţii optime. Dacă, insă, elevul a continuat să rezolve problema, totodată a cheltuit pentru aceasta nu o singură zi, putem vorbi despre un focar mult sau mai puţin stabil al excitabilităţii optime. Prin urmare, imaginile, gândurile - purtătorii scopului acţiunii - sunt legate cu focarul excitabilităţii optime, care este o parte a mecanismului fiziologic al regulării volitive. Nu putem să nu subliniem importanţa deosebită a formaţiei reticulare in cadrul mecanismului general al regulării volitive a comportării. În prezent e unanim recunoscut că informaţia reticulară este un fel de filtru, care selectează unele impulsuri ce duc la scoarţă şi le selectează pe altele, care nu au o importanţă vita1ă. Formaţia reticulară ca şi cum cerne aceste impulsuri. E unanim recunoscut de asemenea că formaţia reticulară constituie un fel de acumulator şi panou de comandă în ceea ce priveşte asigurarea energetici a scoarţei. Focarul excitaţiei optime care există în scoarţă necesită sporirea continuă a asigurării energetice. Omul poate manifesta o mare energie la efectuarea unei anumite munci, poate năzui îndelungat spre scop, întrucât formaţia reticulară menţine în permanenţă focarul excitabilităţii optime, îl asigură cu energie. Formaţia reticulară, însă, nu trebuie identificată cu activitatea întregii scoarţe.

P. K. Anohin a înaintat noţiunea acceptorul acţiunii. Esenţa ei constă în faptul că procesele nervoase ca şi cum depăşesc evoluţia evenimentelor exterioare. Pe baza experienţei din trecut omul anticipează, prevede influenţele viitoare asupra sistemului nervos. Pe baza semnalului în creier se restabileşte întregul complex al legăturilor nervoase, întregul sistem de asociaţii, elaborat prin repetarea făcută de mai multe ori. Tezele, înaintate de P. K. Anohin, aprofundează şi lărgesc reprezentările noastre despre mecanismul regulării volitive a comportării. La om mecanismul anticipării acţiunii reale e incomparabil mai bun decât la animale. La om se restabileşte sistemul asociaţiilor pe baza excitantului minim şi foarte îndepărtat după conţinut (cuvântului, obiectului, însuşirii lui etc.). Astfel, comportarea dirijată in mod conştient este un rezultat al interacţiunii multor procese fiziologice cerebrale extrem de complicate, precum şi al influenţei mediului înconjurător.

Analiza acţiunii volitive complicate Voinţa omului se manifestă în acţiuni, fapte, realizate cu un scop trasat din timp. Totuşi, asemenea acţiuni, ca mersul, număratul oral in limitele tablei înmulţirii, comunicarea verbală cu cei apropiaţi, cu rudele ş. a. m. d. nu sunt specific volitive. Aceste acţiuni sunt orientate spre un anumit scop, însă momentul volitiv in cadrul lor e neînsemnat. Acţiunile volitive se caracterizează prin prezenţa scopului, precum şi a obstacolelor, greutăţilor, prin prezenta a unui fel de încordări, trăite în cursul realizării lor. Se obişnuieşte a distinge acţiunile volitive simple şi complicate. Cele simple, de regulă, au două verigi - punerea scopului şi realizarea. In ele o verigă urmează după alta imediat, fără de verigi intermediare. In acţiunea volitivă complicată sunt conturate clar trei verigi - conştientizarea scopului, planificarea şi realizarea. Să examinăm acţiunea volitivă complicată pentru a clarifica. esenţa psihologică a voinţei omului.

Conştientizarea scopului. Motivele comportării omului sunt variate. Ele pot fi trebuinţe materiale - foamea, setea, necesitatea de aer, de îmbrăcăminte - şi spirituale - comunicarea cu alţi oameni, însuşirea cunoştinţelor. Trebuinţa ce ia naştere se reflectă în conştiinţa omului sub formă de atracţie vagă, nedefinită. Acest lucru e condiţionat de faptul că trebuinţa e inclusă insuficient în sistemul de cunoştinţe ale omului. Pe măsura creşterii trebuinţei şi conştientizării ei atracţia se transformă în dorinţă. A dori ceva înseamnă a fi în stare să exprimi (să scrii, să-i spui cuiva sau sieşi), ce anume te nelinişteşte, ce necesitate există şi prin ce poate ea fi satisfăcută. Dorinţa este conţinutul ce există ideal al trebuinţei. Dorinţa se poate dovedi a fi motiv pentru acţiune. De exemplu, într-o zi de vară cu arşiţă, aflându-se la razele dogoritoare ale soarelui, omului i-i sete: i-i uscat în gură, simte o slăbiciune fizică. In acelaşi timp în conştiinţă apar anumite imagini, gânduri despre umbră, despre un izvor cu apă. In cazul de faţă omul îşi dă seama de faptul ce îl nelinişteşte, ce necesitate el încearcă şi cum poate fi satisfăcută această necesitate. A dori încă nu înseamnă a acţiona. Deşi în dorinţă e reflectat conţinutul trebuinţei, ea nu dispune de eficientă, de elementul activ. Omul poate să dorească multe, însă aceasta nu înseamnă că el acţionează sau va acţiona în toate direcţiile. Astfel, a dori ceva înseamnă, înainte de toate, a şti ce te determină la acţiune. Totuşi, nu se poate pune semnul egalităţii intre dorinţă si cunoaşterea în general. Nu orice cunoaştere se transformă în dorinţă, însă orice dorinţă e o cunoaştere. Înainte ca dorinţa să se transforme într-un motiv nemijlocit al comportării, iar apoi în scop ea e apreciată de către om. În cursul aprecierii noi aducem argumente „pro” şi „contra”. Noi ca şi cum privim în urmă, ne gândim încă o dată ce ne determină totuşi pe noi să schiţăm scopul dat, care sunt dorinţele noastre. Noi cântărim condiţiile, care ajută sau împiedică realizării scopului, imaginar o luăm înainte anticipăm în gând rezultatul realizării deciziei. Cu alte cuvinte, se desfăşoară o muncă încordată a gândirii privind alegerea şi fundamentarea dorinţelor. Bunăoară elevul preadolescent află că amicul său participă la activitatea cercului fotografilor amatori. La elev apare o dorinţă analogă - de asemenea să se înveţe a fotografia. Această dorinţă el o motivează în felul următor: „Victor se învaţă a fotografia, am să mă învăţ şi eu”. Băiatul se gândeşte: „Am să mă învăţ a fotografia, am să plec la bunica la ţară. Acolo am să fotografiez casa, vaca, am să mă duc la pădure, am să fac poze ale păsărilor”. Dar pe loc îl străfulgeră gândul: „N-am aparat de fotografiat. Fie, Îl voi ruga pe tăticu să-mi cumpere unul. Dar dacă nu-mi va cumpăra? Voi colecta şi voi preda maculatură. Voi aduna astfel bani şi-mi voi cumpăra un aparat de fotografiat”. În acest exemplu se manifestă distinct unele motive, pe care elevul le înaintează pentru apărarea scopului activităţii - să se înveţe a fotografia. Adeseori se ciocnesc motive incompatibile. Ciocnirea imboldurilor opuse, care nu coincid, între care urmează a se face alegerea, se numeşte 1upta motivelor. La acelaşi preadolescent, după vizionarea spectacolului montat de colectivul dramatic din scoală, apare dorinţa de a participa la cercul dramatic. Circumstanţele se aranjează în aşa fel, încât el trebuie să aleagă: cercul de fotoamatori sau cel dramatic. La elev apare o dificultate interioară. Începe lupta motivelor. El încearcă o încordare. Lupta motivelor şi încordarea legată de ea se înăspreşte în mod deosebit. În cazurile când trebuie să se aleagă între argumentele raţiunii şi sentiment, între motivele de ordin personal şi motivele, legate de trebuinţele şi interesele societăţii. Deosebit de încordat decurge lupta motivelor şi luarea deciziilor. În cazul situaţiilor conflictuale, care apar la etapele de cotitură ale vieţii omului. Astfel, lupta motivelor, pe de o parte, serveşte drept indiciu al aptitudinii omului de a stabili legături, de a înţelege, a alege dorinţele, condiţionate de motive supreme, şi a le transforma în scop. Pe de altă parte, lupta motivelor demonstrează aptitudinile omului de a-şi aduna puterile, de a depune eforturi, aptitudinile de a purta răspundere pentru consecinţele, legate de realizarea sau nerealizarea scopului schiţat, adică de a manifesta voinţă. In lupta motivelor se manifestă intr-o mare măsură voinţa omului, insă acesta nu e indiciul lui exclusiv. In cursul luptei motivelor se conturează scopul activităţii, ceea ce se exprimă definitiv în luarea deciziei.

A lua decizia înseamnă a delimita o dorinţă de altele şi astfel a crea chipul ideal al scopului. Decizia luată se conturează de obicei într-o frază concisă „Voi proceda astfel”, „E hotărât: procedăm astfel”, „Ne oprim la următoarea decizie” s. a. m. d. După luarea deciziei, de regulă, slăbeşte intensitatea care a însoţit lupta motivelor. Omul simte o uşurare deplină, dacă decizia luată corespunde dorinţelor, intereselor lui. Mai mult decât atât, în acest caz el trăieşte sentimentul satisfacţiei, bucuriei. Dar uşurarea vine şi atunci, când decizia care se ia nu corespunde intru totul cu dorinţele şi năzuinţele omului, când nu există o armonie deplină cu conţinutul scopului. În acest caz însuşi faptul luării deciziei reduce încordarea.

Planificarea. În cadrul complicatei acţiuni volitive după luarea deciziei urmează planificarea căilor de realizare a sarcinii trasate. Ce-i drept, uneori modalităţile de realizare a deciziei se schiţează în linii mari paralel cu conturarea scopului şi ca şi cum apar din el. Dar şi în aceste împrejurări elaborarea lor detaliată are loc nemijlocit înainte de activitatea practică. La alegerea mijloacelor, ca şi la alegerea a însuşi scopului, sunt posibile greutăţi, trăite sub formă de încordare. Pe de o parte, greutăţile apar din cauză că unele căi şi mijloace de realizare a scopului par a fi simple, însă nu corespund normelor morale, pricinuiesc daune altor oameni. Pe de altă parte, unele căi pot fi grele, pot necesita un mare consum de energie, însă nu contravin normelor morale, nu apelează la cinstea şi conştiinţa omului, cu alte cuvinte, încordarea interioară se creează de aceea că se statorniceşte o situaţie conflictuală: omul înţelege posibilitatea căii uşoare de atingere a scopului şi imposibilitatea acceptării acestei căi. Atunci când această situaţie conflictuală este depăşită încordarea scade. Omul nu poate să se conducă de principiul „scopul scuză mijloacele”. El trebuie să aleagă asemenea căi de mişcare spre scop, care să evite lozinca „pentru atingerea scopului sunt potrivite toate mijloacele”. Omul trebuie să găsească căi justificate din punct de vedere moral de mişcare spre scop, deşi acest lucru nu întotdeauna e posibil fără de o luptă interioară.

Realizarea. De îndată ce sunt schiţate căile şi mijloacele, omul purcede la înfăptuirea practică a deciziei luate. El îşi organizează comportarea astfel, încât intenţia ce există în conştiinţă să se întruchipeze în obiect, mişcare (exerciţiul sportiv), deprindere de muncă, intelectuală, faptă. Comportarea omului e subordonată sarcinii schiţate şi modalităţilor de acţiune planificate din timp. Totuşi, omul nu numai acţionează, el îşi controlează, îşi corectează acţiunile. In fiecare moment el confruntă rezultatul căpătat cu imaginea ideală a scopului (sau a unei părţi a lui), care a fost creat dinainte. Rezultatul parţial ce se atinge astfel se pune în acelaşi rând cu cel deja atins şi „se suprapune” pe imaginea ideală. Să examinăm aceasta pe baza unui exemplu. Elevul şi-a pus în faţă scopul de a se învăţa să înoate. Pentru aceasta el trebuie să însuşească un complex de mişcări coordonate ale membrelor. Învăţătorul povesteşte, sau, poate, şi-i arata elevului care mişcări trebuie el să însuşească şi să efectueze pentru a obţine succesul. La început elevul însuşeşte mişcările, la el se creează imaginea lor. Apoi el începe să deprindă mişcările. Pe calea repetărilor realizarea practică e potrivită să coincidă cu şablonul, cu modelul ideal existent. Antrenamentul constă anume în a aplica cât mai precis partea practică pe model. Succesul depinde de un şir de împrejurări, de faptul cât de precis şi de determinat e creată imaginea din conştiinţă a mişcărilor, în ce mod elevul poate controla acţiunile care se îndeplinesc şi le corela cu modelul, cum poate el să-şi adune puterile şi învingă piedicile de ordin obiectiv şi subiectiv. Realizarea practică a scopului schiţat e legată de învingerea piedicilor. Ele pot fi create de obiecte, procese materiale, oameni, timp, spaţiu. Odată cu aceasta pot apărea piedici de ordin personal, astfel, ca oboseala, boala, insuficienţa cunoştinţelor, a deprinderilor. Piedicile de ordin exterior şi interior, reflectându-se în conştiinţă, generează încordarea. Situaţia conflictuală (în realitate sau în starea subiectivă a omului) se soluţionează fie prin mişcarea consecutivă spre scop, iar prin urmare şi prin menţinerea efortului volitiv, fie prin renunţarea la activitatea practică, renunţarea la efortul volitiv, iar in ultimă instanţă - la scop. Renunţarea la activitatea practică nu e întotdeauna un indiciu al lipsei de voinţă a personalităţii. Dacă omul încetează năzuinţa spre scop din cauza nedorinţei, incapacităţii de a face faţă încordării apărute sau îşi opreşte activitatea practică fără vreun motiv destul de serios - acesta e un indiciu al slăbiciunii voinţei. Dacă, însă, omul are motive serioase pentru a-şi opri năzuinţa spre scop nu-1 putem caracteriza drept lipsit de voinţă. Apare întrebarea: oare motivul întotdeauna e legat in mod univoc cu acţiunea din exterior? După cum arată cercetările efectuate de V. S. Selivanova, între ele pot fi nu numai corespunderi, ci şi contradicţii. Autorul distinge patru tipuri principale de fapte volitive: 1. Motivele morale pozitive se realizează în fapte identice. 2. Motivele negative în plan moral (imoral) generează şi fapte imorale. 3. Omul porneşte de la motive pozitive, însă din anumite cauze (nepriceperea de a-i stima pe alţi oameni şi părerile lor etc.) săvârşeşte acţiuni imorale. 4. Motivele negative de dragul scopurilor negative se maschează prin acţiuni în aparenţă pozitive.

Efortul volitiv. Actul volitiv se produce la o încordare mai mare sau mai mică. Acesta e aşa-numitul efort volitiv. El se caracterizează prin cantitatea de energie, consumată la realizarea acţiunii bine orientate sau la abţinerea de la ea. De exemplu, un elev nu are nevoie de o energie mare pentru a purcede la efectuarea temei pe acasă la matematică şi a o termina, altul – are trebuie să muncească, să „transpire” pentru a putea face fată teme respective. Şi în primul, şi în al doilea caz efortul e necesar, însă intensitatea lui va fi diferită. Gradul diferit al efortului volitiv poate să se manifeste şi la aceeaşi personalitate, deoarece ea nu e pregătită şi predispusă în mod egal pentru toate ocupaţiile. Efortul volitiv străbate toate verigile actului volitiv: conştientizarea scopului, luarea deciziei, alegerea modalităţilor şi realizarea practică a deciziei. El, însă, apare în legătură cu greutăţile. Piedicile, reflectându-se în conştiinţă, generează starea de încordare, de care se poate de debarasat fie renunţând la învingerea piedicilor, fie la stop, fie pe calea efortului volitiv depăşindu-le in activitatea practică. Greutăţile nu întotdeauna provoacă încordarea şi efortul volitiv adecvate. Uneori piedica, obiectiv neînsemnată, generează o mare încordare şi necesită un efort volitiv considerabil. De exemplu, copilul se sfiieşte să plece la cunoscuţi după un obiect necesar. Acţiunea ca atare e relativ simplă. Ea e întru totul accesibilă, însă necesită un efort considerabil pentru a depăşi bariera psihologică a sentimentului de jenă şi a trăirii, barieră legată de apropiata întâlnire, convorbire, de posibilul refuz. În acest caz trăirea subiectivă a greutăţilor nu corespunde obstacolelor reale. După cum demonstrează cercetările psihologice, intensitatea efortului volitiv, stabilitatea lui depind de un şir de circumstanţe. Înainte de toate, trebuie să indicăm asupra concepţiei despre lume, orientarea politică a personalităţii şi semnificaţia socială a sarcinilor pe care ea le realizează. Legătura acestor elemente cu efortul volitiv e directă. Un factor important este stabilitatea morală a personalităţii. Astfel, la omul cu simţul răspunderii putem observa un grad înalt a1încorării volitive. şi eficienţa maximă a forţelor si energiei în năzuinţa spre scop. Omul lipsit de răspundere în majoritatea cazurilor nu e apt de încordare. În continuare trebuie să indicăm şi la un aşa factor, ca orientarea cu referinţă la activitate şi la rezultatul ei. Orientarea la ,,cumva” nu creează efortul volitiv. Orientarea la ,,calitatea maximă” provoacă încordare. Efortul volitiv, după cum s-a subliniat, ia naştere şi creşte pe măsura apariţiei şi sporirii greutăţilor, încordărilor. Totuşi, uneori omului îi este greu să înceapă acţiunea. Ele se zbate în chingile îndoielii. În asemenea cazuri e util a folosi vreun semnal. Astfel, sportivul se include în lupta competitivă numărând el singur până la trei, ridică mâna, îşi dă sie comanda. Regularea conştientă şi menţinerea efortului volitiv se înfăptuieşte cu ajutorul vorbirii – exterioare şi interioare. Omul îşi dă sieşi sfaturi, ordine, se stimulează, se autoîncuviinţează. Asemenea fraze ca ,,,mai îndrăzneţ”, , ,, nu te sfii” , ,,nu-ti pierde curajul” , ,,încă puţin” sunt cunoscute de fiecare. Căci pe ele le pronunţă omul, adresându-se sieşi în cele mai grele minute, în minutele încordării volitive supreme. Astfel, analiza acţiunii volitive complicate demonstrează că primele două verigi sînt pregătitoare. La formarea programelor participă multe procese psihice, însă importanţa hotărâtoare o are gândirea. Partea executivă a acţiunii volitive e legată cu priceperile şi deprinderile, aptitudinile organizatorice. Atunci când se întâlnesc greutăţi un rol activ îşi asumă din nou gândirea. Învingerea greutăţilor este, înainte de toate, soluţionarea problemei - pe ce cale să se meargă acum. În procesul realizării se manifestă efortul volitiv, necesar în mod deosebit pentru depăşirea oboselii sau a piedicilor din exterior. Acţiunile volitive complicate se manifestă cel mai des în intervale mari de timp. Totuşi, nu sînt rare cazurile cînd trebuie să săvârşim fapte, extrem de limitate de timp. Atunci claritatea verigilor acţiunii volitive se şterge. Ele ca şi cum sînt unite într-un tot întreg. Conştientizarea scopului, luarea deciziei, găsirea modalităţilor de atingere a scopului au loc pe fundalul activităţii practice. La prima vedere se pare că întreaga muncă intelectuală are loc paralel cu cea fizică. Dar aceasta nu e aşa. În acţiunea volitivă conştientă imaginea, gândul, fie pentru o clipă, precedă partea executivă. Organele motorii realizează ceea ce s-a reflectat în conştiinţă şi s-a transmis pe cale asociativă în zona motorie a scoarţei encefalului. În continuare mişcarea (în special cea obişnuită poate avea loc deja fără un control sporit din partea conştiinţei. În conştiinţă se formează noi legături, ia naştere un nou conţinut, care la rândul său se transmite în organele motorii. Şi aşa până la realizarea deplină a programei (scopului). Acţiunile, îndeplinite în intervale restrânse de timp, intensifică activitatea psihică a omului, măreşte încordare musculară, sporesc tonusul general al lucrului organismului. Regularea volitivă în aceste cazuri are rolul hotărâtor. Mai sus a fost analizată acţiunea volitivă complicată, care e chibzuită de omul însuşi de la bun început şi până la sfârşit. Totuşi, în viaţa de toate zilele omul săvârşeşte fapte, iniţiatorul cărora sînt alţi oameni. De exemplu, militarii execută ordinele ce includ scopurile şi modalităţile de realizare a lor. Învăţătorul la lecţie le dă temă elevilor, tot el indică şi căile, ordinea efectuării ei. Muncitorul la uzină se conduce de tehnica securităţii, în care se enumeră ce se poate şi ce nu se poate face lângă agregat sau strung. În toate aceste cazuri se reglementează scopurile, modalităţile realizării lor, sau şi una, şi alta. La omul ce se află într-o asemenea situaţie actul volitiv deplin independent nu există. Totuşi, aceasta nu înseamnă că el se transformă într-un automat lipsit de voinţă, într-un executor supus. În colectivul bine organizat iniţiativa personalităţii, posibilităţile ei creatoare niciodată nu sînt înăbuşite şi în limitele sarcinii rămâne loc pentru comportarea volitivă. Executând ordinul propunerea, recomandarea, omul nu se lipseşte de încordarea interioară, iar prin urmare şi de efortul volitiv. Ostaşul, ce merge în atac asupra duşmanului, aviatorul ce intră în luptă cu avionul inamicului, muncitorul ce îndeplineşte sarcina de plan, sau elevul ce însuşeşte un material didactic complicat, fiecare dintre ei în felul său manifestă voinţă, deşi îndeplineşte însărcinările cuiva. In acest caz efortul volitiv se transferă dintr-o etapă în alta, se concentrează în acea parte a acţiunii, unde personalitatea manifestă într-o măsură mai-mare independenţă. La executarea ordinului, efectuarea temei apar greutăţi interioare (nedorinţă, emoţii negative ş. a.), care de asemenea se cer a fi supuse regulării volitive. În afară de aceasta, omul poartă răspundere pentru îndeplinirea sarcinii. El trebuie să prezinte darea de seamă în ceea ce priveşte calitatea, oportunitatea efectuării lucrului şi alţi indicatori. Aceasta de asemenea creează încordare, generează efortul volitiv.

Însuşirile volitive a personalităţii Baza ideologică a însuşirilor volitive ale personalităţii. Din copilărie omul realizează acţiuni şi săvârşeşte fapte, care într-o măsură sau alta sînt regulate de voinţă. Practica de viaţă consolidează regularea acţiunilor sub forma de însuşiri volitive ale personalităţii. Aceste însuşiri, pe lângă alte particularităţi ale personalităţii, formează stilul comportării omului. Dar omul aparte nu e izolat de alţi oameni. El e membru al societăţii, reprezentant al unei anumite clase, care îşi are ideologia sa, morala, - obiceiurile şi tradiţiile sale. În activitatea practică personalitatea se conduce, de trebuinţele, interesele, precum şi de ideile personale, normele, de tradiţiile oamenilor, în mijlocul cărora el trăieşte. Ideologia, exprimată în concepţia despre lume, morala şi tradiţiile ce domină în societate, e o bază largă, pe care apar acţiuni şi fapte concrete ale omului. Aşadar, ideologia e direcţia generală a dezvoltării şi educării însuşirilor volitive ale omului. Totodată, există circumstanţe concrete de viaţă ale fiecărui om: asigurarea materială, anumite relaţii reciproce în familie, influenţele educative, predispoziţiile înnăscute. Contopindu-se cu condiţiile generale într-un flux unic, aceste condiţii concrete creează mediul pentru formarea însuşirilor volitive ale personalităţii. Să examinăm principalele însuşiri volitive ale personalităţii. Perseverenţa în atingerea scopului. Însuşirea volitivă a personalităţii, care se manifestă în priceperea de a pune şi a atinge scopuri cu semnificaţie socială, se numeşte perseverenţă în atingerea scopului. Omul perseverent în alegerea scopului nu-şi risipeşte energia pentru lucruri de nimic, el înţelege necesităţile şi interesele societăţii şi în corespundere cu ele schiţează scopuri, care reflectă aceste necesităţi şi interese. Personalitatea perseverentă în atingerea scopului îşi are de asemenea scopuri personale distincte, clare. Totodată, scopurile obşteşti şi cele personale se îmbină armonios, se contopesc într-un tot întreg. Luptînd pentru realizarea scopurilor personale, omul perseverent în atingerea scopului luptă totodată pentru atingerea scopurilor obşteşti realizând sarcinile obşteşti, el înfăptuieşte realizarea celor personale. Omul perseverent în atingerea scopului e un obsedat (în sensul cel mai pozitiv al acestui cuvânt). El ştie precis pentru ce luptă, încotro merge. Claritatea scopului - iată principalul merit al omului perseverent. La unii oameni perseverenţa în atingerea scopului ia o direcţie individualizată. Ei la fel schiţează scopuri clare. Dar, conţinutul lor reflectă numai trebuinţele şi interesele personale. Acţiunile, care se manifestă pe baza unor astfel de scopuri, nu au deloc sau au o importantă socială foarte mică. Fermitatea. Însuşirea volitivă a personalităţii ce se manifestă în alegerea rapidă şi bine gândită a scopului, determinarea modalităţilor de atingere a lui, se numeşte fermitate. Omul ferm cumpăneşte multilateral şi profund scopurile acţiunii şi modalităţile realizării ei, înţelege importanţa deciziei ce se ia, îşi dă seama de urmările posibile. La prima vedere s-ar părea că omul ferm îşi alege scopul uşor şi liber. Aceasta insă nu e aşa. Omul ferm de asemenea încearcă o luptă interioară chinuitoare, complicată, ciocnirea motivelor opuse, trăiri emoţionale. Totuşi, atunci cînd e necesar el se lasă de toate ezitările şi se opreşte ferm la un scop sau la un mijloc de realizare a lui, care sunt prielnice într-o măsură mai mare în condiţiile date. Fermitatea e o însuşire a personalităţii care mărturiseşte despre nivelul înalt al dezvoltării voinţei. Deosebit de distinct se manifestă fermitatea in momentul schimbării scopului, precum şi la realizarea deciziei iniţiate. Nu pentru toţi e caracteristică fermitatea de un nivel înalt. Întâlnim oameni, la care e evident că această. calitate lipseşte. Ei se gândesc îndelung şi chinuitor cum să procedeze, se îndoiesc de justeţea deciziei pe care urmează s-o ia, se tem de urmările deciziei însăşi şi de rezultatul realizării ei. Dedublarea gândurilor, sentimentelor constituie o particularitate caracteristică a omului nehotărât. Lui nu-i ajung forţe pentru a învinge gândurile şi sentimentele contradictorii, a le orienta într-o anumită albie. Toate acestea duc la faptul că omul pierde timpul, iar apoi, cînd totuşi se pomeneşte în faţa necesităţii de a face alegerea, se opreşte la primul scop întâlnit, care e poate cel mai rău. Nehotărârea se manifestă şi în aceea că omul, fără a se prea gândi, fără a cumpăni ia o decizie pripită. În acest caz el se grăbeşte să se debaraseze de starea de încordare ce-i este neplăcută, stare ce însoţeşte alegerea scopului. Perseverenta. Însuşirea volitivă a calităţii, care se manifesta în aptitudinea de a dirija şi controla comportarea timp îndelungat în corespundere cu scopul schiţat, se numeşte perseverenţă. Omul, care poseda această însuşire volitivă, ţine în conştiinţă permanent sarcina schiţată şi îi organizează comportarea astfel, incit să apropie realizarea ei. Omul perseverent apreciază just atmosfera, găseşte în ea ceea ce ajută la atingerea scopului. EI nu numai că foloseşte împrejurările ce s-au statornici, ci şi el însuşi le formează. Omul perseverent poate, temporar, să înceteze mişcarea spre scop, însă face aceasta pentru ca ulterior, în condiţii mai prielnice, să meargă mai departe. EI nu se opreşte în faţa insucceselor, nu cedează în faţa sentimentului de îndoială ce a apărut, reproşurilor, iar uneori şi împotrivirii din partea altor oameni. El îşi mobilizează din nou şi din nou forţele sale psihice şi fizice, pentru a încerca din nou să realizeze cele schiţate. In viaţă noi adesea întâlnim oameni, la care perseverenta ca şi cum înţepeneşte la un nivel jos. Astfel de oameni pot fi deştepţi şi chiar talentaţi, însă a-şi dirija timp îndelungat comportarea în condiţii mult sau mai puţin complicate sau la întâlnirea cu primele greutăţi ei nu sînt în stare. Lor le pare că piedicile ce au apărut sunt de netrecut, şi de aceea nu face să se forţeze, să piardă în zadar forţele. Această nepricepere de a se impune să meargă spre scopul schiţat duce la aceea că decizia luată rămâne neîndeplinită, in timp ce ea este întru totul după puterile omului şi există toate condiţiile obiective pentru realizare. Există oameni, care la prima vedere par a fi deosebit de perseverenţi. Cunoştinţa mai apropiată cu ei, însă, demonstrează că ei pur şi simplu sunt încăpăţânaţi. Omul încăpăţînat recunoaşte doar părerea sa, doar argumentele sale şi năzuieşte să se călăuzească de ele în acţiuni şi fapte, deşi aceste argumente pot fi greşite sau în orice caz, nu dintre cele mai bune. Încăpăţânarea e un neajuns de care trebuie să ne debarasăm. Stăpânirea de sine. Stăpânire de sine, sau cumpăt e numită însuşirea volitivă a personalităţii, care se manifestă în aptitudinea de a - şi reţine manifestările psihice şi fizice, ce împiedică atingerea scopului. Omul e nevoit adesea să acţioneze în condiţii complicate, de exemplu într-o atmosferă ce ameninţă sănătatea sau viaţa, onoarea personală şi cea obştească, demnitatea etc. Condiţiile complicate ale vieţii provoacă o încordare psihică şi fizică sporită. Omul reţinut va alege un asemenea nivel al activismului, care va corespunde condiţiilor si va fi îndreptăţit de circumstanţe. Aceasta, la rândul său, îi va asigura succesul în realizarea scopului schiţat. Stăpânirea de sine e o însuşire a personalităţii, în care e exprimată şi consolidată funcţia de inhibiţie a voinţei. Drept model de stăpânire de sine excepţională poate servi comportarea eroilor in timpul războiului, a cosmonauţilor, aviatorilor. Stăpânire de sine manifestă învăţătorul, care de acum pentru a câta oară explică elevului nedisciplinat caracterul nedemn al comportării lui. Manifestă stăpânire de sine si elevul, răspunzând la ofensa colegului de clasă printr-o privire dezaprobatoare calmă sau printr-o vorbă de duh reuşită. De obicei, în viaţa de toate zilele conţinutul noţiunii „stăpânire de sine” întrucâtva se restrânge, noi o folosim doar ca referinţă la aspectul emoţional al psihicului, cînd vrem să subliniem aptitudinea omului de a-şi retine emoţiile şi reacţiile verbale şi fizice legate de ele. O asemenea restrângere se explică prin faptul că în domeniul regulării trăirilor această însuşire volitivă se manifestă mai pregnant, mai vizibil şi de aceea ca şi cum asimilează restul.


Independenta. Însuşirea volitivă a personalităţii, care se exprimă în priceperea ca din proprie iniţiativă să schiţeze scopuri, să găsească căi de realizare a lor şi să realizeze practic deciziile luate, se numeşte independenţă. Omul independent, fără de ajutorul cuiva, dezvăluie situaţia problematică, pornind de la ea formulează scopul. El nu aşteaptă sugestii, indicaţii de la alţi oameni. Mai mult decât atât, el îşi apără activ punctul său de vedere, interpretarea proprie a problemei, scopului şi căilor de realizare a ei. El e convins de justeţea deciziei pe care o ia şi luptă energic pentru realizarea ei. La omul independent e dezvoltată puternic latura critică a conştiinţei. Totuşi, aceasta nu înseamnă că un asemenea om respinge orice propuneri, sfaturi, indicaţii. El le ia în consideraţie, însă în prealabil cumpăneşte valoarea lor. Însuşirea voinţei, care e opusă independenţei, va fi sugestibilitatea. Oamenii, care se deosebesc prin sugestibilitate, nu pot din proprie iniţiativă să înceapă şi să termine o acţiune volitivă mult sau mai puţin complicată. Ei dau dovadă de activism în cazul, dacă primesc indicaţii, dispoziţii, sfaturi. Ei se lasă influenţaţi repede de alţi oameni. Gândurile, faptele altora le par lor juste. Propriile decizii şi fapte, însă, ei le pun la îndoială, nu sunt siguri de justeţea şi raţionalitatea lor. Cu alte cuvinte, faţă de gândurile, faptele altora oamenii sugestibili au o atitudine necritică, în timp ce gândurilor şi faptelor proprii le înaintează cerinţe extrem de mari.

Alte însuşiri volitive. Voinţa omului se caracterizează şi prin alte însuşiri, cum sunt îndrăzneala, vitejia, bărbăţia, dârzenia, disciplina. Ele, însă, constituie într-o măsură considerabilă o îmbinare individuală a calităţilor volitive examinate mai sus. Dacă însuşirile capătă stabilitate, ele reflectă nivelul de dezvoltare a voinţei personalităţii. La fiecare om sunt reprezentate toate însuşirile volitive ale personalităţii, insă ele au un nivel diferit de dezvoltare. Întâlnim oameni care se disting prin fermitate. Ei luptă eu o perseverenţă excepţională pentru transpunerea în viaţă a deciziilor lor. Se pare că eforturile şi energia lor nu au limită. Ei încetează năzuinţa spre scop numai după atingerea lui sau convingându-se în mod absolut de imposibilitatea realizării deciziei luate. La fel de înalt pot fi dezvoltate independenţa şi stăpânirea de sine. Oamenii cu nivel înalt de dezvoltare a unor anumite însuşiri volitive sunt numiţi pe bună dreptate oameni eu voinţă de fier. Dar adeseori se întâlnesc oameni, la care e dezvoltată doar o anumită însuşire, pe când celelalte se dovedesc a fi la un nivel jos.

Motivaţie:deşi articolul este în parte pertinent, el nu defineşte clar subiectul în discuţie şi reprezintă o opinie unilaterală, opinie care nu poate fi generalizată. materialul era gravat de PDVN şi este probabil copiat de undeva. Cine va dori rescrierea articolului se poate inspira şi din acest material. --Radufan 3 octombrie 2006 18:28 (EEST)[răspunde]

Vointa este un proces psihic reglator care consta in capacitatea de a actiona in vederea realizarii unui scop constient stabilit, prin depasirea unor obstacole interioare sau exterioare.

 Prin vointa, omul delibereaza, initiaza, organizeaza, controleaza, regleaza, amana sau suspenda in mod constient activitatea. vointa se manifesta atat ca initiere si sustinere, cat si ca frana, abtinere sau amanare a unei activitati.
 O caracteristica importanta a vointei este consta in faptul ca ea nu intra in functiune in orice tip de actiuni, ci doar in cele in a caror realizare apar o serie de obstacole. Obstacolul in activitatea voluntara nu are un sens fizic, obiectual, ci unul psihologic, relational, reprezentand o confruntare intre posibilitatile individului si conditiile obiective ale respectivei activitati. in vederea depasirii obstacolului, omul isi mobilizeaza efortul voluntare. trebuie precizat ca nu exista o identitate perfecta intre efortul voluntar si efortul fizic, muscular, desi sunt categorii de sarcini in care este nevoie de o forta fizica pentru a depasi obstacolul( de exemplu, pentru ridicarea unei greutati). in activitatile intelectuale, efortul fizic este minim,insa este considerabil efortul in planul gandirii, al memoriei si al imaginatiei.
 Actul de vointa este unul foarte complex, de4 sinteza, in care sunt antrenate toate celelalte procese psihice si intreaga personalitate a omului:gandire, imaginatie, memorie, afectivitate si motivatie, trasaturi temperamentale si caracteriale.
  Fazele actului voluntar
  Unele actiuni voluntare sunt simple si se ajunge la solutie sau la scop in mod direct, aproape automat, fara o concentrare intenta si indelungata. alteori, actiunile voluntare sunt complexe, de durata, iar atingerea scopului se realizeaza prin parcurgerea mai multor momente sau faze:
  a) Aparitia motivatiei (sub forma de impulsuri, tendinte) de realizare a unei activitati. Concomitent cu motivatia si in stransa legatura cu ea, apare pe plan mental scopul sau rezultatul actiunii. deocmadata nu avem insa exprimata decat o dorinta care poate ramane la acest stadiu. pentru ca actiunea voluntara sa se realizeze este necesar ca dorinta sa se transforme in intentie si sa se prevada diferite modalitati de realizare a scopului (se construieste planul mental al rezolvarii actiunilor).
  b)Lupta motivelor este data de situatia in care apar, in acelasi timp, doua sau mai multe motive ce orienteaz persoana spre scopuri diferite, care nu pot fi atinse concomitent. omul este pusatunci in situatia de a alege, de a opte pentru un motiv sau altul, dupa o analiza si o evaluare a acestora,. ceea ce nu este foarte simplu, pentru ca presupune multe framantari, amotii si un consul nervos important in momentul cand trebuie sa alegi intre doua sau mai multe scopuri (alternative de actiune) la fel de atragatoare. sunt slicitate intens ata procesele afective, cat si cele intelectuale, intrucat trebuie analizate consecintele unor actiuni, trebuie comparate si ierarhizate motivele concurente. uneori, conflictele motivationale au un caracter dramatic.
  c)Decizia este un moment doarte important al actiunii voluntare