Compania Fanny Tardini-Vladicescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
 |
|
Compania Fanny Tardini - Vlădicescu a fost cea mai mare şi mai bine organizată trupă teatrală din provincie, în rândurile căreia se numărau: renumita primadonă Fanny Tardini, marii actori ai secolului al XIX-lea, fraţii Ion şi Alexandru Vlădicescu, Raluca Stavrescu, Maria şi Ion Anestin. Influenţa pe care a avut-o această companie teatrală asupra poetului Mihai Eminescu este ilustrată cu multă măestrie de către Zoe Dumitrescu-Buşulenga în Eminescu, Viaţă, Creaţie, Cultură, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989. "Venirea lui Mihai la Cernăuţi, în primăvara lui 1864, a coincis cu un adevărat eveniment pentru românii de acolo: la stăruinţa unor mari proprietari din Bucovina, a fraţilor Costin, trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu-Tardini acceptase invitaţia de a da un şir de reprezentaţii cu piese patriotice şi cu cântece româneşti. Reprezentaţiile au avut loc în sala "Hotelului de Moldavie", cu începere de la 1/13 martie. Timp de două luni şi jumătate, în oraş a domnit un entuziasm de nedescris, mai cu seamă printre tineri şi intelectuali. Elevii liceului erau nelipsiţi la reprezentaţii, printre ei şi Eminovici. Potrivirea aceasta între sosirea trupei şi întoarcerea tânărului n-ar fi fost întâmplătoare, deoarece după spusele lui Teodor Burada, actorii trecuseră în prealabil şi prin Botoşani, unde jucaseră de câteva ori şi ar fi de crezut că existaseră încă mai înainte legături între adolescent şi trupă. Valul de entuziasm care se revărsase peste populaţia românească în aşa măsura încât tot clerul, în frunte cu mitropolitul, asistase la câteva reprezentaţii în ciuda canoanelor, l-a prins şi pe Mihai. Până în luna mai când stagiunea a luat sfârşit, el a trăit într-o frenezie lăuntrică fără seamăn. Reacţia atât de vehementă n-a fost determinată numai de exaltarea sentimentului patriotic, ca la ceilalţi, deşi sigur acest factor a operat la elevul iubit a lui Aron Pumnul. Pentru el se deschisese acum o nouă lume, acea a artei dramatice încorporate în elementele scenei, ale spectacolului, care atât de concrete în materialitatea lor, atrăgeau printr-o semnificaţie de altă natură mai adâncă."
Ştefan Oprea în EMINESCU, omul de teatru, Ed. Timpul, Iaşi, 2000, realizează o evocare nuanţată a acelor vremuri de demult: “O etapă decisivă în strategia devenirii omului de teatru o constituie contactul adolescentului Eminescu cu trupa de actori Tardini – Vlădicescu, sosită la Cernăuţi în 1864. Din entuziasmul general al gimnaziştilor cuceriţi de mirajul scenei, se desprinde frageda personalitate a poetului – spectatorul cel mai avizat, care trăieşte, acum, revelaţia unei vocaţii. Mărturiseşte colegilor că scrie poezii şi că a început să scrie o piesă de teatru, dar nu le arată nimic”. (Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, Ed. Sfetea, 1914). Desigur, încercarea de a scrie teatru trebuie pusă în relaţie directă cu spectacolele acestei trupe, căci iată căt de fascinat era de evoluţia scenică a actorilor: " La reprezentaţiuni Eminescu era numai ochi şi urechi. Nemişcat, pironit cu ochii asupra actorilor, nu aplauda, nu vorbea, ci numai sorbea fiecare cuvânt şi fiece melodie, făcea haz mare de comicul Comino şi se supăra grozav când vreun coleg îl întreba ceva sau lumea aplauda, fiindcă asta făcea să piardă şirul frazelor. Când cortina cădea, el se ridica plin de replicile şi de melodiile piesei, pe care o trăise cu intensitate." (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi 1977). (…) Profesorul I. Sbiera, înlocuitor a lui Aron Pumnul, aduce o mărturie edificatoare despre pasiunea lui Eminescu pentru teatru, izbucnită în urma contactului cu trupa Tardini – Vlădicescu. Într-o scrisoare, din 1889, către Titu Maiorescu, el nota: “M. Eminescu, spirit deştept şi inima uşor impresionabilă, n-a rămas scutit de efectele reprezentaţiunilor; asupra lui au făcut o înrâurire chiar mai mare…Teatrul l-a abătut de la studiile sale gimnaziale, voia şi el să fie actor şi autor dramatic! şi-aşa a părăsit gimnaziul (…) Teatrul aprinsese creierii şi la alţi tineri, mai puţin impresionabili decât Eminescu, şi-i făcuse a urmări câtva timp trupa Fany Tardini! “ (I.E. Toronţiu, Studii şi documente literare, Bucureşti, Bucovina, III, 1932, pp. 116-117) (…) Trupa Tardini – Vlădicescu l-a clarificat pe deplin asupra relaţiei sale cu teatrul, relaţie care va continua – după lungi pereglinări prin ţară (Blaj, Sibiu, Bucureşti, Giurgiu) - cu trupa Iorgu Caragiale, care îl descoperise la Giurgiu şi îl angajase ca sufleour.“
Între anii 1870-1871 răzeşul Petrache-Liciu-Caia, bunicul marelui actor Petre Liciu, a construit Sala Roxy, primul local special amenajat pentru teatru. Aici va juca în 1876 vestita companie teatrală condusă de Fani Tardini şi fraţii Alexandru şi Ioan Vlădicescu. (http://teatrultineretului.uv.ro/istoric.html) pagină web activă la data de 25.11.2007.
Mihail Eminescu fugar. "Cu trupa Fany Tardini a plecat de două ori. Prima oară acum, la sfârşitul lunii mai 1864, mânat de entuziasmul său tineresc şi de primăvara târzie, hotărât să cunoască îndeaproape existenţa actorilor care-i părea minunată. Mişcarea înceată a camioanelor purtând pe şoseaua prăfuită, decorurile şi recuzita scenică, veselia vorbăreaţă a actorilor care le însoţeau, zgomotul instalării, nelipsitul trac, neliniştea generală dinaintea reprezentaţiei, fierbinţeala succesului, chiar interesul pentru reţeţele, cât de modeste, realizate, erau pentru adolescent noutăţile unui mediu care-l umplea cu plăcere. Viaţa trupei ambulante era o fierbere necontenită, fierbere foarte pe placul energiilor neistovite ale primei tinereţi, gata oricând să se reverse şi folosindu-se de orice prilej pentru aceasta.(...)Deodată, în martie 1865, şi-a prezentat precipitat demisia la post, atât de precipitat încât nu şi-a aşteptat nici salariul pe luna februarie, pe care îl va lăsa să-l încaseze fratele Şerban. Pretextul fusese servit mai înainte colegilor: continuarea studiilor la Cernăuţi. Realitatea s-a dovenit însă alta. Trupa Tardini se afla încă de la începutul stagiunii, din noiembrie 1864, din nou în Bucovina şi la 9 martie încheia şirul reprezentaţiilor, urmând să pornească mai departe. Mihai ştia de mai înainte, după toate probabilităţile, data părăsirii Cernăuţilor şi faptul că a ajuns în oraş în ajunul plecării trupei arată premeditatea celei de-a doua pribegii în tovărăşia actorilor. A fost văzut în treacăt la ultimele reprezentaţii şi după aceea a dispărut din nou. Se pare că, în acea primăvară a anului 1865, a trecut şi prin câteva oraşe din Ardeal, tot însoţind trupa." (*** op. citată)
Fanny Tardini (1823-1902), actriţă de origine italiană care şi-a adus o contribuţie la dezvoltarea teatrului în oraşul Galaţi. Teatrul Dramatic Galati îi poartă numele în prezent. Mulţi dintre cei care astăzi văd scris numele "Fani Tardini" pe faţada clădirii Teatrului Dramatic, nu ştiu că în 1864 actriţa a adresat municipalităţii gălăţene o cerere în care solicita o subvenţie necesară pentru a concepe "un teatru demn de înalta şi frumoasa misie". În 1908 , " Junimea literaraă" titra : " Pe vremuri, Fani Tardini fusese zeificată. Se zicea că era o splendoare de frumuseţe şi artistă de mare temperament. Şi aşa a fost, între întemeietorii teatrului român. Cu fraţii Vlădicescu a cutreierat Ţara Românească şi toate ţările româneşti, dând alarma deşteptării".
Ion Vlădicescu (1831 - 1895) actor cu voce plăcută, delicat, cu un joc de scenă sever, plin de încredere şi foarte natural, juca mai mult comedie. Ion Vlădicescu ia în căsătorie pe Raluca Stavrescu, mătuşa Aristizzei Romanescu şi a Elenei Teodorini. În Bucureşti este angajat jucând sub direcţiunile lui Dimitriade, Millo, Caragiale şi Pascaly. Împreună cu fratele său mai mic Alexandru Vlădicescu şi cu Fanny Tardini, care conducea o trupă teatrală, neobosită şi cu meniri importante în promovarea teatrului românesc cutreieră aproape toată ţara. "Bătând provinciile Româneşti - subliniază Gaby Michailescu (v. art. Ionii Teatrului Românesc, Almanahul Literar 1987, p.230, duce printre primii fiorul neaoşei vorbiri în Bucovina şi Transilvania. Are parte, o vreme, să-i şoptească din cuşca privatistul fugit de la Cernăuţi, copilandrul Mihail Eminescu, viitorul Luceafăr". Cât a activat la Craiova, acest "actor chipeş, distins, elegant, talent nativ, care rupe în orice rol, cu mare simpatie în public (...), mult mai înzestrat decât fratele său Alexandru Vlădicescu " (v. Gaby Michăilescu art cit.), a interpretat cu mare succes roluri comice, în melodrame, în scenetele lui Vasile Alecsandri. Puţinele mărturii documentare din acea perioadă ni-l prezintă ca interpret în opera românească Papelka de K.T. Wagner (în rolul Căpitanului, jucând alături de Maria Teodorini, Costache Serghie) şi în Baba Hârca.
Portretul actorului Ion Vlădicescu este ilustrat cu mult talent de către Petre Sturza: "La hotel Eckstein, unde trăsese toată trupa noastră, într-o odaie în fundul coridorului la 2-3 camere departe de a mea şedea un domn mic, slab, ras, cu părul mare alb dat pe spate şi care trecea zilnic pe dinaintea uşii mele. Figura palidă, privirea caldă, mâinile mici, gesturile puţine şi delicate îmi atraseră numaidecât luarea aminte. Aflai că este conu Iancu Vlădicescu, fratele mai mare al lui Alexe Vlădicescu. Era un bătrânel simpatic, cu destulă cultură şi care - din pricina slăbiciunii pe care a avut-o întotdeauna pentru cei mai bătrâni ca mine - mi-a devenit simpatic numaidecât. Avea pe atunci peste 60 de ani, dar era delicat şi modest ca o fată mare. Se vede că i-am plăcut şi ea, fiindcă ne-am împrietenit şi tot timpul cât am stat la Galaţi eram nedespărţiţi. Era instruit, la curent mai cu tot ce apărea relativ la artă, aşa încât conversaţiile noastre ne erau lipsite de interes. Avea bătrânul un spirit fin, maliţios şi un dar de observaţie neobosit. Cu toate că mai în vârstă decât fratele său Alexandru, aveau un cult pentru el, în care intra o dragoste maternă, ca să zic aşa - o grijă neîncetată de a-l apăra, deşi Alexandru era mai înalt, mai chipeş şi mai voinic decât bătrânul. Dacă Alexandru era bun actor, atunci fratele său Ion era un adevărat artist, unul dintre cei mai de seamă comici de pe vremuri. Se zice că la spectacolele trupei Vlădicescu, când Alecu era în scenă, nenea Iancu păzea liniştea în culise, oprind actorii să vorbească şi să facă zgomot, ca să nu distragă pe Alecu care joacă. Odată pe când se juca o veche melodramă, Săracii cu haine negre, în care nenea Iancu juca Bigot, un rol de june comic, iar Alexandru pe protagonistul piesei, în timp ce acţiunea se desfăşura pe scenă, în culise Iancu gata costumat şi grimat - ca de obicei - păzea liniştea, să nu fie tulburat Alecu. Deodată din scenă se aude şoptindu-se:
- Bigot, să intre Bigot, unde-i Bigot?
Nenea Iancu - Bigot însuşi - ocupat cu poliţia culiselor aude şoaptele din scenă
şi zice şi el supărat:
- N-auzişi, poftim iar s-a supărat Alecu; Bigot, care-i Bigot? Să intre frate Bigot.
- Păi, d-ta eşti, nene Iancule, nu vezi? îi zice cineva arătându-i costumul.
- Aşa-i, că bine zici, iacă, am uitat uita-m-ar relele, zice nenea Iancu,
întrand grăbit în scenă pe când actorii se priveau între ei zâmbind."
(v. Petre Sturza, Amintiri, 40 de ani de Teatru, Bucureşti, Editura Meridiane, 1966, p. 153}.
Alexandru Vlădicescu (1842-1903) a făcut parte la început din trupa lui Mihail Pascaly. Din 1864 şi-a alcătuit el însuşi o companie teatrală intitulată Fanny Tardini - Vlădicescu cu care a colindat oraşele moldovene, trecând în Transilvania, la Braşov (1865-1866). Repertoriul trupei cuprindea melodrame şi piese senzaţionale, comedii originale şi traduceri din literatura franceză. Trupa teatrală, în care Alexandru Vlădicescu era director şi regizor, s-a destrămat în 1895, după trecerea în nefiinţă a lui Ion Vlădicescu.
Raluca Stavrescu (1830-1882), actriţă de mare temperament, sora Mariei Teodorini (mama Elenei Teodorini) şi a Paulinei Stavrescu (mama Aristizzei Romanescu), a fost căsătorită cu actorul Ion Vlădicescu. După ce a terminat Şcoala Superioară la Bucureşti, s-a înscris la Şcoala de Declamaţie a lui Costache Mihăileanu. "De statură înaltă, cu ochi expresivi, o adevărată orientală, înzestrată de natură cu o mare putere fizică pe scenă, s-a remarcat mai cu deosebire în roluri de mamă. Juca drama până la lacrimi, iar comedia cu o fină cochetărie" (v. Caietul-program, al stagiunii 1929-1930, Ramuri, Craiova, p. 22. După anii de studii se număra printre primii societari ai Societăţii Artiştilor Dramatici (alături de Millo, Pascaly, C. Dimitriade, Ştefan Iulian, Mateescu, I. Cristescu, I. Panu, Eufrosina Popescu, Frosa Sarandy, Amelia Welner şi Maria Flechtenmacher. A fost angajată în trupa lui Caragiale, la inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1852. În 1853 a fost adusă la teatrul din Craiova, unde desfăşoară o vie şi rodnică activitate teatrală. Artista instruită a tradus piesa Viaţa unei comediene de A. Bourgeois şi Theodore Barriere, în care juca rolul Olimpiei. Aristizza Romanescu şi-a prezentat talentata mătuşă în termeni elogioşi: " Raluca Stavrescu, o brunetă frumoasă, cu o voce de zguduia sala, cu o expresie în ochi cum nu am mai văzut de atunci, decât la Maria Laurent, cu calităţi dramatice extraordinare." (v. Aristizza Romanescu, 30 de ani, Amintiri, Bucureşti, ESPLA, 1960, p. 7).
Trupa Fanny Tardini-Vlădicescu într-o istorie de teatru inedită. "După zadarnica încercare de a obţine de la Ministerul Şcoalelor o bursă pentru frecventarea cursurilor gimnaziului din Botoşani, Mihai Eminescu porneşte din nou pe drumul Cernăuţilor, în luna martie 1864. Avea 14 ani. I-a asigurat tatăl, căminarul, subsidiile, I-au dăruit rude înstărite din Botoşani cu bani trebuitori? Biografii comentează cu vădită prudenţă, în absenţa documentelor. Temeinicul memorialist Teodor Stefanelli (Amintiri despre Eminescu, Bucureşti 1914) vorbeşte despre revenirea neaşteptată a nestatornicului şcolar în capitala Bucovinei, o dată cu primele spectacole ale trupei teatrale conduse de Fanny Tardini şi de soţul ei Al. Vlădicescu. Era întâiul turneu al unui ansamblu românesc în imperiul hasburgic, "şi a avut o deosebit de mare înrăurire asupra dezvoltării vieţii şi activităţii din Bucovina" (T. Stefanelli, op. cit). Teodor Burada, în a sa istorie a teatrului moldav, ne încredinţează că trupa Tardini-Vlădicescu zăbovise mai întâi în Botoşani la începutul anului 1864. Pare-se, că adolescentul care nu reuşise să se pună de acord cu ordinea şcolară în oraşul natal "se supuse unui gând nou: să se duca la Cernăuţi după trupa de teatru Vlădicescu-Tardini, captivat, se vede, de cele câteva spectacole pe care ea le dase la trecerea prin Botoşani" (George Munteanu-Hyperion I, Viaţa lui Eminescu, Minerva 1973). Trupa era formată din 17 persoane, cu repertoriu bogat, 33 de piese, majoritatea semnate de Matei Millo şi V. Alecsandri, dar şi de M. Pascally, Costache Caragiale, I Anestin (distrubuţiile serale, la Teodor Bălan, Trupa Fanny Tardini în Bucovina, 1864 şi 1865, Buletinul "Mihai Eminescu". n-rele 9, 12, 12, 1930-1934). Iniţiativa turneului au avut-o fraţii Costin, însoţiţi, într-un "comitet teatral" cu Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi. Demersuri oficiale s-au făcut întâi pentru douăzeci de reprezentaţii în abonament. (v. Ionuţ Niculescu, CLEPSIDRA Teatrului Cel Mare, evocări, documente, mărturii, Editura Nemira, Bucureşti, 2003)
Reprezentaţia de adio. Tot actorul Petre Sturza cu un inegalabil talent evoca acest eveniment: "În cursul iernii (1898) odată cu reprezentaţia piesei Necinstiţii avuseseră loc reprezentaţiile de adio ale lui Alexandru Vlădicescu şi ale doamnei Fany Tardiny-Vlădicescu, care la finele Necinstiţilor jucau Concine, comedie cu cântece de Vasile Alecsandri. Aveau ceva duios în această scenă în care amândoi păreau a-şi trăi propria lor viaţă trecută. Bătrâna a stat tot timpul pe un scaun, în culise, să vadă piesa Necinstiţii. După finele actului al II-lea, m-a chemat la ea, m-a cuprins în braţe şi emoţionată, cu lacrimile în ochi şi m-a sărutat." (v. Petre Sturza, Op. Citată p. 153).
