Utilizator:Andrei Stroe/Sandro Pertini

Andrei Stroe/Sandro Pertini
Date personale

Alessandro Giuseppe Antonio „Sandro” Pertini (n.  ?) a fost un om politic, jurnalist și partizan italian. A fost al șaptelea președinte al Republicii Italiene între 1978 și 1985, primul socialist și singurul propus de PSI care a dobândit această funcție.

În timpul Primului Război Mondial, Pertini a luptat pe frontul de pe Isonzo și, pentru diferite merite pe câmpul de luptă, a fost propus în 1917 pentru medalia de argint pentru curaj militar, dar, deoarce fusese raportat ca simpatizant socialist și adept al neutralității, distincția nu i-a fost conferită decât abia în 1985. În primii ani de după război, s-a înscris în Partidul Socialist Unitar al lui Filippo Turati și s-a remarcat prin opoziția energică față de fascism. Persecutat pentru opiniile sale politice împotriva dictaturii lui Mussolini, a fost condamnato în 1925 la opt luni de închisoare pentru că redactase un pamflet antifascist. În 1927, a fost din nou condamnat pentru că a facilitat plecarea lui Filippo Turati în Franța, unde l-a urmat în exil pentru a evita executarea sentinței de cinci ani de închisoare. Și-a continuat activitatea antifascistă și în străinătate, motiv pentru care, după ce s-a întors sub un nume fals în Italia în 1929, a fost arestat și condamnat de Tribunalul Special pentru Apărarea Statului mai întâi la închisoare apoi la internare.

A fost eliberat abia în 1943, odată cu căderea regimului fascist. A contribuit la reconstruirea vechiului PSI prin înființarea Partidului Socialist Italian al Unității Proletare, împreună cu Pietro Nenni și Lelio Basso. La 10 septembrie 1943 a luat parte la luptele de la Porta San Paolo în încercarea de a apăra Roma de ocupația germană. Ulterior a devenit una dintre figurile de frunte ale Rezistenței și a fost membru al juntei militare a Comitetului de Eliberare Națională reprezentând PSIUP. La Roma a fost capturat de SS și condamnat la moarte; a reușit să se salveze evadând din închisoarea Regina Coeli împreună cu Giuseppe Saragat și alți cinci socialiști importanți grație unei intervenții a partizanilor din Brigăzile Matteotti. În cadrul Rezistenței, a activat la Roma, în Toscana, în Vala Aostei și Lombardia, remarcându-se în diverse acțiuni care i-au adus o medalie de aur pentru curaj militar. În aprilie 1945 a participat la evenimentele care au dus la eliberarea țării de fascism, organizând insurecția de la Milano și votând decretul care i-a condamnat la moarte pe Mussolini și pe ceilalți lideri fasciști.

În Italia republicană a fost ales deputat în Adunarea Constituantă din partea socialiștilor, apoi senator în primul legislativ și deputat în următoarele, reales mereu din 1953 până în 1976. A deținut funcția de președinte al Camerei Deputaților timp de două legislaturi consecutive, din 1968 până în 1976, iar în cele din urmă a fost ales președinte al Republicii Italiene la 8 iulie 1978. Trecând adesea dincolo de discreția specifică rolului instituțional al funcției prezidențiale, mandatul său s-a caracterizat printr-o amprentă personală puternică, prin care și-a câștigat o popularitate considerabilă, atât de mult încât a fost numit „cel mai iubit președinte al italienilor” sau „președintele italienilor”, primind 82,3% din voturi, cel mai mare procentaj dintre toate alegerile prezidențiale din istoria republicană a țării.

În calitate de șef al statului, a numit șase prim-miniștri: Giulio Andreotti (căruia i-a respins demisia de onoare le-a prezentat în 1978), Francesco Cossiga (1979–1980), Arnaldo Forlani (1980–1981), Giovanni Spadolini (1981–1982), Amintore Fanfani (1982–1983) și Bettino Craxi (1983–1987). A numit cinci senatori pe viață: Leo Valiani în 1980, Eduardo De Filippo în 1981, Camilla Ravera în 1982 (prima femeie senator pe viață), Carlo Bo și Norberto Bobbio în 1984; de asemenea, a numit trei judecători la Curtea Constituțională: în 1978 pe Virgilio Andrioli, în 1980 pe Giuseppe Ferrari și în 1982 pe Giovanni Conso.

Exponent al democraților și reformiștilor din rândul socialiștilor italieni, de-a lungul carierei s-a străduit să ridice PSI și să unifice socialiștii italieni, opunându-se cu înverșunare divizării din 1947 și susținând reunificarea stângii. În calitate de președinte al Republicii în 1979, a conferit, pentru prima dată din 1945, mandatul de formare a noului guvern unui exponent laic, republicanul Ugo La Malfa, reușind astfel să-l însărcineze pe secretarul PRI Giovanni Spadolini în 1981 (primul din afara Partidului Creștin-Democrat care a preluat conducerea guvernului după 1945), și în 1983 pe secretarul PSI Bettino Craxi (primul politician socialist care a fost numit prim-ministru în istoria Italiei).

În timpul și după perioada prezidențială nu și-a reînnoit apartenența la PSI, cu scopul de a se poziționa deasupra partidelor, fără a nega că este socialist. În cele din urmă, după ce a părăsit Quirinalul la sfârșitul mandatului său prezidențial și a revenit în Parlament ca senator pe viață de drept, s-a alăturat grupului senatorial al Partidului Socialist Italian. A fost căsătorit din 1946 până la moarte cu Carla Voltolina, și ea partizană și antifascistă.

Biografie

Nașterea și formarea culturală

Alessandro Giuseppe Antonio Pertini, cunoscut sub numele de „Sandro”, s-a născut în Stella la ora 17:45, în ziua de vineri, 25 septembrie 1896 într-o familie înstărită (tatăl său Alberto Gianandrea, născut la Savona la 26 ianuarie 1853 a murit de tânăr în Stella, la 16 mai 1908, și era proprietar de pământ), al patrulea dintre cei patru frați și o soră care au ajuns la vârsta adultă (din treisprezece): fiul cel mare Giuseppe Luigi Pietro, cunoscut sub numele de „Gigi”, născut la Savona la 16 ianuarie 1882 și mort în același oraș la 2 februarie 1975, pictor; Maria Adelaide Antonietta, cunoscută sub numele de „Marion”, născută la Stella la 3 octombrie 1898 și decedată la Genova la 4 aprilie 1981, căsătorită cu diplomatul italian Aldo Tonna; Giuseppe Luigi, cunoscut sub numele de „Pippo”, născut în Stella la 8 august 1890 și decedat tot acolo la 27 august 1930, ofițer de carieră; și Eugenio Carlo, cunoscut drept „Genio”, născut în Stella la 19 octombrie 1894, care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a fost deportat în lagărul de concentrare din Flossenbürg, unde a murit la 20 aprilie 1945.

Sandro, în picioare, cu mama, tatăl, sora Marion și fratele Eugenio

Sandro Pertini, foarte apropiat de mama sa Maria Giovanna Adelaide Muzio, născută la Savona la 20 decembrie 1854 și decedată la Stella la 31 ianuarie 1945, a făcut primele studii la colegiul salesian „Don Bosco” din Varazze, apoi la „Gabriello Chiabrera” din Savona, unde l-a avut ca profesor de filozofie pe Adelchi Baratono, socialist reformist și colaborator la Critica Sociale a lui Filippo Turati, ceea ce i-a facilitat apropierea de mediile mișcării muncitorești din Liguria. De la profesorul Baratono Pertini, avea păstra o învățătură căreia îi va rămâne fidel:

„Dacă nu vrei să te rătăcești, stai alături de clasa muncitoare, și în zilele senine, și în zilele furtunoase.”

—Discursul președintelui Pertini adresat muncitorilor de la Italsider. Savona, 20 ianuarie 1979

Când a izbucnit Marele Război, a fost recrutat în noiembrie 1915 și încadrat la Compania 1 Automobile a Regimentului 25 Artilerie de Campanie staționat la Torino, unde a ajuns la 2 decembrie.

Deși era absolvent de liceu, inițial a servit ca soldat, deoarece a refuzat, ca mulți alți socialiști neutraliști ai epocii, să participe la cursurile pentru posturi de ofițer. La 7 aprilie 1917 a fost însă trimis pe frontul de pe Isonzo și, în urma unei directive a generalului Cadorna care îi obliga pe titularii unei diplome să servească ca ofițeri, a urmat cursurile de la Peri di Dolcè.

Prin urmare, a fost trimis să lupte în prima linie ca sublocotenent, remarcându-se pentru unele acte de eroism: a condus, în august 1917, un asalt pe Muntele Jelenik în timpul bătăliei de la Bainsizza, a fost propus de comandantul său pentru medalia de argint pentru curaj militar. Mulți ani mai târziu, când Pertini a devenit președinte, șeful statului major, amiralul Giovanni Torrisi, a găsit dosarul și a vrut să-i dea decorația, dar Pertini — care fusese împotriva războiului — a refuzat să participe la ceremonie, amintindu-și în același timp faptele din război ca „un lucru exaltant”.

În octombrie 1917 a luat parte la înfrângerea de la Caporetto, despre care avea să păstreze mereu o amintire foarte vie. După ce a petrecut ultimul an de conflict în sectorul Pasubio, în care a fost numit și locotenent, a intrat în Trento la 4 noiembrie 1918 în fruntea plutonului său de mitraliori. În timpul războiului, a fost lovit de gazul toxic fosgen și a fost salvat de însoțitorul său care l-a transportat cu mare greutate la spitalul de campanie, și a fost nevoit să-i amenințe cu un pistol pe medici (care îl considerau pierdut) ca să-l trateze. După ce a mai servit câteva luni în Dalmația, Pertini a fost lăsat la vatră în martie 1920.

În septembrie 1919 obținuse între timp bacalaureatul clasic, ca elev militar, la liceul „Gian Domenico Cassini” din Sanremo.

După ce a susținut douăsprezece examene la Facultatea de Drept a Universității din Genova, în martie 1923, la vârsta de douăzeci și șase de ani, s-a înscris la aceeași facultate la Universitatea din Modena: aici a susținut cele șase examene rămase în trei luni.

A absolvit la 12 iulie 1923, cu nota 105/110, cu teza Industria siderurgică în Italia.

Ulterior s-a mutat la Florența, ca oaspete al fratelui său Luigi Giuseppe, și s-a înscris la Institutul de Științe Sociale „Cesare Alfieri”, obținând a doua diplomă, în științe politice, la 2 decembrie 1924, cu o teză intitulată Cooperarea și punctajul final de 84/110.

Adeziunea la mișcarea socialistă și primele lupte antifasciste

Pertini pe când era student la Facultatea de Drept din Genova în 1920

Nu este clar când a aderat Pertini la Partidul Socialist Italian.

Conform celor relatate în mai multe dintre biografiile sale (cea publicată pe site-ul Asociației Sandro Pertini, cea publicată pe site-ul Fundației Pertini și cea publicată pe site-ul Cercului Sandro Pertini de la Genova), în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, el s-ar fi alăturat deja Partidului Socialist Italian în filiala Savona. În plus (din nou conform celor relatate pe site-urile Fundației Pertini și ale Cercului Pertini din Genova), în 1919 ar fi fost ales consilier municipal în Stella pe lista socialiștilor. El avea să participe apoi, în 1921, ca delegat al filialei savoneze, la congresul al XVII-lea al PSI de la Livorno, în timpul căruia a avut loc scindarea comuniștilor și, prin urmare, la 1 octombrie 1922, după expulzarea aripii reformiste a PSI, el ar fi fost unul dintre promotorii înființării Partidului Socialist Unitar, alături de Filippo Turati, Giacomo Matteotti și Claudio Treves.

Totuși, registrele procesului-verbal al Consiliului Municipal din Stella demonstrează că Pertini a fost ales consilier municipal al acelei localități la 24 octombrie 1920, pe dintr-o listă formată din reprezentanți ai Uniunii Liberale Ligure, ai Asociației Liberal Democrate, ai Partidului Luptătorilor și ai Partidul Popular Italian. După cum arată în continuare acele documente, el a rămas în funcție până în primăvara anului 1922, când și-a dat demisia. Pe baza acestui fapt, trebuie deci exclus faptul că ar fi putut participa ca delegat al socialiștilor din Savona la Congresul al XVII-lea al PSI de la Livorno.

Pertini la ceremonia de inaugurare a drapelului foștilor combatanți din Stella în 1921

Tot în 1920, Pertini înființase secția locală din Stella a Asociației Naționale a Luptătorilor, devenind primul ei președinte: funcție pe care o va ocupa până în mai 1922, fiind urmat apoi de fratele său Pippo.

Între 1923 și 1924, după ce a intrat în contact la Florența cu cercurile intervenționismului democratic și socialist apropiate de Gaetano Salvemini, frații Rosselli și Ernesto Rossi, ar fi participat, în acea perioadă, la inițiativele mișcării opuse fascismului „Italia Liberă”, la care s-ar fi înscris pe 9 august 1924 la secția Savona, pentru ca apoi să se înscrie, doar 9 zile mai târziu, pe 18 august 1924, în Partidul Socialist Unitar, filiala Savona, pe valul de emoție și de indignare la descoperirea, cu două zile mai devreme, a cadavrului lui Giacomo Matteotti, care era secretarul partidului respectiv.

CESP - Centrul de Expoziții „Sandro Pertini” din Florența relatează, printre diferitele documente publicate pe site-ul său, textul scrisorii, evident antedatat în iunie 1924 (ziua nu este indicată), pe care Pertini a trimis-o de la Florența avocatei Diana Crispi, secretara filialei unitare din Savona:

Pertini, student la Facultatea de Drept din Modena în 1922

„Cel mai bun prieten al meu. Îmi tremură mâna, nu știu dacă de marea durere sau de furia imensă care astăzi îmi închide sufletul. Nu mai pot rămâne în afara partidului vostru, ar fi o lașitate. Ca urmare, gata de orice sacrificiu, chiar și al propriei vieți, cu încredere hotărâtă, alimentată astăzi de sângele marelui martir al ideii socialiste, cu umilință te rog să mă primiți în rândurile voastre. Îți cer asta de pe pământul care l-a dat pe asasinul Dumini, patria pentru a doua oară nedemnă a lui Dante, care, dacă s-ar întoarce la noi, ar lua-o la fugă imediat, dar voluntar, nu în provinciile Italiei, transformate astăzi în «bolgie caine», ci peste hotare, după ce repetase din nou oamenilor cu și mai mult dezgust și cu și mai multă amărăciune, invectiva sinceră: «ahi! slujesc Italia cu durere, navă fără cârmaci în marea furtună nu damă de provincie ci bordel». Te rog și să îmi eliberezi certificat de membru cu sfânta dată a morții bietului Matteotti [10 iunie 1924 – N.d.E.]: aceasta mi-o poți acorda cu ușurință tu, care știi că de multă vreme sufletul meu și-a ținut secreta credință, ca pură religie, în ideea socialistă. Sfânta dată va suna mereu pentru mine ca o avertizare și o poruncă. Și durerea de astăzi să ne purifice sufletele, făcându-le mai demne de ziua de mâine, și dreapta furie să ne întărească credința, făcându-ne cât mai pregătiți pentru lupta care nu este departe. Să ne reculegem în amintirea marelui martir așteptându-ne ceasul. Numai așa sacrificiul nu va fi în zadar. Îți strâng mâna cu drag.
Al tău, Sandro Pertini”

Așa cum s-a demonstrat, este cert că, din vara anului 1924, Pertini a fost membru al Partidului Socialist Unitar de inspirație reformistă al lui Filippo Turati.

Ostil de la început regimului fascist, datorită activității sale politice, a fost ținta atacurilor squadriste: sediul firmei sale de avocatură din Savona a fost devastat de mai multe ori, și cu altă ocazie a fost bătut pentru că purta cravată roșie, sau altă dată pentru că a depus o coroană de lauri dedicată memoriei lui Giacomo Matteotti.

La 22 mai 1925, Pertini a fost arestat pentru că a distribuit un pamflet clandestin, tipărit pe cheltuiala sa, intitulat Sotto il barbaro dominio fascista („Sub barbara domnie fascistă”), în care denunța responsabilitățile monarhiei față de instaurarea regimului fascist, ilegalitatea și violența fascismului însuși, precum și neîncrederea în activitatea Senatului Regatului, compus în mare parte din profasciști, și chema la judecată la Înalta Curte de Justiție posibila complicitate a generalului Emilio De Bono la uciderea lui Giacomo Matteotti.

În urma acesteia, pe numele său s-a deschis un dosar la Caselario Politico Centrale și a fost acuzat de „incitare la ură între clasele sociale” conform articolului 120 din Codul Zanardelli, precum și de infracțiuni de presă clandestină, ultraj la adresa Senatului și încălcarea prerogativei iresponsabilității regelui pentru actele de guvernare.

În interogatoriul de după arestarea sa, în efectuat de procurorul Regelui și în ședința publică în fața Tribunalului din Savona, Pertini și-a revendicat acțiunile, asumându-și toată responsabilitatea și declarându-se dispus să continue lupta împotriva fascismului, pentru socialism și libertate. indiferent de sentință.

La 3 iunie 1925 a fost condamnat la opt luni de închisoare și la plata unei amenzi pentru infracțiunile de presă clandestină, ultraj la adresa Senatului și încălcarea prerogativei regale, dar a fost achitat de acuzația de incitare la ură de clasă. Pedeapsa nu i-a diminuat activitatea, care s-a reluat imediat ce a fost eliberat.

În noiembrie 1926, după atentatul eșuat al lui Anteo Zamboni asupra lui Mussolini, ca și alți antifasciști din toată Italia, a fost supus unor noi violențe din partea fasciștilor (la 31 octombrie 1926, după un miting, în timpul unui atac al squadriștilor își rupsese brațul drept) și a fost nevoit să plece din Savona pentru a se refugia la Milano. La 4 decembrie 1926, în decursul punerii în aplicare a așa-ziselor legi excepționale „foarte fasciste”, definit ca „adversar neîmpăcat al regimului actual”, Petrini a fost încredințat Comisiei Provinciale din Genova în arestul poliției pentru cinci ani, sentința maximă stabilită de lege.

Exilul în Franța

Pertini, spălător de taxiuri la Paris, în decembrie 1926

Pentru a evita încarcerarea, în toamna anului 1926 a părăsit țara clandestin și a fugit în Franța împreună cu Filippo Turati, în urma unei operațiuni organizate de Carlo Rosselli și Ferruccio Parri, cu ajutorul lui Camillo și Adriano Olivetti, printre alții. Evadarea a implicat transportul cu o barcă cu motor condusă de Italo Oxilia, care a plecat din Savona în seara zilei de 11 decembrie și a ajuns în portul Calvi, în Corsica, a doua zi dimineață. Pertini a povestit episodul aventuros astfel:

„După legile excepționale, Italia devenise o uriașă închisoare și noi trebuia să ne asigurăm că Filippo Turati, pe care îl consideram persoana cea mai cu autoritate a antifascismului, poate să plece în străinătate și de acolo să conducă lupta, denunțând în fața lumii întregi dictatura fascistă.[…]
Eu am sugerat fuga pe mare cu o barcă cu motor care avea să plece de la mine din Savona. Rosselli și Parri se temeau că litoralul ligur este prea atent supravegheat. Dar eu am hotărât să mergem la Savona, chiar în fața dușmanilor mei, și acolo am întâlnit doi marinari experți, Dabove și Oxilia, cărora le sunt foarte recunoscător: ei mi-au confirmat că se poate ajunge în Corsica cu o barcă cu motor care poate rezista în largul mării.

La 8 decembrie, evitând orice suspiciune, am reușit să-l aducem pe Turati în orășul meu. Turati a rămas ascuns cu mine la Quiliano, lângă Savona, în casa unui bun prieten al meu, Italo Oxilia. Am dormit în același pat, Turati suferea de insomnie și își petrecea timpul discutând cu mine despre trista situație creată de fascism și despre necesitatea plecării lui, dar și despre tristețea pe care i-o provoca această plecare.[…]
Guvernul și socialiștii francezi ne-au dat imediat solitaritatea lor și ne-au primit cu brațele deschise. Mulți jurnaliști au sosit la Calvi din Bastia și au publicat cu imprudență vestea că Turati sosise în Franța cu Carlo Rosselli și Ferruccio Parri. Am înnoptat la Calvi, Turati voia să-l convingă pe Rosselli să rămână cu noi, și să nu se întoarcă în Italia, dar în zadar au fost insistențele noastre. Astfel, a doua zi dimineață, barca cu motor a plecat înapoi cu Oxilia, Da Bove, Boyancè și tânărul mecanic de barcă Ameglio. Cu ei erau și Parri și Rosselli. Despărțirea a fost sfâșietoare. Ne-am îmbrățișat fără să spunem un cuvânt încercând să ne reținem profunda emoție.

Rosselli a luat tricolorul pe care îl avem arborat, și l-a agitat. A fost salutul suprem al Patriei pentru Turati și pentru mine. Turati mi-a spus, cu ochii plini de lacrimi: «Sunt bătrân, nu o să mă mai întorc viu în Italia». Am rămas la cheu până nu i-am mai putut vedea pe tovarășii noștri. A doua zi dimineața, ne-am îmbarcat pe ferryboatul de Nisa și de acolo ne-am îndreptat spre Paris unde i-am găsit pe Nenni, Modigliani, Treves și mulți alții. Turati mi-a oferit ajutor financiar, dar l-am refuzat, hotărât să îmi câștig traiul făcând muncile cele mai umile.”

Ferruccio Parri și Carlo Rosselli au fost arestați la întoarcerea în Italia din Corsica, în timp ce acostau la debarcaderul Walton de la Marina di Carrara: în zadar au încercat să facă să pară că se întorc dintr-o călătorie turistică. Cercetările OVRA și ale poliției au dus și la arestarea celorlalți complici.

Tribunalul din Savona i-a condamnat pe Ferruccio Parri, Carlo Rosselli, Dabove și Boyancè la zece luni de închisoare, o pedeapsă mai blândă decât se așteptau.

Pertini și Turati au fost și ei condamnați în lipsă la câte zece luni de arest fiecare.

Pertini, zidar la Nisa în 1927

După ce a petrecut câteva luni la Paris, s-a stabilit definitiv la Nisa în februarie 1927, întreținându-se din diverse munci (muncitor, zidar, zugrav de case și chiar figurant de film).

Pertini în exil la Nisa, împreună cu colegii săi de muncă

A devenit un exponent de frunte în rândul exilaților, desfășurând activități de propagandă împotriva regimului fascist, cu scrieri și conferințe, și participând la ședințele Ligii Italiene a Drepturilor Omului și la ale Concentrației Antifasciste.

Pertini la Paramount în Nisa în 1928

În aprilie 1928 a înființat un post de radio clandestin într-o vilă închiriată din Èze, lângă Nisa, pentru a păstra legătura cu tovarășii săi din Italia, pentru a putea comunica și primi știri; a obținut fondurile din vânzarea uneia dintre fermele sale din Italia. Descoperit de poliția franceză, acesta a fost supus unui proces penal și a fost condamnat la o lună de închisoare, pedeapsă care a fost ulterior comutată la probațiune și plata unei amenzi.

Exilul său francez s-a încheiat în primăvara anului 1929, când la 22 martie a părăsit Nisa și, după ce a trecut prin Paris, unde s-a întâlnit cu liderii principali ai Concentrării Antifasciste, și pe la Geneva, unde a mers la casa exponentului republican Giuseppe Chiostergi și l-a frecventat și pe anarhistul Camillo Berneri, dotat cu un pașaport fals cu o fotografie a lui și cu numele cetățeanului elvețian Luigi Roncaglia, obținut de la Randolfo Pacciardi, a trecut granița din gara Chiasso în după-amiaza zilei de 26 martie 1929 și s-a întors în Italia.

Istoricul francmasoneriei Aldo Alessandro Mola afirmă că în timpul exilului său în Franța Pertini a avut relații cu organizația masonică a Marelui Orient al Italiei în exil, dar vestea posibilei sale apartenențe nu se reflectă în documentația de arhivă privind șederea lui Pertini în Franța, nici în publicațiile contemporane, nici, în cele din urmă, în literatura istorică a exilului în Franța viitorului președinte al Republicii.

Întoarcerea în Italia, arestarea, închisoarea și detenția

Scopul întoarcerii sale în Italia a fost acela de a reorganiza rândurile partidului socialist și de a stabili contacte cu celelalte partide antifasciste, inclusiv cu democrații de la „Nuova Libertà”.

În contact cu antifasciștii din „Concentrație”, a vizitat Novara, Torino, Genova, La Spezia, Piacenza, Parma, Reggio Emilia, Bologna, Roma, Florența și Napoli, și, în cele din urmă, în rapoartele trimise la Paris, a comunicat că este posibilă consolidarea rețelei socialiste. Concluzie diferită de cea pesimistă a lui Fernando De Rosa, care cutreierase peninsula înaintea lui.

Mai târziu a mers la Milano pentru a pune la cale un atentat asupra vieții lui Mussolini, și în acest scop s-a întâlnit cu inginerul Vincenzo Calace care, după cum a declarat mai târziu, „l-a încredințat că este capabil să construiască bombe cu ceas cu potențial mare”. Planul era să folosească canalele de sub Palazzo Venezia, dar au renunțat la el deoarece prin intermediul prietenilor lui Ernesto Rossi au descoperit că acestea erau monitorizate și protejate cu alarme. Totuși, Pertini a încercat să-și continue ideea: s-a întâlnit la Roma cu socialistul Giuseppe Bruno pentru a strânge informații și, odată întors la Milano, a stabilit o întâlnire cu Rossi. La 14 aprilie 1929 a mers la Pisa să-l întâlnească, dar, în Corso Vittorio Emanuele (azi Corso Italia), a fost recunoscut întâmplător de un exponent fascist din Savona, avocatul Icardio Saroldi, și arestat de un mic grup de cămăși negre.   La 30 noiembrie 1929 a fost condamnat de Tribunalul Special pentru Apărarea Statului la zece ani și nouă luni închisoare și trei ani supraveghere specială, pentru că „desfășurarea de activități în străinătate care aduc atingere intereselor naționale”, precum și pentru „falsificare de pașaport străin”. În cursul procesului, Pertini a refuzat să se apere, nerecunoscând autoritatea acelei instanțe și considerând-o doar o expresie a unui partid, și îndemnând în schimb instanța să treacă direct la sentința deja stabilită. În timpul pronunțării sentinței s-a ridicat strigând: „Jos fascismul! Trăiască socialismul!”

A fost încarcerat în închisoarea de pe insula Santo Stefano, dar puțin mai mult de un an mai târziu, la 10 decembrie 1930, a fost transferat, din cauza stării de sănătate precare, la căminul penal din Turi. Transferul a fost cauzat în parte și de o campanie de proteste și denunțuri în străinătate, în special în Franța, după ce unele se scurseseră niște știri despre sănătatea lui, datorită unor tovarăși de închisoare comuniști.

În Turi, era singurul deținut socialist, și a împărțit celula cu Athos Lisa și Giovanni Lai. L-a cunoscut și pe Antonio Gramsci, cu care a legat o mare prietenie și admirație intelectuală și a împărtășit suferința închisorii: i-a devenit confident, prieten și susținător. Pertini însuși a fost și autorul mai multor proteste și scrisori menite să amelioreze condițiile de încarcerare la care era supus Gramsci.

În noiembrie 1931 a fost transferat la sanatoriul judiciar din Pianosa dar, în ciuda transferului, starea lui de sănătate încă nu s-a îmbunătățit, până în punctul în care mama sa, încurajată de prieteni și cunoștințe care i-au spus că fiul ei e în stare gravă de sănătate, a prezentat cerere de clemență de la autorități. Nerecunoscând autoritatea fascistă și deci nici instanța care îl condamnase, Pertini s-a distanțat public de această cerere în termeni foarte duri, atât pentru mama sa, cât și pentru președintele Tribunalului Special.

„De ce, mamă, de ce? Aici în celula mea în care stau ascuns, am plâns lacrimi de amar și de rușine — ce nu ai înțeles și ce te-a surprins, de ai comis un asemenea act de slăbiciune? Și mă simt umilit la gândul că tu, chiar și numai pentru o clipă, ai putut să crezi că aș putea renunța la credințele mele politice pentru a cere libertatea. Cum ai putut tu, care mereu m-ai înțeles și care mereu ai fost mândră de mine, să crezi așa ceva? Dar, așa, deodată, te-ai îndepărtat atât de mult de mine încât nu mai înțelegi iubirea pe care o simt pentru ideile mele?”

În timpul detenției sale în închisoarea Pianosa, printre altele, a avut loc o ciocnire gravă între el și gardianul Antonio Cuttano în dimineața zilei de 1 octombrie 1932, pentru care avea să fie condamnat de pretura din Portoferraio la 9 noiembrie 1933, la o sentință de 9 luni și 24 de zile închisoare pentru ultraj și rezistență față de un funcționar public, pe lângă plata cheltuielilor de judecată. Sentința a fost apoi confirmată în a doua instanță de către Curtea de Apel din Livorno la 16 februarie 1934 și, în final, definitiv, de către secția a doua penală a Curții de Casație la 30 ianuarie 1935.

În timpul șederii în închisoare, Pertini a întreținut o corespondență extinsă și cu iubita sa de la acea vreme, Matilde Ferrari, precum și cu mama sa Maria Muzio și cu avocatul său de încredere Gerolamo Isetta.

La 10 septembrie 1935, după șase ani și jumătate de închisoare, a fost transferat la Ponza ca deținut politic și, la 20 septembrie 1940, în ciuda faptului că își ispășise pedeapsa, a fost considerat a fi un „element foarte periculos pentru ordine”, și a fost realocat în detenție pentru încă cinci ani la Ventotene unde i-a cunoscut, printre alții, pe Altiero Spinelli, Umberto Terracini, Pietro Secchia, Ernesto Rossi, Luigi Longo, Mauro Scoccimarro, Camilla Ravera și Riccardo Bauer. În perioada de detenție a fost supus unui alt proces pentru ultraj și rezistență față de un funcționar public, dar, pentru prima dată de când fascismul ajunsese la putere, a fost achitat de Tribunalul din Napoli, prezidat de judecătorul Giuseppe Ricciulli, la 17 iunie 1937, deoarece fapta nu exista, precum și de alte acuzații minore din lipsa probelor. La 11 septembrie 1941, la cererea sa, a fost dus la Savona, la închisorile judiciare locale, pentru a-și putea îmbrățișa din nou bătrâna mamă.

În Ventotene, Pertini s-a interesat și de condițiile de sănătate ale unora dintre colegii săi deținuți. La 3 mai 1942, de exemplu, a înaintat o plângere la Biroul de izolare politică al Ministerului de Interne pentru a se plânge de îngrijirile medicale precară acordate de autorități lui Ernesto Bicutri, care suferea de o formă gravă de tuberculoză, pentru tratarea căreia a cerut în zadar să fie transferat la un sanatoriu.

În 1938, chipul și numele său au apărut pe carnetele de membru al PSI, împreună cu cele ale lui Rodolfo Morandi și Antonio Pesenti, deținuți și ei în închisorile fasciste.

Rezistența

„Într-o zi, directorul [închisorii din Ventotene, comisarul Marcello Guida, care avea să devină chestor al Milanului și pe care Pertini, devenit președinte al Camerei Deputaților, în 1970 avea să refuze să-l întâlnească - N.d.E.] a trimis după mine: «Am o veste bună pentru dumneavoastră. A sosit o telegramă care dispune eliberarea dumneavoastră». «Mulțumesc», i-am zis, «dar nu plec de aici dacă mai rămâne vreunul dintre noi». Dar Camilla Ravera, care mereu a dat dovada unei tării morale extraordinare, Terracini și alții m-au convins că trebuie să plec, să merg să susțin cauza deținuților, și ca atare nu i-am dat pace lui Senise, șeful Poliției, și lui Ricci, care era la Interne.

Mergeam la ei în fiecare zi cu Bruno Buozzi. Erau reticenți, față de comuniști simțeau ură și teamă.

Am amenințat cu greva generală, iar argumentul i-a convins.”

—Sandro Pertini,

La Roma, înainte și în timpul ocupației germane

August - 15 octombrie 1943

Pertini și-a recâștigat libertatea la 13 august 1943, la câteva zile după căderea fascismului. Inițial, măsura de eliberare a guvernului Badoglio îi excludea pe deținuții comuniști și anarhiști.

Prin urmare, Pertini a lucrat pentru a obține și eliberarea lor cât mai rapidă, mai întâi trimițând de pe insulă, împreună cu ceilalți membri ai Comitetului Deținuților (inclusiv Altiero Spinelli, Pietro Secchia, Mauro Scoccimarro) o telegramă către Badoglio,, apoi, ajuns la Roma, împreună cu Bruno Buozzi, a presat autoritățile guvernamentale:

„Când a sosit și ultimul [deținut - n.ed.] din Ventotene, am putut merg să-mi văd mama. Era foarte bătrână și mă aștepta. Stătea mereu sprijinită de zidul care înconjura casa noastră. «Ce mai faceți, doamnă?» o întreba lumea. «Îl aștept pe Sandro», răspundea ea.”

Apoi s-a dus la Stella să-și viziteze mama:

„Am rămas trei zile la ea acasă, apoi m-am întors la Roma. A fost ultima dată când am văzut-o.”

Apoi s-a întors imediat la Roma, pentru a contribui la reconstrucția Partidului Socialist și a relua lupta antifascistă; la 23 august a participat la înființarea PSIUP - Partidul Socialist Italian al Unității Proletare, născut din unirea PSI cu MUP, avându-l ca secretar pe Pietro Nenni.

Pe 25 a fost ales secretar, avându-l ca adjunct pe Carlo Andreoni, pentru a se ocupa de organizarea militară a partidului de la Roma. Ulterior a făcut parte, în numele PSIUP, din junta militară a CLN alături de Giorgio Amendola (PCI), Riccardo Bauer (PdA), Giuseppe Spataro (DC), Manlio Brosio (PLI) și Mario Cevolotto (DL).

La 10 septembrie a participat, împreună cu alți exponenți socialiști, la lupta împotriva germanilor de la Porta San Paolo pentru apărarea Romei, împreună cu liderul sindical Bruno Buozzi, viitorii miniștri Emilio Lussu, Mario Zagari și Giuliano Vassalli, și Giuseppe Gracceva (viitorul comandant al Brigăzilor Matteotti din Roma) și Alfredo Monaco (care avea mai târziu să joace un rol fundamental în evadarea lui și a lui Giuseppe Saragat din închisoarea din Regina Coeli). Tot pentru această acțiune, Pertini a primit medalia de aur pentru curaj militar.

După bătălia pentru apărarea Romei, Pertini a intrat în clandestinitate.

În timpul și după perioada prezidențială nu și-a reînnoit apartenența la PSI, cu scopul de a se poziționa deasupra partidelor, fără a nega că este socialist. În cele din urmă, după ce a părăsit Quirinalul la sfârșitul mandatului său prezidențial și a revenit în Parlament ca senator pe viață de drept, s-a alăturat grupului senatorial al Partidului Socialist Italian. A fost căsătorit din 1946 până la moarte cu Carla Voltolina, și ea partizană și antifascistă.

Arestarea și evadarea din închisoarea Regina Coeli cu Giuseppe Saragat

Sandro Pertini și Giuseppe Saragat într-o fotografie din 1979. Cei doi exponenți socialiști, viitori președinți ai țării, au fost ajutați să evadeze la 24 ianuarie 1944 din închisoarea romană Regina Coeli de către un grup din Brigăzile Matteotti.

La 15 octombrie 1943, la capătul unei reuniuni a conducerii PSIUP din Via Nazionale, Pertini a fost capturat împreună cu Giuseppe Saragat și alți lideri socialiști de către membri ai infamei „bande Bernasconi”. Același Pertini avea să evoce episodul în Adunarea Costituantă, în ședința din 22 iulie 1946, cu ocazia discuțiilor despre o interpelare a sa pe tema modului de aplicare a amnistiei Togliatti:

Pertini și Saragat au fost închiși în închisoarea romană Regina Coeli și condamnați la moarte pentru activitatea lor de partizani; în închisoare, Pertini i-a surprins pe ceilalți deținuți politici prin calmul său și autoritatea sa, în condiții atât de dificile.

Saragat a povestit că el:

„a vrut imediat uniforma de deținut, a cerut-o. Gardienii de la Regina Coeli aveau în fața lui un complex de inferioritate, deoarece cunoștea regulamentul mai bine ca ei. A răspândit în jurul său o liniște care îi susținea pe deținuții care își așteptau execuția, pentru că și în închisoare el se comporta ca la el acasă. Voia ca hainele să fie bine călcate: își ținea pantalonii de uniformă sub saltea pentru ca a doua zi cuta să fie perfectă. Avea eleganța ducelui de Edinburgh.”

În închisoare, Saragat și Pertini s-au întâlnit cu alți doi eroi ai rezistenței: Leone Ginzburg, torturat și mort de infarct în închisoare în urma torturilor suferite în dimineața de 5 februarie 1944, și don Giuseppe Morosini, torturat și apoi împușcat la 3 aprilie 1944 la Forte Bravetta.

Pertini s-a intersectat cu Ginzburg când acesta era readus în celulă după o bătaie feroce, și cu acea ocazie a găsit puterea să-i șoptească:

„ar fi păcat ca la sfârșitul războiului să dăm vina pe tot poporul german pentru răutatea câtorva.”

Și don Morosini a fost văzut de Pertini după un interogatoriu al SS. Viitorul președinte a lăsat următoarea relatare:

„Deținut la Regina Coeli sub germani, l-am întâlnit într-o dimineață pe don Giuseppe Morosini: ieșea dintr-un interogatoriu al SS, cu fața tumefiată și plină de sânge, ca Hristos după biciuire. Cu lacrime în ochi mi-am exprimat solidaritatea: el s-a forțat să-mi zâmbească cu buzele sângerânde.

În ochii lui sclipea o lumină vie. Lumina credinței lui.

A binecuvântat plutonul de execuție spunând cu voce tare: „Doamne, iartă-i: nu știu ce fac”, ca Hristos pe Golgota. Amintirea acestui martir nobil trăiește și va trăi mereu în sufletul meu.”

—Roma, 30 iunie 1969

Condamnarea la moarte a lui Pertini și Saragat nu a fost însă executată, mulțumită unei acțiuni curajoase a parizanilor Brigăzilor Matteotti, care la 24 ianuarie 1944 le-au facilitat fuga din închisoare.

Acțiunea, cu conotații rocambolești, a fost concepută și efectuată de Peppino Gracceva și Giuliano Vassalli; acesta din urmă, și Massimo Severo Giannini lucraseră până la 8 septembrie 1943 ca avocați la parchetul de pe lângă Tribunalul militar din Roma și își menținuseră contacte cu angajați și funcționari de acolo.

Cu ajutorul diverșilor partizani socialiști, tânărul avocat Filippo Lupis, Peppino Sapiengo, Vito Maiorca, Luciano Ficca și, din interiorul închisorii, Ugo Gala, gardian șef, Alfredo Monaco, medicul închisorii și soția lui Marcella Ficca, au reușit mai întâi să transmită actele de judecată contra lui Saragat și Pertini din justiția militară germană la cea italiană și, apoi, să fie transferați deținuții din Aripa 3 germană în Aripa 6 italiană.

Giuseppe Saragat povestea:

„Să ne amintim că nu se putea ieși decât într-un singur mod din acea aripă: pentru a ajunge în fața plutonului de execuție. Uneori se putea ieși și mort din mâinile torționarilor în timpul interogatoriilor. Dacă eu și Pertini nu ieșeam printr-o minune într-un al treilea mod – și a fost un caz unic – e o chestiune care nu a fost meritul meu sau al lui Pertini, ci al unui grup de partizani valoroși care și-au riscat viața pentru a o salva pe a noastră.”

În a doua fază au fost fabricate și livrate la Regina Coeli ordine false de eliberare pentru cei doi lideri socialiști și co-inculpaților acestora; aceasta nu era însă de ajuns, întrucât această eliberare trebuia autorizată telefonic de la sediul poliției. S-a încercat în zadar să se folosească liniile obișnuite, care erau constant tăiate sau ocupate; soluția a venit de la Vito Maiorca, locotenent în Poliția Africii Italiene, care le-a permis Marcellei Ficca și avocatului Lupis să pătrundă în centrala telefonică a postului de poliție din Trastevere. Lupis a sunat de acolo la Regina Coeli dându-se drept delegat al poliției și ordonând preemptiv ca deținuții să fie „scoși imediat pe poartă”. Cei doi membri ai executivului PSIUP au fost astfel eliberați împreună cu Luigi Andreoni, Torquato Lunedei, Ulisse Ducci, Luigi Allori și Carlo Bracco.

Pertini însuși a povestit aceste fapte în memoriile sale și într-un interviu acordat Orianei Fallaci în 1973.

Complexele pregătiri ale operațiunii secrete au fost descrise într-un număr din Avanti! editat la Roma după eliberarea orașului la 4 iunie 1944; cotidianul socialist a descris detaliile „evadării din Regina Coeli a lui Alessandro Pertini și Giuseppe Saragat (membri ai Executivului Partidului Socialist) și a cinci alți tovarăși. De la mijlocul lui octombrie 1943, de când tovarășii noștri au fost capturați de javrele lui Bernasconi (care cu acea ocazie le-a scăpat din pură întâmplare Pietro Nenni), zăceau la «Regina Coeli»”. Apoi, conform Avanti!, protagoniștii evadării din închisoare au fost șapte și toți membri ai Partidului Socialist.

Cu siguranță cunoscut ca militant socialist era Ulisse Ducci, demult antifascist, nominlizt de Bruno Buozzi mandatar sindical pentru provincia Piombino, într-o întâlnire de la hotelul "Moderno" din Roma în perioada „celor patruzeci și cinci de zile” ale primului guvern Badoglio. Întors la Piombino, Ducci a participat la bătălia pe care au dus-o militarii italieni și populația la 10 septembrie 1943 contra ocupației germane a orașului. Fugit apoi la Roma în octombrie 1943, a scris un raport despre bătălia de la Piombino pe care voia să-l dea lui Pertini și Buozzi. Manuscrisul a fost găsit de poliția nazisto-fascistă, după ce un spion reușise nu numai să-l localizeze pe Ducci ci și, prin el să ajungă la arestarea lui Pertini, Saragat și a altora.

Ducci ascundea însă un trecut de colaborator cu OVRA. Interogat de militarii fasciști, Ducci nu doar că a mărturisit motivul venirii lui la Roma, ci, în schimbul unei recompense monetare, plătită apoi regulat soției lui, a spus că este dispus să ajute „la căutarea lui Nenni și Buozzi”.

Conform istoricului Gabriele Mammarella, „în starea actuală a cercetărilor nu se poate ști în ce măsură s-a concretizat această colaborare a lui Ducci. Totuși, cunoscând evoluția faptelor, e extrem de improbabil că a fost urmată. Pe de altă parte, pus la dispoziția poliției naziste, Ducci a colaborat și cu Gestapo, neezitând să dezvăluie contextul discuțiilor pe care le-a avut cu Buozzi în august anterior”.

Despre Luigi Andreoni, Avanti! relatează că numele lui a apărut alături de cele ale lui Petrini și Saragat drept cotitular al dosarului penal de la Tribunalul militar italian pe care l-au văzut Massimo Severo Giannini și Giuliano Vassalli, ceea ce sugerează rolul lui în organizarea clandestină a PSIUP, poate și datorită posibilei relații cu secretarul adjunct al partidului, Carlo Andreoni.

În ce-l privește pe Carlo Bracco, la 26 iulie 1943, după căderea fascismului, acesta a intrat în posesia unui mic tanc pe care guvernul Badoglio îl plasase în fața închisorii romane Regina Coeli și a intrat cu el în interiorul închisorii, eliberând o bună parte din deținuții politici. După cum scrie în Avanti!, după eliberare, „Pertini, Saragat și Bracco și-au reluat imediat locul de luptă înfruntând din nou pericolele conspirației și Rezistenței”.

Despre Torquato Lunedei, Avanti! a declarat că el a fost „arestat pentru că a fost confundat cu Nenni și apoi judecat și el cu ceilalți ca socialist”, ceea ce sugerează că, deși antifascist, el nu aparținea PSIUP.

Într-un interviu acordat lui Fallaci, Pertini a vorbit doar de cei „eliberați” și i-a numit pe ceilalți patru „antifasciști” (în afară de el și Saragat) drept „patru oficiali badoglieni”, adăugând că a trebuit să insiste să iasă împreună cu el și cu Saragat și, când a aflat Nenni, i-a scăpat: „Dar scoateți-l pe Peppino! Sandro știe închisoarea, e obișnuit cu ea.”

Evadarea din închisoare a celor șapte antifasciști le-a salvat, foarte probabil, viața: nu există nicio îndoială că, dacă ar mai fi fost încarcerați la 24 martie 1944, numele lor ar fi fost trecuți pe lista de Todeskandidaten (condamnați la moarte sau vinovați de fapte capitale) care aveau să fie împușcați la Fosse Ardeatine.

Activitatea ca responsabil militar al PSIUP

1 mai 1945, Sandro Pertini la Milano

Într-o scrisoare din 2 martie 1944 adresată centrului administrativ al PCI din Milano, Giorgio Amendola descria relațiile socialiștilor cu comuniștii în acel moment ca fiind destul de rele. Amendola scria că pactul de unitate în acțiune între cele două partide era la acea dată „cu totul inoperabil”. Printre diferitele aspecte pe care socialiștii le reproșau comuniștilor, liderul comunist enumera: „când întâmpinăm opoziție față de acțiunile noastre din partea socialiștilor, noi nu știm să facem compromisuri și să temporizăm, și continuăm pe cont propriu”. Amendola considera că reproșurile socialiștilor „nu sunt valide și nu corespund realității”. El mai scria, printre altele și că Sandro Pertini, responsabil militar al PSIUP, „mușcă frâna” și, „invidios pe dovezile din ce în ce mai mari de capacitate și de curaj date de GAP, cere să se convină asupra unei acțiuni militare comune”.

Ca urmare, s-a început pregătirea unei acțiuni militare comune între GAP comuniste și Brigăzile Matteotti socialiste pentru 23 martie 1944, a douăzeci și cincea aniversare a îngiințării Fasciilor Italiene de Luptă, de la 23 martie 1919. Pentru această ocazie, fasciștii – sub îndrumarea secretarului local al Partidului Fascist Republican (PFR), Giuseppe Pizzirani – programaseră un mare miting la Roma lângă Teatro Adriano în piazza Cavour, unde urma să țină un discurs Carlo Borsani, care își pierduse vederea în război, și de unde urma să pornească un marș direct la palatul fostului Minister al Corporațiilor din via Veneto.

În baza acordului între Pertini și Amendola s-a stabilit ca coloana fascistă să fie atacată în două puncte diferite de GAP și de o echipă a Brigăzilor Matteotti socialiste. Conform lui Amendola, parcursul coloanei era împărțit în două sectoare, socialiștilor fiindu-le atribuit cel inițial (de la piața Cavour la via del Corso) și GAP avându-l pe cel final. Conform lui Franco Calamandrei și Carla Capponi însă, GAP erau cei care trebuia să lovească în piața Cavour, cu un dispozitiv exploziv identic cu cel utilizat mai târziu în via Rasella care, trasportat într-un cărucior de copii de Carla Capponi, urma să fie detonat în mijlocul fasciștilor la ieșirea teatrului. Acțiunea a fost apoi anulată când s-a aflat că generalul german Kurt Mälzer, comandant militar al pieței Roma, și-a luat măsuri de prevedere față de posibilitatea unui atentat similar celui înfăptuit de GAP în via Tomacelli pe 10 martie, a anulat marșul fascist, și a dispus ca toate ceremoniile să se țină în spațiu închis în fostul Minister al Corporațiilor.

După ce s-a aflat din ziare că fasciștii nu vor defila pe 23 martie, GAP a hotărât să lovească în acea zi o unitate germană, Compania 11 a Batalionului 3 al Polizeiregiment „Bozen”, format din 156 de oameni (ofițeri, subofițeri și soldați), care, aproape în fiecare zi, traversau încolonați pe la orele 14:00 centru Capitalei, întorcându-se de la antrenamentul de la poligonul de tir din Tor di Quinto, îndreptându-se spre Palazzo del Viminale (care era deja sediul Ministerului de Interne) unde erau încartiruiți.

„Bozen” era format din sud-tirolezi înrolași în poliție după ce, în octombrie 1943, provincia Bolzano a fost ocupată de germani, fiind arondată așa-numitei Zone de Operațiuni a Subalpilor, asupra căreia RSI exercita o suveranitate doar nominală. „Bozen” reprezenta, deci, pentru gapiști, o țintă relativ ușoară și fusese deja identificată ca destinatar al unui posibil atentat.

Prin urmare, pe 23 martie, partizanii gapiști au efectuat atentatul din via Rasella contra unei companii de militari germani din Polizeiregiment „Bozen”, care a provocat treizeci și trei de victime. A doua zi, germanii au efectuat, ca represalii, masacrul de la Fosse Ardeatine, unde au omorât 335 de oameni: deținuți politici, evrei și persoane adunate la întâmplare din zona din zona via Rasella.

Amendola a afirmat, ca și alți protagoniști, că atentatul din via Rasella fusese doar o „acțiune de rezervă”, decisă în urma imposibilității de a lovi coloana fascistă la 23 martie. Chiar și așa, jurnalul lui Calamandrei dezvăluie că în realitate, atacarea „Bozenului” fusese planificato într-o manieră complet autonomă, și că doar din pură întâmplare a avut loc de aniversarea Fasciilor. Conform lui Mario Fiorentini, trei gapiști fuseseră postați în via Rasella pentru a lovi în Bozen „într-o după-amiază din a doua săptămână a lui martie”, dar trebuiseră să renunțe la atac deoarece coloana nu și-a făcut apariția în acea zi și nici în cele următoare.

Spre deosebire de atacul planificat împotriva marșului fascist, niciun alt membru al juntei militare CLN nu a fost informat în prealabil despre planul de a ataca „Bozen”, cu atât mai puțin Pertini. După aceea, Amendola a pus lipsa de comunicare a planului pe seama obișnuinței și a „rațiunilor de siguranță conspirativă”. Alberto și Elisa Benzoni cred în schimb că, din cauza riscului de represalii pe care îl comporta, planul „nu putea fi comunicat altora deoarece ei nu l-ar fi susținut».

După ce atentatul a fost înfăptuit, Amendola a scris că Pertini era „furios”, dar numai „pentru că nu fusese ținut la curent cu proiectul de acțiune de rezervă”.

În după-amiaza de 26 martie s-a întrunit junta militară a CLN, în mijlocul unei crize prin care trecea organismul politic din februarie și care, chiar în dimineața de 24 martie, l-a obligat pe președintele său Ivanoe Bonomi să-și depună demisia, bănuind că stânga pregătește un guvern revoluționar. Conform memoriilor lui Giorgio Amendola, la ședință el a cerut să se emită un comunicat prin care, pe lângă condamnarea masacrului de la Fosse Ardeatine, să se revendice acțiunea partizană din Via Rasella. Această ultimă propunere a întâmpinat opoziția delegatului Democrației Creștine, Giuseppe Spataro, care a contestat oportunitatea atentatului și, dimpotrivă, a cerut un comunicat de dezavuare, propunând printre altele ca orice viitoare acțiune să fie aprobată în avans de juntă. În cadrul „aprigelor discuții” care au rezultat, Amendola a răspuns că, în cazul în care propunerea creștin-democraților ar fi aprobată, comuniștii se vor vedea „obligați să-și ia libertate de acțiune, chiar cu prețul ieșirii din CLN”. Întrucât hotărârile se luau doar cu unanimintate, niciuna din propuneri nu a fost aprobată, astfel încât Amendola a declarat „cu o certă indignare” că comuniștii își asumă automat – „cu mândrie” – responsabilitatea atentatului. Revendicarea de către PCI a fost publicată în ziarul clandestin l'Unità din 30 martie printr-un comunicat al GAP redactat de Mario Alicata (datat 26 martie), în care, printre altele, se afirma că, drept răspuns față de „comunicatul mincinos și intimidator al comandamentului german”, acțiunile gapiste de la Roma nu vor înceta „până la evacuarea totală a capitalei de către germani”.

La cererea secretarului socialist Pietro Nenni, la 31 martie Bonomi a acceptat să scrie în numele CLN „o notă de indignare și protest” față de masacrul de la Fosse Ardeatine. Comunicatul a fost rezultatul unui compromis găsit după două serii de reuniuni, discuții și propuneri de mediere, care însă nu mai pot fi reconstituite în lipsa documentației. Deși a apărut în presa clandestină pe la jumătatea lui aprilie, era antedatat la 28 martie pentru a ascunde ezitările și disensiunile interne. Definind atentatul „un act de război al unor patrioți italieni”, comunicatul CLN vedea în masacru „extrema reacțiune a unei fiare rănite care se simte aproape de moarte”, căreia „forțele armate ale tuturor popoarelor libere”, adică armatele Aliaților care înaintau, urmau să le aplice în curând „ultima lovitură”, fără a face nicio referire la continuarea acțiunilor partizane invocate de declarația comunistă.

Diverși foști partizani socialiști, între care Matteo Matteotti și Leo Solari, în anii 1990 aveau să susțină în epoca Pertini, în două ședințe cu alți lideri ai partidului său la sfârșitul lui martie și la sfârșitul lui aprilie 1944 (puțin înainte de plecarea sa în nord), criticase dur acțiunea ca expresie a unui aventurierism iresponsabil. În particular, Matteotti (pe atunci secretar al Federației Tineretului Socialist și membru al unei formațiuni armate socialiste comandate de Eugenio Colorni) a declarat că Pertini se opunea atacării unităților militare germane, temându-se „că vor apărea represalii disproporționate față de eficaticatea acțiunii”, și era favorabil organizării unei manifestații de protest în fața sediului Il Messaggero pentru respectarea statutului de oraș deschis, astfel încât „curajul oamenilor să se poată manifesta cu un protest fățiș împotriva trupelor ocupante, dar cu intenția de a nu ajunge la o dispută armată”. Asemenea mărturii păreau să rezoneze cu scrisoarea conducerii romane a PCI datată 30 martie 1944, în care se scria (cu referire „foarte probabil” la Pertini, conform lui Alberto și Elisa Benzoni) că delegatul socialist își asumase „o atitudine nedeclarată de protest și dezaprobare”.

În declarațiile publice, Pertini a rămas la poziția oficială declarată de CLN (mai mult la propunerea secretarului partidului său), îngrijorat „de exigența apărării unității antifasciste într-o situație marcată de umbra teribilă a [evenimentelor de la] Ardeatine”.

În 1948, în cursul procesului împotriva colonelului SS Herbert Kappler pentru masacrul de la Fosse Ardeatine, Amendola, Pertini și acționistul Riccardo Bauer, în calitate de responsabili militari ai PCI, PSIUP și, respectiv, Partidului Acțiunii, au declarat că latentatul din via Rasella fusese conform „directivelor cartierului general” al juntei militare.

Mai nou, în 1983, pe când era președinte, Pertini a declarat: „Acțiunile contra germanilor erau acoperite de secretul conspirativ. Acțiunea din via Rasella a fost efectuată de GAP comuniste. Bineînțeles că eu nu eram la curent. Dar am aprobat-o în totalitate când mi-a venit la cunoștință. Inamicul trebuia lovit oriunde era găsit. Aceasta este legea războiului de partizani. Așa că am fost de acord, a posteriori, cu hotărârea care pornise de la Giorgio Amendola”.

Paradoxal, conform declarațiilor publice ale lui Pertini pe tema legitimității atentatului, el personal avea dubii și ezitări în ce privește oportunitatea lui, ceea ce i-a adus atribuirea nefondată a unei implicări în decizia gapiștilor.

În 1949 mai multe rude ale victimelor masacrului de la Fosse Ardeatine au intentat un proces civile pentru daune contra celor care au înfăptuit atentatul din via Rasella: Rosario Bentivegna, Franco Calamandrei, Carlo Salinari, Carla Capponi, precum și lui Giorgio Amendola, Sandro Pertini și Riccardo Bauer, considerați, ca responsabili militari, ai Partidului Comunist Italian, al PSIUP și, respectiv, al Partidului Acțiunii, instigatori și organizatori ai atentatului. Tribunalul din Roma, în sentința datată 26 mai–9 iunie 1950, a respins cererea de despăgubiri și a recunoscut atentatul drept „un act legitim de război”, pentru care „nici făptașii și nici organizatorii nu pot răspunde civil pentru masacrul ordonat ca represalii de comandamentul german”.

Prin sentința din 5 mai 1954, Curtea civilă de Apel din Roma a confirmat sentința din prima instanță.

Prin sentința din 11 mai 1957 și publicată în 2 august, Curtea de Casație a reiterat caracterul de acțiune legitimă de război al atentatului, desființând argumentul apelanților conform căruia nu putea fi vorba de un act de război atâta vreme cât la acea dată Roma avea statut de oraș deschis.

Afirmația privind coresponsabilitatea lui Pertini la decizia de a efectua atacul i-a fost apoi adresată în mod recurent în mod polemic de adversarii săi politici: în 1982, în urma acordării a două medalii pentru curaj militar lui Rosario Bentivegna (una de argint și una de bronz, conferite lui în 1950), presa de dreapta l-a acuzat pe Pertini de ordonarea atentatului (luând această versiune dintr-o carte a lui Attilio Tamaro din 1950).

Într-o dezbatere parlamentară privind procesul penal contra gapiștilor din 1997, chiar ministrul justiției Giovanni Maria Flick din guvernul Prodi a declarat, în mod eronat: „acțiunea din via Rasella a fost hotărâtă de Comandamentul Grupurilor de Acțiune Patriotică din Roma, care aveau drept conducători persoane de talia lui Sandro Pertini și Giorgio Amendola, între părinții patriei”.

Împreună cu Ugo La Malfa (pe atunci reprezentant al Partidului Acțiunii) Pertini a fost un ferm adversar al cotiturii de la Salerno față de orientarea republicană.

Puțin înainte de prinderea lui Bruno Buozzi (la 13 aprilie 1944), comunistul Giorgio Amendola a consemnat ceea ce pare a fi ultima opinie politică exprimată de bătrânul reformist înainte de moartea sa. Era începutul lui aprilie. Amendola și Pertini s-au întâlnit în Via Po. Discuțiile s-au aprins imediat. Sintetizând poziția prevalentă din Partidul Socialist, Pertini și-a declarat opoziția clară față de noile poziții exprimate de comuniști după "cotitura de la Salerno".

„În timp ce țipam unul la altul, s-a apropiat Buozzi, venit din piața Quadrata [actualmente piața Buenos Aires - n.r.]. «Dar sunteți nebuni – ne-a repezit – urlați ca apucații, de se aude din piața Quadrata». Informat despre subiectul discuției, el a spus că inițiativa lui Togliatti i se părea înțeleaptă și că se bucură că s-a încheiat într-o notă pozitivă. «Vezi – a exclamat Sandro – numai reformiștii vă dau dreptate», și a plecat fără să salute”

—Giorgio Amendola,

Poziția lui Pertini era și cea a întregii conduceri a PSIUP, poate cu diferite nuanțe, în condițiile în care nu știau ce se hotărâse la conferința de la Teheran (28 noiembrie–1 decembrie 1943), în care „cei trei mari” începuseră să prefigureze împărțirea sferelor de influență ale celor trei mari puteri în Europa, și prin urmare convins de posibilitatea unei evoluții socialiste a luptei de Eliberare și a noii structuri instituționale a Italiei.

De la eliberarea Romei la cea a Florenței

În mai 1944, Pertini s-a dus la Milano cu Guido Mazzali pentru a participa activ la Rezistență ca membru al juntei militare centrale a CLNAI și cu intenția politică de a reorganiza partidul socialist și propaganda clandestină din regiunile nordice.

În iulie 1944, după eliberarea Romei, a fost rechemat de Nenni în Capitală. Ordinele erau să intre în contact, la Genova, cu monarhistul Edgardo Sogno care avea să-l pună în legătură cu Aliații care să-l aducă înapoi la Roma cu un zbor din Corsica. Situația s-a complicat: ajuns în Genova, el nu a găsit ambarcațiunea cu care să ajungă în Corsica, apoi a încercat să se activeze cu Sogno pentru o soluție alternativă.

Florența, via Ghibellina nr. 109, casa în care s-a ascuns Sandro Pertini

Pertini, care avea contacte cu partizanii din La Spezia, a plecat către orașul ligur cu intenția de a găsi acolo un mijloc de deplasare. Așa a și fost, dar a trebuit să aștepte câteva zile.

S-a întors la Genova, dar acolo a aflat vestea că Sogno deja găsise o barcă cu motor și plecase cu alte persoane către Corsica lăsându-l pe el în urmă. Pertini s-a găsit astfel abandonat, în teritoriu ocupat, cu o condamnare la moarte activă, în Liguria lui, ușor de recunoscut, și cu ordin să revină la Roma.

Florența, via Ghibellina nr. 109. Placa memorială care amintește că acolo s-a ascuns Sandro Pertini

S-a hotărât să revină în La Spezia pentru a încerca totuși să ajungă în Capitală: a reușit să obțină, de la un industriaș care îi aproviziona pe germani, un permis de trecere pentru a ajunge la Prato, de unde a mers pe jos până la Florența.

La Florența, s-a pus în legătură cu profesorul Gaetano Pieraccini, în apartamentul său din via Cavour, datorită căruia a reușit să găsească refugiu în via Ghibellina 109, la famiglia Bartoletti.

Pe 11 august a luat parte la luptele pentru eliberarea orașului, organizând acțiunea Partidului Socialist și tipărirea primelor exemplare ale ziarului socialist Avanti!:

„M-a, găsit astfel în iulie și august 1944 în ajunul insurecției, la Florența, unde mă dusese destinul... Starea de urgență declarată de germani, inumană și necruțătoare, ținea de mai bine de o săptămână. Represaliile naziste se succedau una după alta, execuții după execuții, viața devenea mai grea și mai dificilă zi de zi; speranțele ne dispăreau din inimi; mulți dintre noi se simțeau deja aproape de moarte. Acel martiriu părea că nu mai are sfârșit, când deodată, în zorii zilei de 11 august, "Martinella" - vechiul clopot din Palazzo Vecchio - a bătut tare; au răspuns cu bucurie toate clopotele din Florența. Era semnalul salvării. Am coborât, atunci, cu toții în piață; frații noștri de dincolo de Arno au trecut pe dreapta, partizanii au coborât de pe dealuri, libertatea strălucea în sfârșit pe cerul Florenței. Ne-am apucat imediat de lucru; toți tovarășii au depus eforturi emoționante. Partidul nostru a fost primul care a publicat un manifest adresat cetățenilor și ne-am gândit să publicăm imediat ziarul Avanti! sub îndrumarea tovarășului Albertoni... În după-amiaza de 11 august am ieșit cu toții din sediul Partidului din via San Gallo cu pachete de ziare Avanti! cu cerneala încă udă și ne-am făcut distribuitori de ziare în stradă. Avanti! s-a vândut ca pâinea caldă. Îmi amintesc de un muncitor bătrân. A venit spre mine cu brațele întinse, cerându-mi cu voce tremurândă un Avanti!. Fața lui, strălucind de o lumină care iradia din sufletul lui, îl făcea deodată să pară mai tânăr. A luat Avanti!, l-a dus la gură și a sărutat titlul plângând ca un copil. Era ca un fiu care își regăsește mama după ani de despărțire.”

[[Categorie:Președinți ai Camerei deputaților din Italia]] [[Categorie:Socialiști]] [[Categorie:Președinți ai Italiei]] [[Categorie:Atei]] [[Categorie:Pagini cu traduceri nerevizuite]]