Discuție:Comuna Râca, Argeș
 | Articolul Comuna Râca, Argeș este un subiect de care se ocupă Proiectul Localitățile din România, un spațiu de organizare pentru dezvoltarea articolelor despre localitățile din România Dacă doriți să participați la acest proiect, vă rugăm să vă înscrieți aici. |
| C | Acest articol a fost evaluat ca făcând parte din grupa C pe scala de calitate. |
| Mare | Acest articol a fost evaluat ca făcând parte din grupa mare pe scala de importanță. |
VII. SATELE RâCA ȘI BUCOV- CADRU GEOGRAFIC
Când vorbim de Râca, includem și satele Bucov și Adunați care fac o unitate administrativă. Satul Râca este așezat pe paralela 45 și pe meridianul 33 grade latitudine nordică. Se află în sudul județului Argeș, cam la jumătatea drumului județean Popești-Căldăraru (Miroși), pe partea dreaptă a Pârâului Bucov, pe dealurile aceluiași pârâu. Relieful este alcătuit din partea nordică a câmpiei Găvanu –Burdea și este format din dealuri și văi înguste. La sud se mărginește cu comuna Siliștea-Gumești, din județul Teleorman, la nord, cu comunele Ungheni și Izvorul de Jos, la estare ca limită râul Teleorman, satele Palanga, Popești, Slobozia-Trăznitu și Tătărăștii de Sus. Iar la vest, comunele Miroși și Căldăraru, având ca limită linia fierată Roșiori-Costești. Ca forme de relief predomină câmpia ( câmpia Găvanu-Burdea) și dealurile Bucovului și Teleormanului. În partea de est se află dealurile Teleormanului, care vin dinspre Costești și se pierd dincolo de Tătărăști, atingând în unele locuri 200 m. înălțime.; la nord, dealurile Bucovului șiPiscului; la vest- dealurile Strâmbei și în interior dealurile Barbeșului și Purcarului. Câmpiile mai importante sunt: Coșcovele, Izvoarele, Strâmba și Tudoria. Dintre ape, râul cel mai apropiat de sat, cu debitul cel mai mare este Teleormanul care izvorăște mai jos de Slătioare și merge paralel cu drumul național Pitești-Costești-Alexandria, vărsându-se în râul Vedea. Râul Câinelui sau Strâmba, pe a cărui vale s-a aflat localitatea Râca până la 1830, se găsește la vest de sat, pornind din Câmpia Burzii și trecând prin comuna Siliștea-Gumești. Râul Bucov izvorăște din Humele și trece prin sat despărțind satul Bucov de Râca, vărsându-se în dreptul satului Tătărăști în râul Teleorman. Mai menționăm Barbeșul care pleacă din dreptul morii și se varsă în pârâul Bucov și Purcarul care străbate Râca, despărțind-o în două: Râca -Veche și Râca -Nouă și se varsă tot în Bucov.Aceste ultime două pârâiașe curg doar atunci când plouă mai mult sau când se topesc zăpezile. Văile mai importante sunt: Valea Bucovului, din care face parte și Valea Ghiincioaei, Grădinării (La fântâna lui Cărămidă), Vălceaua Adâncă, între Palanga și Râca, la jumătatea drumului, Vâjietoarea, Valea Teleormanului, Valea Strâmbei și Valea Plescării. Flora și fauna comunei Flora: Vegetația zonei este reprezentată bogat: Pădurile au ocupat o mare zonă pe aceste meleaguri, făcând parte din marii codri ai Teleormanului. Cele mai importante păduri ale comunei au fost: pădurea Popilor, Bobatea, Șapte-Boi, Piscului, Academiei (sau pădurea Bucovului) și Cracului. Au mai existat păduri și pe dealurile Strâmbei și Plescării dar s-au defrișat. Toate aceste trupuri de păduri se legau cu faimoșii codri ai Vlăsiei și țineau de la Dunăre până pe sub dealurile Costeștilor. Codrii Teleormanului cuprindeau arbori variați: fagi, stejari ( local numiți tufani), arțari, aluni, corni, tei, frasini, ulmi, jugaștri, salcâmi, ghiorghinari (porumbari), măceși, cireși sălbatici, peri sălbatici, răsuri, carpeni, sângerul, aninul, măceșul, alunul, mărăcinișuri și mai rari, socul și salcia mai mult pe albia râurilor. Fagii, care altădată se întindeau peste tot, au dispărut cam de 100 de ani, rămânând doar amintirea lor în toponimicul La Fagi, o tarla de pământ între Palanga și izvorul de Jos, care altădată aparținuse satului Bucov. De asemenea și ulmul e pe cale de dispariție cam de 30-40 de ani, iar în ultimul timp au început să se usuce și stejarii și salcâmii. Ca plante sălbatice în zona noastră cresc: sulfina, drăgaica, aglicele, cimbrul, nalba, cucuta, sunătoarea, măselarița, pălămida, mărăcinele, păpădia, rodul pământului, rostopasca, iarba, cicoarea, coada șoricelului, floare paștelui,laptele cucului, rodul pământului, usturoiul sălbatic (purul), măcrișul, coada cocoșului, nalba sălbatică, untișorul, cicurașul, bozul, costreiul, osul iepurelui, mohorul, loboda, știrul, murul, pirul, troscotul, floarea țigăncii, căpșunul,, ciuperca, ceapa ciorii, buretele, sorbul, fust păsăricii sau volbura, iarba mare, hreanul, scaietele, mușețelul, talpa-gâștii, coada vacii, etc. Flori: micșuneaua, mărgăritarul, vioreaua, turcaletele, brebenelul, drăgaica, aglicea, garoafa, busuiocul, călțunașul, sălcioara, stânjenelul, crinul, bujorul, macul sălbatic. Plante de apă: papura, țipirigul, trestia, barba caprii, lumânărica, laurul, cucuta, susaiul, izma, Ca plante furajere cresc: trifoiul, lucerna, dughia, măturile, borceagul, etc. Inul, cânepa și bumbacul care au fost cultivate cam până în 1955, au dispărut. Tutunul s-a cultivat până prin anul 1960, după care a dispărut. Cerealele cele mai importante care s-au cultivat și se cultivă și astăzi sunt: grâul, porumbul, ovăzul, orzul și secara. Acum se cultivă și rapița pentru În trecut se cultiva și meiul pentru mămăligă, dar cu timpul a dispărut. Ca plante legumicole se cultivă mazărea, fasolea, varza, roșiile, prazul, ceapa, usturoiul, cartofii și morcovii. Dintre pomii fructiferi menționăm: zarzărul, prunul, nucul, mărul, părul, la care se adaugă arbustul vița-de-vie. Fauna zonei: Ca animale domestice oamenii cresc vaci, capre ,mai puține oi, deși în trecut ocupația de bază a fost oieritul, cai, măgari și tăurași. În trecut oamenii creșteau și boi pentru muncă, astăzi însă nu mai cresc aceste animale. Dintre păsările domestice menționăm: găina, curca, rața, rața leșească, bibilica și gâsca. Dintre animalele sălbatice mai trăiesc prin pădurile nostre vulpea, iepurele, șobolanul, șoarecele, rar de tot, lupul, porcul mistreț, castorul, veverița, broasca, șarpele, șopârla, gușterul, brotăcelul, vipera,( mai rar) melcul, pisica sălbatică, nevăstuica, ariciul, cârtița, liliacul, dihorul. Ca păsări sălbatice trăiesc coțofana, cioara, pițigoiul, cucul, pupăza, rândunica, cinteza, privighetoarea, ciocănitoarea, bufnița, ciuhurezu, guguștiucul, porumbelul sălbatic, gaița, barza, pitulicea, dropia, potârnichea, turtureaua, vrabia, cârsteiul, grangurele, eretele, prigoria sau ploierul, corbul, cioaca, ciuful,pițigoiul, uliul, -oricarul, iar pe lacul de la Baraj au apărut și pescăruși. Insecte sau alte viețuitoare: musca, bondarul, țânțarul, furnica, viespea, păiajenul, greierul, fluturele, albina sălbatică, gândacul de bucătărie, rădașca, croitorul, urechelnița, viermele negru, cărăbu-ul sau găinușa, gândacul verde, gărgărița de iarbă și cea de bucate, lăcusta galbenă, coropișnița, calul dracului, căpușa. Pești: crapul, țiparul, vârluga, caracuda, soreața. Clima localității este temperat-continentală, cu influiențe răsăritene. Iarna bat vânturi puternice din est cu viscole aduse de crivăț, iar vara bate austrul din vest. Băltărețul bate din sud și este aducător de ploaie și belșug. Iernile sunt aspre și cu precipitații bogate, iar verile secetoase și uscate. În ceea ce privește zăpada, grosimea stratului variază între 10 cm. și 1, 60 m, iar la adăposturi se așază troiene de 7-10 m, cum a fost în februarie și martie, anul 1953. Media precipitațiilor pe ani variază de la an la an. Iată câteva exemple: 1956-584,7 l/m pătrat,1957- 674 l/ m pătrat, 1958- 398,5 l/ m. pătrat. Mersul anotimpurilor este foarte neregulat, primăvara ține doar câteva săptămâni sau,și mai puțin, precedată de topirea zăpezilor și sfârșind cu sosirea păsărilor călătoare. Atunci Bucovul se umflă și inundă așezările omenești din preajmă sau grădinile oamenilor. Toamna este cunoscută doar prin scurtarea zilelor și prin vântul care scutură frunzele pomilor. . Căldura verii continuă scăzând încet până prin octombrie, iar în noiembrie, decembrie începe iarna. Vara începe de prin luna mai, atingând în iulie temperaturile cele mai înalte. În august încep vânturile toamnei cu primii fiori ai frigului. Iarna își atinge apogeul în ianuarie la <Bobotează>, când gerul este năpraznic și se numește gerul bobotezei. Luna februarie ferecă și desferecă, îmbinând zilele geroase cu cele dulci. Ploile cad neregulat și cu zgârcenie. Cel mai secetos anotimp este vara și cel mai ploios este toamna. Când iese nor mare de la Cornul Caprei, înseamnă că plouă. De la răsărit vin ploile mari, vlogul sau zăpada, dela apus vine seceta. Temperatura iarna scade până la minus 28 de grade Celsius și chiar mai mult (cum a fost în anul 1929), iar verile se ridică până la 42-43 de grade celsius, cum a fost în anul 2007. Media maximă este de plus 17,4 grade, iar media minimă de minus 7 grade. Presiunea atmosferică atinge anual media de 758 mm Hg coloană de mercur. Precipitațiile atmosferice sunt cam sărace. Fiind așezată între două văi (cea a Teleormanului și a Strâmbei), precipitațiile sunt duse de curenții de aer pe aceste văi, văduvind localitatea de apă, de aceea și solul este mai puțin darnic cu oamenii. Cu toate acestea menționăm două inundații care au afectat și recoltele- cele din vara anului 1975 și 1980. Au mai fost mari inundații și în anii 1897,1941. <În 1877-1878 a fost o zăpadă mare, numită zăpada turcilor. Se spune că era aproape cât gardurile și că treceau ai noștri cu prizonierii turci spre Pitești pe <Drumul ăl Mare>, iar care turc cădea alături, se scufunda în jos și nu mai putea ieși, fiind și slăbiți de drum. Și primăvara, erau numai oase de turci pe marginea drumului.> (Povestită de bătrânii satului)
Dăm în continuare zonele funcționale pe sate care delimitează teritoriul administrativ și intravilanul. Hărțile sunt făcute pe baze topografice specializate:
Harta satului Râca-Nouă
Harta satului Râca-Veche
Harta satului Bucov
Harta satului Adunați
VII. RâCA ȘI BUCOV- CADRU ISTORIC
1. Istoricul satului Râca
Pe aceste meleaguri a existat viață din preistorie. Bogdam Petriceicu Hasdeu, pomenește localitatea Râca printre cele 95 de localități din Muntenia, unde s-au găsit urme ale <unui trai antic urban>. La locul numit Odaia-Veche, pe Dealurile Bucovului , în Tudoria și în Pădurea Academiei la punctul numit Fântâna cantonului s-au găsit urme ale trecutului nostru milenar. La Odaia Veche și pe Valea Ghiincioaei (Dealurile bucovului) cu ocazia arăturilor adânci de toamnă și a săpăturilor pentru plantarea viței-de-vie, între anii 1962-1964, s-au găsit ciocane și topoare din piatră șlefuită, ceramică, unelte din silex, precum și vârfuri de săgeți și de sulițe, datând din neolitic. Continuitatea de viață omenească este confirmată și de urmele unei cetăți geto-dacice pe locul numit Tudoria, pe Loturile Gulinoaei. E greu de precizat o dată anume când s-a înființat comuna noastră și cred că nici nu există vreo mărturie în nicio arhivă. La începuturi, pe Valea Strâmbei, a fost o mână de băștinași care și-au ridicat bordeiele la marginea pădurii, pe malul Strâmbei. Lângă ei s-au adăugat câteva familii de ungureni, din Transilvania, veniți cu turmele la păscut pe aceste meleaguri. Amplasamentul inițial al comunei era pe Valea Strâmbei, cam la 6-7 km spre vest de actuala așezare. Denumirea satului de Râca, după filologul Gabriel țepelea, ar fi fost dat de ciobanii ungureni, stabiliți pe aceste meleaguri. Coborârea ungurenilor din Transilvania a avut mai multe cauze. Unii erau păstori și coborau cu mioarele în fiecare toamnă până la Dunăre, rămânând printre băștinași, alții- mai târziu- fugeau de serviciul militar austro-ungar sau de apăsarea robotei grofilor și de obligația de a-i trece pe români la religia catolică. Numărul ungurenilor din Muntenia este, la un moment dat, așa de mare încât, în anul 1813, Ion Vodă Caragea înființează un comisariat al ungurenilor care se numea <isprăvnicia dă ungureni>1 Ungurenii care coborau cu oile se mai numeau și poenari (cei din părțile Sibiului), bârsari sau mocani (cei din țara Bârsei). În anul 1418, coborârea ungurenilor este atestată și în documente. Mihai, fiul lui Mircea, consimte ca privilegiul acordat de tatăl său ciobanilor din Cisnădie- acela de a paște oile în regiunile muntoase ale țării Românești- să fie prelungit2. Ungurenii poenari s-au stabilit pe văile Topologului, Argeșului, Vâlsanului, Teleormanului și mai la vale, pe Valea Strâmbei3 După coborârea ungurenilor, toponimia locurilor se împarte în <pământeni> și <ungureni>: Albești-Pământeni și Albești-Ungureni; Căpățâneni-Pământeni și Căpățâneni-Ungureni; Cepari-Pământeni și Cepar-Ungureni; Oești-Pământeni și Oești-Ungureni; Berevoiești-Pământeni și Berevoești-Ungureni, etc. Urme ale ungurenilor se mai păstrează și în toponimice ca: Ungureni-Sat, (în comunele Băbeni, Titulești, Brăduț- la Curtea-de-Argeș), Ungureanu-Valea Iașului, Ulița Ungurenilor, Râca. O serie întreagă de nume de localități din Muntenia amintesc de numele localităților din Transilvania din care proveneau ungurenii, fiind un fel de surori ale lor: Lisa, Poenari, Stâna Secelenilor,, Bran( Căpățâneni), Galeș(Băduleț), patru toponimice Bârsești, etc. Un termen care atestă coborârea ungurenilor din Transilvania este și numele satului <Râca>( rămas în toponimicele Râca-Veche, Râca-Nouă, Lacul Râchii). Acest termen apare și în regiunea Târnavelor cu sensul de <groapă mică, făcută în pământ> cu scopul de a marca limitele unei proprietăți. În alte regiuni, ca Poiana Sibiului, <a trage o râcă> înseamnă < a marca, a trage o dungă, o linie, pe pământ, cu o bucată de lemn, ascuțită>, căpătând sensul de <hotar>. De la sensul de <hotar>, s-a ajuns în Muntenia, la sensul încetățenit de <ceartă, sfadă, pismă> datorită faptului că oamenii au început să se certe pe aceste <râci>(-hotare), sens pe care îl înregistrează și limba literară1, deși verbul corespunzător- a râcâi- își păstrează sensul inițial de < a scurma pământul, a zgâria cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument) Trebuie să menționăm că mai e o localitate cu acest nume, tocmai în nordul Maramureșului, la granița cu Ucraina, precum și un pârâiaș care se varsă în Ruscova, cu numele împrumutat de la această localitate. Și localitatea Râca din Maramureș are aceeași origine- de la ciobanii ungureni ce mergeau cu turmele și în Nord, pe ambii versanți ai Carpaților., dar sensul de <ceartă> în acele locuri e necunoscut. La origine, <rika>- cu sensul de gaură, crăpătură, linie de demarcație, are corespondențe într- serie de limbi indo-eoropene cu sens apropiat, venit poate din ebraică, deși DLRM2 îl înregistrează dintr-un vechi <ruka> sau <rukati> ( a râcâi). Pentru detalii mai amănunțite vezi G. Giugulea și M. Homorodean. Un exercițiu de imaginație ne face să presupunem că la începuturi faptele s-au petrecut astfel: Pe aceste meleaguri existau faimoasele păduri ale Teleormanului. Cuvântul teleorman, după cum am văzut e de origine cumană, un popor turcic, deli-orman însemnând <pădure deasă, pădure nebună> La începuturi oamenii au început să pălăngească ( să taie) aceste păduri seculare (vezi satul Palanga) și au făcut poene (vezi satul Poeni) sau siliști ( numai în Dobrogea sunt 85 de Siliști), iar la noi vezi satul Siliștea_Gumești, Siliștea-Grozii, poene pe care creșteau flori mirositoare (Vezi satul Miroși), făcându-și bordeie și ocupând în jurul lor câteva prăjini de pământ, pentru a înjgheba câte-o mică gospodărie. Aceste câteva prăjini de pământ erau despărțite între ele prin <râci>, un fel de șanțuri care le despărțeau prin râcâire care mai pe urmă s-au numit hotare, răzoare despărțite prin garduri de nuiele. Din cauză că oamenii au început să se certe pe aceste hotare (râci), termenul a căpătat sensul de ceartă, pierzându-și sensul de bază. Localitatea era așezată la jumătatea drumului dintre Roșiorii-de-Vede care se numea <Drumul ăl Mare> și orașele muntene(ce făcea legătura cu orașele Alexandria, Roșiori, Pitești, Curtea-de-Argeș și Câmpulung), pe marginea căruia s-au format o serie de sate cum ar fi Strâmbeni, Ungheni, Humele,etc. Dacă ar fi să-l credem pe Bogdan Petriceico Hașdeu, satul Râca s-ar fi format pe ruinele unei așezări antice care a dispărut, lăsând doar câteva searbede urme. Primul document care vorbește despre aceste meleaguri este un Hrisov din anul 1525 al domnitorului Vladislav-Voievod pe care Preotul Gheorghe Șolzănescu îl prezintă ca argument, în favoarea sătenilor, inginerului hotarnic care a hotărnicit moșia Râca-Pasărea, pentru stabilirea vechilor hotare. Existând certuri între localități, Preotul vine cu acest Hrisov și-l prezintă inginerului hotarnic care trasa hotarul comunei ca argument. Hrisovul este tradus pre limba românească de pe hrisovul slavonesc de <Lupii Dascălu de la Școala Domnească din Bucureșt. Iar unde nu nu s-a putut cunoaște cuvintele la slavonie, fiind cuvinte șterse, am lăsat loc nescris.> Semnează:A Lupi Dascălu Slvonescu i Pisac. Vom cita un fragment din el: < Cu mila lui Dumnezeu, Io, Vladislav-Voievod și Domn a toată țara Românească, feciorul Marelui și Prea Bunului Vladislav-Voievod ( să fie vorba de un urmaș al lui Vlad țepeș?)- Dat-am Domnia mea această poruncă a Domnii mele Jupânului Vișan, Logofătul, și Popii Drăgoi cu frații lui și lui Drăgoi cu cu feciorii lui și lui Voicu cu frații lui și lui Șerban cu frații lui și lui Dragomir cu frații lui și lui Oancea cu feciorii lui și lui Tudor cu feciorii lui câți Dumnezeu le va dărui ca să le fie moșia Unghiului de la Plescărița până la Valea Scoruș la Barghele(…) pentru că s-au înfrățit și au însoțit ( loc nescris) pentru că sunt bătrâne și drepte moșii și de baștină și cumpărate încă în zilele lui Vladislav-Voievod țepeș, stătătoare și ohabnice lor și feciorilor lor…( Vezi documentul întreg la finele monografiei).
Pentru cunoașterea împrejurărilor întocmirii acestui Hrisov, arătăm că țara Românească a avut trei domnitori cu acest nume: pe Vladislav I Vlaicu care a domnit între anii 1364-1377), pe Vladislav al-II-lea, fiul lui Dan I, care a domnit cu intermitență între anii 1447-1448;1448-1456 și pe Vladislav al-III-lea care a domnit între anii 1523,1524,1525 și care se consideră feciorul marelui și preabunului Vladislav –Voievod, deși unii istorici îl consideră un pribeag din imperiu (probabil din imperiul turcesc). Vladislav al-III-lea vine prima dată la domnie în anul 1523, numit de sultan1 pentru câteva luni și-l detronează pe Radu de la Afumați, care devenise ostil turcilor. Fiind certuri între cei doi, la 24 mai, anul 1524, turcii ocupă din nou țara și-l reinstalează iar ca domnitor pe Vladislav-Voievod, pentru ca, în septembrie 1524, Radu de la Afumați să se afle din nou în scaun cu ajutorul Băniei Craiovene, reinstalare importantă pentru țara Românească deoarece, în cursul ei, sultanul a renunțat la intenția de a transforma țara în pașalâc și a acceptat să trateze cu românii <în vechile condiții>. Radu de la Afumați a mers la Poartă2 îndecembrie 1524-ianuarie 1525 și a obținut recunoașterea ca domnitor, încheind un tratat (foedus) în care se prevedea ca sultanul să numească domn pe unul dintre românii aflați la dânsul, iar românii să plătească tribut tot ca mai nainte (…), iar turcii să nu mai aibă după aceea nicio putere în provincie.3 Luptele pentru domnie n-au încetat, ajungându-se chiar în situația a două domnii concomitente în țară, ca cea din anul 1525, an în care se găsesc documente emise atât de Radu de la Afumați ( pe 24 iulie și 8 septembrie) care se afla în capitala Târgoviște, cât și de Vladislav al –III-lea ( pe 19 aprilie, 30 mai, iulie (fără zi) șI 18 august) care se afla la București.
Deși documentul nu pomenește nimic despre Râca,Preotul Gheorghe Șolzănescu îl prezintă inginerului hotarnic pentru a demonstra că aceste meleaguri au aparținut comunei de la Plescărița până în Valea Scoruș. Satul era așezat pe această moșie și boierii despre care e vorba în Hrisov erau din Râca. Primul document în care apare numele satului de <Râca> este un hrisov emis de cancelaria lui Radu Mihnea-Voievod la 14 iulie 1615 ( reprodus în anexe) din care reiese că localitatea era vestită în vinărit și aparținea ca sat mânăstiresc, dăruit Mitropoliei de Târgoviște. La data de 10 august 1685, Mitropolia de Târgoviște scria Popii Gheorghe din Râca, ce avea în subordine un schit de călugări, să lase biserica în pace și pe călugări să ia venitul moșiilor. Acest schit de călugări era închinat Mânăstirii Aninoasa din Muscel de către Monahul Macarie, fiul lui Bogoslav. În anul 1680, uncheșul Dragomir, un urmaș al celor ce primiseră o parte din moșie de la Vladislav-Voievod, neavând moștenitori, face danie partea lui Mânăstirii Aninoasa. Iar în anul 1684 și Tudor, sau Tudorache, urmează exemplul fratelui său, Dragomir, făcând danie aceleiași Mânăstiri Aninoasa satele Râca și Strâmba (astăzi dispărut). Acest Tudorache fusese vel-clucer, boier care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești și, pentru loialitatea lui, fusese blagoslovit cu cele două sate. Între anii 1685 și 1830, moșia Râca s-a desprins de mânăstiri fiind răscumpărată deoarece la 1830 aparținea Serdarului Tudorache Râculescu care și el la rândul lui prevăzuse în testament să o lase ca danie Mânăstirii Pasărea după moartea lui. La 1840 hotarele moșiei erau următoarele: La răsărit moșia Izvorul a lui Tache Budișteanu și moșila lui Aga Costache Bellu din Tătărăști. La apus moșia Ciocești și Băbeni- Negoiu, moșnenească. La miazăzi se învecinează cu moșia Râculeasa a răposatului medelnicer1 Tudorache Serdarul și cu moșia Chelească moșnenească. La miază noapte din Valea Bucovului până în Valea Burdea cu moșia Strâmbeni, moșnenească. Moșia Strâmbeni a fost a sfintei Mânăstiri Aninoasa din județul Muscel și o găsim până la 1810-1830 în actele vechi sub denumirea de Strâmba, iar după 1830-1842 sub numele de Burdea-Căldăraru. Din anul 1864 s-a dat drept loturi sătenilor din cătunele Betegi și Ciuculești din satul Bucov de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, odată cu secularizarea averilor mânăstirești. Satul Bucov (fără Purcărești) este așezat pe Moșia medelnicerului Tudorache Serdarul, cel ce a dat-o prin testament la 1830 Sfintei Mânăstiri de maici Pasărea din județul Ilfov. De la acestă mânăstire a fost trecută în patrimoniul statului și cumpărată de un român din Năsăud pe nume Ioan Chițu. În anul 1894, Ioan Chițu cumpără moșia cu actul nr.3 din 4 martie 1885 și îl angajază ca inginer hotarnic pe inginerul cadastral Constantin Lupescu din București, Strada 11 iunie nr.9, care întocmește <Cartea de hotărnicie a moșiei numită Râca- Pasărea din Districtul și Plasa Teleorman, pendinte de comuna Bucov-Adunați, proprietate a domnului Ioan Chițu, domiciliat în București, Strada Speranței, nr.28, operată de Inginer hotarnic Constantin Lupescu pe baza ordonanței de autorizațiune a Domnului Președinte al Onor Tribunalului de Teleorman sub nr.8339 din 15 aprilie 1894.> cu următorul conținut: <În ziua de 18 august, anul 1894, susnumitul inginer hotarnic citează un număr de 21 de autorități administrative pentru a se stabili vecinii moșiei. Au fost citați: Ștefan Bellu pentru moșia Tătărăști, Nicolae Butculescu pentru moșia Mândra, Elena Maco, născută Bălăceanu ( urmașă a familiei lui Constantin Aga Bălăceanu) pentru moșia Miroși: colonel Petru Maco pentru a da autorizație susnumitei soții, Ioan Chitu pentru moșia ce se hotărăște acum, obșea moștenilor Diaconești ce se trag din moștenii Râculești (Bucov-Adunați) pentru moșia lor Râca, obștea moștenilor din cătunul Adunați, comuna Strâmbeni pentru moșia lor, Adunați ( nn. cătunul Adunați este comuna Căldăraru?), obștea locuitorilor din comuna Bucov-Adunați pentru terenurile cu care au fost împroprietăriți la 1864 din moșia Râca-Pasărea, obștea locuitorilor din cătunul Purcărești, comuna Popești-Palanga, împroprietăriți pe moșia Tătărăști a lui Ștefan Bellu, obștea locuitorilor din cătunele Betegi și Ciucilești, împroprietăriți la 1864 pe moșia Burdea-Căldăraru, obștea locuitorilor cu terenuri cumpărate de stat din aceeași moșie, obștea locuitorilor din cătunul Căldăraru, comuna Strâmbeni, împroprietăriți pe moșia Burdea-Căldăraru, Primarul comunei Bucov-Adunați ca reprezentant al obștei moștenilor Diaconești ce se trag din Râculești, primarul comunei Buco-Adunați ca reprezentant legal al obștei locuitorilor împroprietăriți la 1864 pe moșia Râca-Pasărea, proprietatea domnului Ioan Chițu, primarul comunei Popești-Palanga ca reprezentant legal al obștei locuitorilor împroprietăriți la 1864 pe moșia Tătărăști, primarul comunei Bucov-Adunați reprezentant legal al obștei locuitorilor pentru Strâmbeni, reprezentant legal al obștei locuitorilor ce au terenuri cumpărate din moșia statului Burdea-Căldăraru. În ziua de 18 august, anul 1894 definită de subsemnatul prin citațiuni și publicată și prin Monitorul Oficial sub nr.32 din 12 (24) mai anul 1894 pentru operațiunea alegerii hotarelor Moșiei numită Râca-Pasărea, proprietate a domnului Ioan Chițu, fiind procedura îndeplinită și aflându-mă în fața locului, unde, mai întâi domnul Ioan Chițu, proprietarul moșiei ce am hotărnicit, mi-a înfățișat următoarele documente, acte și planuri care sunt: <Anul 1830, luna iunie…, În copie legalizată de Direcția Arhivelor Statului în 12 august 1894 sub nr.430. (Vezi Testamentul Serdarului Teodorache Râculescu din anexele lucreării) și iată <Foaia arătătoare de toate semnele ce sunt hotare de jur-împrejur la Moșia Râca-Pasărea a doamnei Cocoanii Anichii Râculesii din anul 1849, aprilie, 15: Numărul semnelor: 1-îi. Capul despre răsărit să hotărăște în matca unei văi ce-i zice Bucovul; 2-lea. Am luat-o cu mergerea pe marginea despre nord spre apus pe hotarele ce sunt mijloc între moșia Aninoasa și între moșia Râca; 3-lea.De la capul despre răsărit pe marginea susnumită este un șanț despărțitor hotar până în dreptul satului Aninoasei și se isprăvește; 4-lea. Merge hotarul tot pe margine prin niște mărăciniș șu un drum părăsit până la niște ulmi curățați și un tufan strâmb între hotare; 5-lea Mers-am tot înainte spre apus până am dat de coasta unei văi ce i se zice Coșcovele lângă un Crânguleț de mărăcini; 6-lea. De aici s-au făcut un hotar iar de drum, hotar despărțitor între moșia Aninoasa și între Râca, până ce am trecut drumul Piteștilor și acolo am găsit o moviliță mică lângă drum, spre apus; 7-lea; Mers-am tot nainte până ce am trecut o vale ce-i zice Strâmba și în muchia văii este o dolioară de drum vechi hotar; 8-lea. Mers-am tot înainte spre apus și am mai trecut două vălele până o am dat în cap despre apus în Valea Plescăriții la satul Adunați.(Căldăraru); 9-lea. Am luat-o pe matca văii la capul ce este despărțitoare cu moșia Adunați și cu Râca-Nouă ( este vorba de Râca-Veche, mutată pe amplasamentul de azi) tot pe matca văii spre miazăzi și am mers până ce am lovit cu colț cu moșia megieșească spre nimizi la doi tufani despărțitori de hatar; 10. Am luat-o de acolo pe marginea dinspre nimiezi ce se hotărăște cu moșia megieșească spre răsărit și însă mimând semnele cele în jos arătate; 11. Viind pe lângă o lăscioară de mărăcini de rogoz, până ce am dat la un ulm mare în muchia Văii Strâmba, de aici am pogorât devale și am venit prin hodaia lui Alexe ( o casă rămasă pe vechiul amplasament al satului Râca_-Veche) în vale; 12. Am luat-o pe hotar ce este însemnat până am dat într-un drumeag ce este despărțitor între moșia Cocoanei Anichii și între moșiile megieșe și am venit la sat despre răsărit prin niște tufani curățați ce sunt lăsați hotar pe marginea de la tăierea pădurii cocoanei Anichii Râculeasa ce ai vândut-o d-nei de au tăiat-o. 13. De acolo vine drept pe despre nimezi la biserică spre răsărit până ce dă în matca Văii Bucov, iarăș la căpătâi și se isprăvește. 1849, aprilie, 15. Martori semnați: Costache Alesu, Barbu Dragne, Stancu Marin, toți aleși, Alexe Vlaicu, Pârvu sin Diaconu Stancu, Popa
Marin, Dragomir sin Diaconu Stancu, Diaconu Stancu, Mathei Logofăt față și Marta> După datele menționate mai sus documentele se înmulțesc, Râca devine Căpitănie a Înaltului Scaun al Dreptății pe lângă Domnie, un fel de centru militar al mai multor localități, jucând un rol administrativ dar și judecătoresc pe lângă Vornicie. După anii 1800-1830 comuna Râca ce se găsea în vechea vatră din Strâmba începe să fie părăsită de locuitori, mutându-se cam la 6 km. spre răsărit, lângă satul Bucov, pe dealurile din stânga ale apei Purcarului, începând de la Drumul de Apă, formând un nou sat, numit Râca-Nouă. Deja pe la 1833 satul Râca din Strâmba (numit acum Râca-Veche) e ignorat de stăpânire și apare pe Harta administrativă a țării Românești din 1833 pe noul amplasament, având ca nucleu cătunul Moșteni, sub denumirea de Râca-Nouă. Într-un Extras din catagrafia statistică făcută în anul 1810 din ordinul armatelor rusești de ocupație (document păstrat la Academia Română în manuscris cu litere chirilice) satul Râca-Nouă, cu biserica cu hramul Sf. Dumitru, avea șase preoți și doi diaconi la o populație de 435 de suflete, din care 250 de suflete erau bărbați și 185 de suflete erau femei, în timp ce satul Râca-Veche pe vatra din Strâmba cu biserica de lemn cu hramul Sfântului Paraschiv, mai avea doar un preot și 2 diaconi la o populație de 220 de suflete, din care 99 de suflete bărbați și 121 de suflete femei. După cum se vede populația din Râca-Nouă se dublase, față de populația din Râca-Veche. După mutarea tuturor locuitorilor din satul Râca-Veche în satul Râca-Nouă, este rândul acestui sat nou să se numească Râca-Veche, deoarece, ca urmare a măririi natalității și a venirii altor locuitori din alte localități (Siliște, Bucov, Popești, Palanga și din Moldova), s-a format la sud de Râca-Veche satul Râca-Nouă, denumire ce se menține și în prezent. În anul 1853 satul se afla împărțit în două Râca-Veche din Strâmba se numea Odaia-Veche cu cca. 40-50 de fumuri și satul Râca-Nouă, pe nouă amplasament. Mutarea satului s-a făcut din două motive. Primul motiv era că pământurile erau departe de satul lor și erau jefuite de stăinași. În al doilea rând, moșierul fanariot Gherasie Guma care avea o mare moșie ce se întindea până la hotarul comunei noi, Râca, avea nevoie de brațe de muncă și a intervenit la stăpânire pe lângă Înaltul Scaun al Dreptății pentru a se face această mutare.
Între Râca-Nouă de pe noul amplasament și Râca-Veche de pe vechiul amplasament era un drum care le lega pe lângă Fașa bisericii, numit drumul moștenesc care avea legături directe cu Odaia-Veche, apoi cu Moștenii, cu neamurile lor : Popii, Ungurenii, Pernii, Buleștii, Bataleștii etc.
În anul 1970 profesorul Penescu Athanasie cu Popescu Victor , tehnucuan-agronom, au adus de pe vechea vatră din curtea fostei biserici din Râca de la Strâmba, Crucea care a pus bazele înființării comunei pe care scria cu litere chirilice numele locuitorilor care au pus bazele acestui sat. Din păcate, astăzi, datorită eroziunii ploilor și vântului, toate aceste nume s-au șters. Crucea se află în curtea Căminumlui Cultural Râca, legată cu fier beton de un păr bătrân, ca amintire a vechii localități.
Râca-Nouă de astăzi s-a format prin roire în a doua jumătate a secolului al-XVIII-lea, lângă Râca-Veche pe partea dreaptă a râului Purcaru. Acest sat a fost mult timp aparținător de comuna Siliștea-Gumești, dar mai tot timpul a avut legături cu satul Râca-Veche. Din punct de vedere religios, satul a fost tot timpul în parohia Râca-Veche, oamenii aici au venit la biserică și aici și-au îngropat morții în cimitirul din spatele bisericii. Ei au muncit pe moșiile boierilor Guma și Bellu și tot din aceste moșii au fost împropietăriți la 1864, 1878,1918 și 1946.
2. Istoricul satului Bucov
Deși de origine slavă-<buc>- înseamnă< fag> și <ov> înseamnă <de>- <de fag>, termenul se referă mai mult la pădurea din preajma satului, decât la localitate. Nu posedăm documente care să ateste acest nume de Bucov din vechime. Adevărat este că, pe aceste meleaguri, au fost cândva întinse păduri de fag. Una dintre tarlalele cele mai fertile, care au aparținut acestui sat, luată de la boieroaica Câmpineanca și dată sătenilor care s-au remarcat în Primul Război Mondial s-a numit <La Fagi> Bătrânii au lăsat, prin tradiție, generațiilor viitoare știrea că aici erau niște fagi seculari, rămași din faimoasele păduri ale Teleormanului, păduri care, cu timpul, s-au uscat sub influența condițiilor naturale sau au fost tăiate pentru crearea de terenuri agricole. Cu această denumire de bucov , slavii au botezat, mai întâi, pădurea, apoi râul care trecea prin pădure și prin apropierea satului, după care satul însuși și-a luat această denumire de la râu. Primul document care atestă formarea nucleului acestui sat datează din anul 1830 și este Testamentul Serdarului Teodorache Râculescu ( vezi anexele) legalizat de Arhivele Statului la 12 august 1894, sub nr 430, serdar care lasă moșia pe care se afla satul Adunați (componentă premergătoare a satului Bucov), ca danie, mai întâi, soției sale, Anica, și, apoi, neavând urmași, după moartea nevestei, Mânăstirii de maici Pasărea din județul Ilfov. Serdarul1 Teodorache Râculescu a mai avut un frate, venit ca diacon în sat, numit Stancu. Stancu Diaconu a avut cinci copii: pe Pană, Pârvu, Dragomir, Gherghina și Ioana. Cu toții au format cătunul Diaconeștilor în jurul bisericii din deal, sat întins cam de la podul de peste Bucov până la ieșirea din sat spre Miroși. Până la 1600 nu există nici un document care să ateste existența acestui sat. Primele date sigure ne sunt furnizate de prin anul 1750, numele de Bucov apărând în 1853 pe Harta Statului Major Austriac, editată de Papazoglu și alții. La 1862 satul Bucov era format din următoarele cătune: -Cătunul Diaconești (Dicanești); -Cătunul Betegi (Adunați); -Cătunul Pistolești; -Cătunul Ciuculești; -Cătunul Răiculești; -Cătunul Porcărești (Purcărești); -Cătunul Băjenești. Cătunul Diaconești este primul sat care s-a format (s-a mai numit și Tunari?!), un fel de vatră a satului Bucov, pe moșia străbună Diaconeasa, moșie ce se întindea din apa Plescării până la apa Bucovului, iar spre miazănoapte se mărginea cu moșia Mânăstirii Aninoasa. Numele îi vine de la Stan Diaconu (un rang bisericesc) care s-a mutat cu familia din Shitul din Strâmba, pe dealul din apropierea Bucovului. Stan Diaconu a avut cinci copii și nenumărați nepoți și strănepoți care și-au durat case pe aceste meleaguri și cărora lumea le-a zis Diaconești. Aici exista deja o biserică de lemn și din scândură, ridicată pe moșia lor, la care a slujit Stan Diaconu, după care a venit să slujească Popa Pistol, despre care vom vorbi la satul Pistolești. La început satul a avut doar câteva fumuri (20-30 de case) Din neamul Diaconeștilor au mai rămas până astăzi Stănileștii( de la Stan), Peneștii( dela Pană sin Stan Diaconu), Pârvuleștii (de la Pârvu sin Stan Duiaconu), Dragomireștii (de la Dragomir sin Stancu Diaconu), Franțeștii (Franțescu sin popa Stancu) ,Trăileștii, Băngoi, Țăpoi etc.
Cătunul Betegi (Adunați) , este o așezare care a fost compusă la începuturi cam din 6-7 fumuri (familii), amplasată prin luminișurile pădurii și Văii Bucov, la nord de comună. Cuvântul <betegi> înseamnă <(oamnei) cu beteșuguri>. Trebuie să reamintim că între anii 1784 și1831 au fost vreo 14 epidemii de ciumă și holeră, care au decimat populația. Așa se face că un sat din apropiere numit Pistolești, -sat blestemat de Dumnezeu- <s-a risipit>, majoritatea locuitorilor murind de ciumă (vestita ciumă a lui Caragea-Vodă), iar cei ce mai rămăseseră, betegiți, și-au abandonat bordeiele și s-au mutat pe dealul din apropiere, formând localitatea Betegi. Satul s-a mai numit și Adunați pentru că, cu timpul a roit prin străinașii venți din Râca, Căldăraru, Strâmbeni și Izvoru de Jos.
Satul s-a așezat pe moșia Strâmba, moșie care, în anul 1684, este dată cu Hrisov domnesc de către Șerban Cantacuzino, înainte cu patru ani de a muri, lui biv-vel-clucer1 Tudoran care la rândul lui se călugărise și dăduse moșia ca danie Sfintei Mânăstiri Aninoasa din județul Muscel. Între anii 1830-1824 găsim moșia sub denumirea Burdea-Căldăraru sau Strâmba. În anul 1840 hotarele moșiei erau următoarele: -la răsărit- moșia Izvoru a lui Tache Budișteanu și a lui aga Costache Bellu din Tătărăști; -la apus- moșiile moșnenești Ciocești și Băbeni-Negoiu; -la miazăzi- moșia Râculescu a răposatului medelnicer2 Tudorache Serdarul și moșia moșnenească Cheleasca; -la miază noapte- Valea Bucovului până în Valea Burzii și moșia moșnenească Strâmbeni. Cătunul Pistolești era așezat pe apa Bucovului, lângă pădurea Piscului. El purta numele întemeietorului său, Popa Pistol, un preot furat de săteni din satul Izvoru pentru a-l aduce să slujească la biserica din Bucov. Preotul făcuse parte din oastea lui Tudor Vladimirescu și după terminarea răzmeliței se popise pentru a i se pierde urma la o mânăstire. După înfrângerea răscoalei, se știe că toți adepții lui Tudor au fost urmăriți de turci și pedepsiți cu temnița. Acest sat a fost bântuit de o ciumă groaznică care a făcut ca majoritatea locuitorilor să-și găsească moartea în gropile de var.
Cei care au mai rămas și-au părăsit bordeiele și s-au mutat mai costișa din apropiere, formând satul Betegi. Urmele bordeielor au dăinuit până prin 1950, prin resturi de cărămizi, vetre, gropi, cioburi de vase, etc.
Popa Pistol, după trecerea prigonirii turcilor, rămăsese cu un pistol pe care-l purta la chimir, pentru a se răzbuna pe cetele de turci care încă mai dădeau iama călări prin gospodăriile oamenilor.Și astfel a luat numele Armei, de Popa Pistol. Cătunul Ciuculești era așezat la captul dinspre apus al moșiei Mânăstirii Aninoasa, pe apa Strâmbei, numindu-se Strâmba??. Din această localitate locuitorii, foarte puțini care mai rămăseseră, în frunte cu un localnic fruntaș, numit Ciucă, s-au mutat pe aceeași moșie la estul ei, lângă Diaconești. De altfel și moșia unde era așezat se numea Strâmba, primită ca loturi la reforma agrară din 1864, a lui Alexandru Ioan Cuza. Moșia era comună cu a satului Betegi, ale cărei limite-hotar le-am arătat la satul Betegi. În partea estică a satului a mai existat un cătun de câteva case numit Chelușeii ( probabil de la călușari?!), care cu timpul, pierzându-li-se neamul, a dispărut. Cătunul Răiculești așezat între moară și dispensarul comunal, își are obârșia în comunele Icoana și Băliganu pe Olt, sat ai cărui locuitori, plecați cu oile spre răsărit să-și găsească loc bun de pășunat, au fost surprinși de legile țării dintre anii 1700-1750 și s-au statornicit pe aceste meleaguri. Altă variantă ar fi că și ei fuseseră prigoniți de turci, ascunzând panduri, după revoluția lui Tudor Vladimirescu, și-și găsiseră loc pe aici unde primejdia era mai mică. Partea Răiculeștilor dinspre miază-noapte sunt descendenți din două neamuri: Nedeie-Neamu, boier, și popa Preda. Răiculeștii au fost împroprietăriți pe moșiile Mânăstirii Aninoasa și a lui Aga Costache Bellu în anii 1864, 1878, 1894, 1921, 1945 și 1990, după revoluția din decembrie 1989. Mai există și astăzi urmași ai răiculeștilor, fie la capul dinspre moară, familia lui Raicu Florin, sau de lângă dispensar, Raicu Marin, după care s-au răspândit și în satul Moșteni, din Râca, cum ar fi familia lui Raicu Gheorghe. Cătunul Porcărești (Purcărești), își trage originea din porcarii care păzeau cirezile de porci ale boierului și se bucură de o vechime apreciabilă, de pe la anul 15001 El se află înșiruit pe șoseaua județeană Popești-Căldăraru, cam la jumătatea distanței dintre ele și nu trebuie confundat cu satul Purcăreni, din comuna Popești, așezat pe partea stângă a Teleormanului pe la 1830, pe moșia lui Ștefan Bellu, farmat din porcarii veniți din Glavaciog și Voinești. La 1848 îl găsim în administrarea comunei Popești împreună cu satele Palanga și Izvoru de Jos, numit clănțăul ( cătunul) Porcăreni, având 10-15 fumuri. Înainte de 1864, cele câteva gospodării din Purcărești erau așezate pe dealurile și văile din apropiere, locuitorii lui fiind clăcași pe moșia lui Ștefan Bellu din Tătărăștii de Sus. La 1864 satul făcea parte tot din comuna Popești-Palanga și avea 56 de familii de clăcași, dintre care 6 familii fruntașe care au fost înproprietărite cu câte 11 poboane fiecare, 44 de familii mijlocașe, împroprietărite cu câte 7 pogoane și 19 prăjini, iar 6 pălmași cu câte 498 de stânjeni pătrați. La fiecare li s-a dat loc de casă și de grădină, iar satul a fost dat la linie1, toate gospodăriile fiind mutate pe o parte și pe de alta a șoselei trasată atunci. În 1864 mai erau patru urmași de porcari, întemeietori ai satului:Trâncă Purcaru, Stan Purcaru, Ștefan Purcaru și Nedelea Purcaru. Cartea de Hotărnicie a terenurilor delimitate la 1864 locuitorilor din comuna Bucov-Adunați, jud. Teleorman în moșia Tătărăștii de Sus a defunctului Ștefan Bellu, lucrare efectuată de Constantin P. Comănescu, inginer hotarnic din Pitești, conform autorizației Trib. Teleorman, nr.5403 din 20 mai 1911, trasează hotarele satului, după ce cheamă toți vecinii cu actele pe care le au, ca martori. Vecinii sunt:1. D-na Irina Câmpineanu (născută Irina Ștefan Bellu); 2. D-l Ministru al Cultelor, Administrația Casei Bisericii din București, pentru locul bisericii Bucov-Adunați dat la 1864 în moșia Burdea-Căldăraru; 3. Moșteniotori C. Mihai, zis Mihăești din comuna Bucov-Adunați, județul Teleorman; 4. Moștenitorii R. Raicu din comuna Bucov-Adunați; 5. Moștenitorii Stancu Neamu din comuna Bucov-Adunați; 6. Moștenitorii Deaconești din comuna Bucov-Adunați; 7. Delimitații din 1864 în moșia Pasărea domiciliați în com. Bucov-Adunați; 8. Delimitații din 1864 în moșia Burdea-Căldăraru, domiciliați în comuna Bucov-Adunați; 9. Dobre P. Rădulescu, domiciliat în comuna Râca, județul Teleorman; 10. Moștenitorii defunctului Barbu Gănescu la d-l Gh. Vămășescu din comuna Râca, județul Teleorman; 11. Moșnenii din Râca domiciliați în comuna Râca, județul Teleorman; 12. Delimitații din 1864 în moșia Tătărăștii de Sus din cătunul Palanga, comuna Palanga-Popești, județul Teleorman; 13. Mihalache Stancu Popescu din comuna Tecuci-Calinderu, jud. Teleorman; 14. Delimitații din 1864 în moșia Tătărăștii de Sus, domiciliați în cătunul Porcărești din comuna Bucov-Adunați. În satul Purcărești, la 1864 s-au împroprietărit 6 locuitori fruntași cu câte 11 pogoane și 66 de prăjini; 44 de locuitori mijlocași cu câte 7 pogoane și 19 prăjini și 6 locuitori pălmaș cu câte 4 pogoane și 15 prăjini. S-au dat 56 de locuri de casă și un total de 458 de pogoane și două prăjini și jumătate. <Locuitorii din cătunul Purcărești care fac hotărnicia actuală se învecinează cu proprietatea Tătărăști a doamnei Câmpineanu pe latura despre miază noapte și pe latura despre miază zi a terenurilor de hrană ale locuitorilor. Noi am început lucrarea despre vecinătatea de miazănoapte, începând din măgura din malul drept al apei Bucovul, măgură însemnată pe planul ridicat de noi cu nr.1, din această măgură hotarul urmând pe posesiunea actuală merge în direcția spre est și la depărtare de 146, 50m am găsit altă măgură mare făcută lângă colțul șoselei Bucov-Adunați-Popești-Palanga. De aici hotarul urmând aceeași direcțiune merge pe zona de miază zi a zisei șosele, iar la depărtare de 1417 metri ajunge în măgura din colțul delimitării locuitorilor din Palanga, pe planul nostru notat cu nr. 2, măgură mare veche lângă colț de trei hotare: între delimitarea locuitorilor Purcărești, delimitarea locuitorilor Palanga și proprietatea Tătărăști a D-nei Câmpineanu. De aici hotarul delimitaților Purcărești cu Tătărăștii d-nei Câmpineanu sare în colțul de miază zi dintre delimitații Palanga cu delimitații Purcărești și cu d-na Câmpineanu, pe planul nostru însemnat cu nr.6. De aici hotarul luând direcția spre vest merge pe marginea drumului dintre delimitați și proprietate pe o distanță de 323 metri până într-o măguriță mică aflată în colț peste drum, de aici hotarul se îndreaptă spre nord, urmând pe drumul despărțitor până în colț , pe o distanță de 399 metri și 50 c.m. iar de aici hotarul ia direcția vest și la depărtare de 1390 metri și 50 c.m. ajunge în măgura mare din colț dintre drumuri de unde urmând aceeași direcție la depărtare de 123 metri și 50 cm. Ajunge în măgurița făcută de noi acum în malul stâng al gârlei Bucov pe plan nr. 9. (În această parcelă s-a găsit lipsă 34 pogoane <cutropite> de arendașii d-nei Proprietărese.) În legătură cu vecinătatea locului bisericii din Bucov, de față cu epitropii bisericii, Gheorghe Nicolau și Gheorghe Ionescu, primul învățător și al doilea comeciant, s-a trasat următorul hotar: <începând din măgura mare din malul stâng al gârlei Bucov,, însemnată pe plan cu nr. 1, măgură colț de trei hotare: între delimitații Porcărești, între d-na Irina Câmpineanu și între terenul bisericii Bucov-Adunați, dat în moșia Burdea-Căldăraru; am determinat cu zișii epitropi hotarul pe scursura gârlei Burdea până în punctul însemnat pe plan cu nr. 10 unde am făcut o măguriță, colț de trei hotare, între delimitații Porcărești, între locul bisericii Bucov-Adunați și între delimitații din Burdea-Căldăraru.> În legătură cu vecinătatea moșiei Burdea –Căldăraru, <am pornit din punctul însemnat pe plan cu nr.10, colț de trei vecinătăți: între delimitații cătunului Porcărești, delimitații din Burdea-Căldăraru și terenul bisericii din Bucov-Adunați dat în moșia Căldăraru și am mers pe scursura văii Bucov așa după cum s-a stăpânit totdeauna până în punctul însemnat pe plan cu nr.11, unde am făcut o măguriță, punct care este colț de trei hotare: între delimitații cătunului Porcărești, între delimitații din Burdea-Căldăraru și între delimitații din moșia Râca-Pasărea, mergând pe scursura veche și actuală a văii Bucovu pe unde a fost de la delimitare până astăzi așa cum se stăpânește și astăzi, și pe unde se va păstra hotarul și în viitor. Pentru vecinătatea delimitării locuitorilor cătunului Porcărești cu delimitarea din 1864 a locuitorilor împroprietăriți în moșia Statului Pasărea, astăzi, moșia Pasărea fiind proprietate a d-lui Kițu(…). Începând lucrarea din punctul însemnat pe plan cu nr. 11 colț de trei hotare: între delimitații cătunului Porcărești, între delimitații din moșia Pasărea și între delimitații din Burdea-Căldăraru și am mers pe scursura văii Bucovul până în punctul însemnat cu nr.12, în piatra de lânbă pod, colț de trei hotare: între delimitații cătunului Porcărești, între delimitații din moșia Pasărea și între proprietatea moștenitorilor Diaconești. (…) Vecinătatea cu Diaconeștii începe de la piatra de hotar de lângă pod pe plan nr. 12, merge pe scursura văii Bucovul până în vecinătatea cu Stancu-Neamu pe plan cu nr. 13 unde se întrerupe, iar după Stancu-Neamu începe vecinătatea cu moștenitorii Diaconești pe plan nr.14, urmând scursura văii Bucovul iar până la Neamu pe plan nr.15. (…) Vecinătatea cu Stancu-Neamu: <… Am mers pe scursura văii Bucovul până la punctul însemnat cu nr, 14, punct comun între locuitorii de limitați în cătunul Porcărești, moștenitori Diaconești și moștenitor Stancu-Neamu, de unde moștenitorii cu Stancu Neamu se întrerupe, prin vecinătatea cu moștenitorii Deaconești până în punctul însemnat pe planul nostru cu nr. 15, punct comun între delimitații cătunului Porcărești, moștenitorii Diaconești și moștenitorii Stancu Neamu; de aici din nr.15 vecinătatea între locuitorii delimitați în cătunul Porcărești cu moștenitorii Stancu Neamu se urmează tot pe scursura văii Bucovul până în punctul însemnat pe plan cu nr. 16, punct comun la trei vecinătăți : locuitorii Porcărești, moștenitorii Stancu Neamu și Răiculeștii, pu unde se va păstra și în viitor tot pe scursura văii Bucovul.> Pentru vecinătate cu Răiculeștii < începând lucrarea din punctul cu nr.16, punct comun cu trei vecinătăți (…), hotarul merge pe scursura veche a văii Bucovului până în punctul pe plan nr.17, hotar comun între delimitații cătunului Porcărești, între moștenitorii Răiculești și între moștenitorii C. Mihaiu, ziși Mihăilești. De notat că actualmente hotarul este schimbat prin mutarea scursurii actuale a văii Bucovului din punctele a la b, încălcând de la locuitorii cătunului porcărești porțiunea cuprinsă între vechea scursură ș aceleieași văi, porțiune în suprafață de 0 ha și 1460 m. (0 pog., 07 prăjini) și care actualmente se stăpânește de moștenitorii Răiculești, suprafață care urmează a se revendica de locuitorii cătunului Porcărești pe calea justiției. Pe acest teren a fost după delimitare pe o scursură veche a văii Bucov o moară făcăleață, care s-a stăpânit de locuitorii cătunului Porcărești până la 1890, când, venind apele mari, a înecat-o, potmolind moara și iazul și a mutat cursul văii Bucovul pe scursura lui actuală.> Pentru vecinătatea cu Mihăileștii <… începând cu lucrarea din punctul însemnat pe plan cu nr.17, punct hotar comun cu trei vecinătăți(…), urmând cu hotarul pe scursura văii Bucovul până în punctul nr. 18, punct de hotar comun între trei proprietăți: între locuitorii Porcărești, între moștenitorii Mihăilești și între moștenitorii Barbu Gănescu. Pe toată această lungime, hotarul s-a urmat în trecut pe scursura văii Bucovul, menținându-se și pe viitor tot pe scursura acelei văi.> Pentru vecinătatea cu moștenitorii Barbu Gănescu <( …) începând cu lucrarea din punctul însemnat pe plan cu nr. 18, punct de hotar comun între trei proprietăți (…), iar de aici hotarul urmează pe vechea și actuala scursură a văii Bucovul până în punctul însemnat pe plan cu nr. 19, punct de hotar comun între trei proprietăți: între proprietatea locuitorilor Porcărești, între proprietatea moștenitorilor lui Barbu Gănescu și între proprietatea d-lui Mihalache Stancu popescu, menținându-se și de noi pentru viitor tot scursura văii Bucov> ( n.n. pentru punctul 20 lipsește foaia din Cartea de hotărnicie). <Începând din punctul 20, punct situat lângă partea din vale a podului și care este puct de hotar comun cu trei proprietăți între locuitorii Porcărești, între d-l Mihalache Stancu Popescu și între d-l Dobre P. Rădulescu, de aici hotarul urmează pe scursura actuală a văii Bucovului până în punctul însemnat pe plan cu nr. 21, punct hotar comun cu trei proprietăți(…). În legătură cu vecinătatea cu moșnenii din Râca <… începând cu lucrarea din punctul însemnat la nr.21, punct de hotar comun cu trei proprietăți: între locuitorii din cătunul Purcărești, între Dobre P. Rădulescu și îîntre moșnenii din Râca; de aici hotarul urmând pe vechea și actuala scursură a văii Bucovului până în punctul ănsemnat pe plan la nr.9, punct de hotar comun la trei proprietății : între proprietatea d-nei Irina Câmpineanu, între moștenii din Râca și între locuitorii cătunului Porcărești. În trecut pe toată acestă lungime hotarul s-a urmat pe vechea și actuala scursură a văii Bucovul(…). În legătură cu vecinătatea locuitorilor din comuna Popești-Palanga <…începând lucrarea din movila mare de lângă șoseaua Bucov-Adunați-Popești-Palanga, movilă însemnată pe planul nostru cu nr. 3 , movilă semn de hotar între trei proprietăți: între proprietatea Tătărăști a d-nei Irina Câmpineanu, între proprietatea delimitaților din cătunul Porcărești și între delimitații din Palanga. Ambele aceste delimitări făcute în moșia Tătărăști a defunctului Ștefan Bellu, astăzi proprietate a d-nei Irina Câmpineanu. Din această movilă mergând în linie dreaptă prin movila însemnată pe plan cu nr. 4, de aici tot pe aceeași linie dreaptă trece prin movila însemnată pe plan cu nr. 5, și de aici tot pe aceeași linie dreaptă trece prin movila însemnată pe plan cu nr. 6. Toate aceste patru movili mari (3, 4, 5, 6,) sunt movili vechi făcute cu ocazia ieșirii din diviziune dintre d-na Irina Câmpineanu și fratele domniei sale D-l Bellu.> Am ținut să dau citirie hotarelor care delimitează satul Purcărești din Cartea de hotărnicie pentru a vedea și moșiile din jurul satului din acel timp. Din MONOGRAFIaSUBSEMNATULUI ION IONESCU-BUCOVU