Utilizator:Ciubotarunicucostin
Constantin Ștefuriuc[modificare | modificare sursă]
Scriitorul Constantin Ștefuriuc a răsărit la 5 mai 1946. Cei care i-au dat viață, Eufrosina Ștefuriuc și Iacob Ștefuriuc au mai avut și alți copii, dar nu atât de talentați ca viitorul scriitor: Ioan, Viorel, Viorica, Ileana, Ana și Nicolae.
Primii pași în tainele scrierii și cititului i-a făcut alături de domnii învățători Chivu Teodor și Ecaterina. Încă de la 8 ani a descoperit în poezie un bun prieten, începând să scrie. A urmat cursurile Facultății de Ziaristică devenind unul dintre cei mai buni ziariști ai acelor vremuri.
A debutat editorial - cu placheta „Pe o vârstă de băiat” (1970), confirmând ulterior în celelalte cărți ale sale: ,,Aripa-mea de soare” (1975), ,,Desculț pe cer” (1976), „Frumosul în piele de tigru” (1983) și ,,Singurătatea de după dragoste” (1985). De o delicatețe sufletească aproape imposibil de acceptat într-o lume brutală și pragmatică, traversând viața cu dezinvoltura sa inocentă, Constantin Ștefuriuc a fost, ca om și poet, așa cum îl definea Laurențiu Ulici „un nostalgic fragil, cu himera adolescenței în priviri”.
Aleasa inimii lui era din Timișoara. Împreună cu ea au adus la lumină o fetiță – Irina. În decursul vieții a avut o necruțătoare boală de inimă care l-a răpit de pe pământ într-o frumoasă seară dintre ani, 7 decembrie 1994, la numai 48 ani. „Iar sfârșitul lui Ștefuriuc se produce sub semnul neiertător al tragismului. Aproape este greu de acceptat ca poetul care a fost insăși simbolul exuberanței lirice, al vitalității și purității adolescentine să se prăbușească secerat atât de brutal.
Marea sa lecție pentru cei care 1-au cunoscut sau nu 1-au cunoscut rămâne sentimentul libertății tutelare; a iubi libertatea și a trăi liber. L-am văzut în preziua morții, invadat de suferință și aproape desprins de această lume care i-a fost atât de ostilă în ultimii săi ani de existență și peste imaginea aceea tulbure și rea s-a suprapus dintr-odată silueta aeriană a adolescentului fragil și surâzător de altădată. Așa s-a vrut și așa va fi Constantin Ștefuriuc pentru toți cei care 1-au înțeles și prețuit. Două sunt amintirile care m-au urmărit în acele zile bulversante de după neașteptatul său sfârșit și poate alăturarea lor contrastantă spune mai mult decât aș putea eu s-o spun. Prima e chiar o călătorie la Udești într-un sfârșit de mai – început de iunie, cândva când, așa cum ar zice Cezar Ivănescu, eram mai tineri și mai curați la trup. Deci, iată-ne acolo, hălăduind prin livada din spatele casei părintești, unde blânda și buna sa mama ne copleșise cu gesturi generoase, deci hălăduind după fructe și bucurându-ne de măreția acelei veri. Totul era numai lumină, poftă de viață, revărsare de seve și poezie.
Apoi, plecarea și icoana aceleiași ființe dragi din chenarul portiței de la drum. Și, din nou, râsul lui invincibil de efeb nemuritor… Și acum vine imaginea cenușie, ca însuși chipul lui preatimpuriu răvășit de tristețe și singurătate, a celei de-a doua întâmplări, când, Ștefuriuc îmi arăta foaia pe care erau notate întrebările unui interviu refuzat: ,,Uite, ca să te convingi!”, mai zice cu glas în care nu mai încape decât neputința, nu și revolta, și eu nu pot înțelege de ce un nimeni, ajuns în fruntea gazetei la care scrie poetul, plătit fiind atâta cât să nu moară de foame, vrea să-l umilească în asemenea hal. Desigur asemenea nu puține lovituri i-au grăbit sfârșitul. Ceea ce mă și face să ma întreb: unde era totuși nebunaticul blond, capabil să înfrunte și zmeii din poveste, de atunci și din alt atunci, când și munții nu ar fi îndrăznit să-i stea în cale? Răspunsul e acum tăcere.”
(Ion Beldeanu, „Bucovina literară”)