Zoia Kosmodemianskaia

Zoia Kosmodemianskaia Зоя Космодемьянская
Date personale
Nume la naștere	Zoia Anatolievna Kosmodemianskaia
Poreclă	„Tania” (nume conspirativ)
Născută	13 septembrie 1923 (alte surse: 8 septembrie 1923) Osinovîe Gai (Осиновыe Гаи), Gubernia Tambov, RSFS Rusă, Uniunea Sovietică
Decedată	29 noiembrie 1941 Petrișcevo, Regiunea Moscova, Uniunea Sovietică
Înmormântată	Cimitirul Novodevici[*]​
Cauza decesului	omucidere (spânzurare)
Părinți	Anatoli Petrovici Kosmodemianski Liubov Timofeevna (n. Ciurikova) Kosmodemianskaia
Frați și surori	Alexandr Kosmodemianski (1925–1945)
Căsătorită cu	Necăsătorită
Cetățenie	Uniunea Sovietică
Ocupație	personal militar luptător în rezistență[*]​ partizan
Locul desfășurării activității	Uniunea Sovietică
Limbi vorbite	rusă germană
Partizană în spatele frontului
În funcție
1941 - 1941
Studii	Școala medie nr. 201, Moscova
Activitate
A luptat pentru	Uniunea Sovietică
Ramura	Mișcarea partizană sovietică
Ani de serviciu	1941
Gradul	Partizană (membră Komsomol)
Unitatea	„Parțina partizană 9903 a Statului Major al Frontului de Vest”
A comandat	Detașamentul de sabotaj al unității militare nr. 9903 (Frontul de Vest)
Bătălii / Războaie	Operațiunea defensivă a Moscovei (1941) Acțiuni de sabotaj în raioanele Veria–Volokolamsk
Ocupații ulterioare	Simbol al rezistenței sovietice; subiectul filmului Zoia (1956)
Partid	Komsomol
Decorații și distincții
Decorații	(postum, 16.02.1942)

Zoia Anatolievna Kosmodemianskaia (în rusă Зоя Анатольевна Космодемьянская; n. 13 septembrie 1923, Osinovîe Gai, Gubernia Tambov – d. 29 noiembrie 1941, Petrișcevo, Regiunea Moscova) a fost o partizană sovietică, membră a organizației de tineret Komsomol, considerată primul Erou al Uniunii Sovietice decorat postum în timpul Marele Război pentru Apărarea Patriei. A rămas cunoscută sub numele conspirativ „Tania”, cu care s-a prezentat la capturare.

Biografie

Origini

S-a născut în satul Osinovîe Gai (în izvoare apare și ca Osinov Gai sau „Osinovîe Gai” – „poieniță de plopi tremurători) din actualul raion Gavrilovski, oblastul Tambov, într-o familie de învățători, Anatoli Petrovici și Liubov Timofeevna (n. Ciurikova) Kosmodemianski. Tatăl provenea din cler; numele de familie, atestat și în forma veche „Kozmodemianski”, derivă de la hramul bisericii Sfinților Cosma și Damian unde slujise un strămoș. Bunicul patern, preotul Piotr Ioanovici Kozmodemianski, a fost paroh la Biserica „Znamenia” din Osinovîe Gai; potrivit amintirilor localnicilor, ar fi fost arestat în noaptea de 27 august 1918 și înecat în iazul Sosulinski sub acuzații de activitate antisovietică; trupul i-a fost găsit în primăvara lui 1919 și îngropat lângă biserică, ulterior închisă.

Fratele mai mic al Zoiei, Alexandr Kosmodemianski (1925–1945), avea să devină ofițer tanchist, Erou al Uniunii Sovietice. După moartea surorii, a plecat pe front la 17 ani, a luptat la Königsberg pe ISU-152, a forțat canalul Landgraben, a capturat fortul „Regina Luise” și a căzut rănit mortal la 13 aprilie 1945. Pe tehnică a scris „За Зою” („Pentru Zoia”).

Copilăria și tinerețea

În 1929, familia a ajuns în Siberia; versiuni ulterioare vorbesc fie de deportare pe fondul opoziției tatălui față de colectivizare, fie de o plecare precipitată din cauza unui denunț. Au locuit un an în satul Șitkino (oblastul Irkutsk), pe râul Biriusa, apoi s-au mutat la Moscova, probabil cu sprijinul unei rude din Narkompros. Din 1933, după moartea tatălui în urma unei operații, Zoia și fratele au rămas în grija mamei.

Între 1933–1941 a învățat la școala nr. 201 din Moscova (astăzi „Școala eroilor Uniunii Sovietice Zoia și Alexandr Kosmodemianski”). Eleva a excelat la istorie și literatură și visa să urmeze Institutul de Literatură Maxim Gorki. În octombrie 1938 a intrat în rândurile Komsomolului. În 1939 a avut un conflict cu colegii după ce, aleasă responsabil Komsomol de clasă, a insistat ca elevii să-i alfabetizeze pe adulții analfabeți din cartier; după nepăsarea acestora nu a mai fost realeasă, devenind mai retrasă. La sfârșitul lui 1940 a suferit un episod de meningită acută, a fost internată la Spitalul Botkin și apoi, până la 24 martie 1941, în sanatoriul „Sokolniki”, unde l-a întâlnit pe scriitorul preferat, Arkadi Gaidar.

Serviciul militar (1941)

La 31 octombrie 1941, printre 2.000 de tineri Komsomol, s-a prezentat la cinematograful „Colizeul” din Moscova, fiind trimisă la o școală de sabotaj. A devenit luptător în unitatea de cercetare-diversiune denumită oficial „parțina partizană 9903 a Statului Major al Frontului de Vest”. Potrivit instrucției inițiale, recruților li s-a explicat că pierderile preconizate în asemenea grupuri puteau ajunge la 95% și că mulți ar putea muri sub tortură în caz de capturare; cei care nu acceptau riscul puteau părăsi școala. După un antrenament extrem de scurt (trei zile), a fost parașutată/trimisă împreună cu grupa în raionul Volokolamsk, unde au minat o șosea.

La 17 noiembrie 1941, Stavka a emis Ordinul nr. 0428, care cerea aplicarea pe scară largă a tacticii „pământului pârjolit”: să fie arse localitățile din spatele dispozitivului german (40–60 km în adâncime și 20–30 km de o parte și de alta a drumurilor) pentru a alunga trupele Wehrmacht din adăposturi. În executarea ordinului, la 18 (după alte surse 20) noiembrie, comandanții grupelor partizan-diversioniste P. S. Provorov (în a cărui grupă se afla Zoia) și B. S. Krainov au primit misiunea de a incendia 10 așezări în 5–7 zile, între care satul Petrișcevo (raionul Veria; azi raionul Ruza). Diversioniștii au primit sticle cu amestec incendiar și rație uscată pe cinci zile.

La ieșirea pe misiune, cele două grupe (câte zece luptători) au intrat într-o ambuscadă lângă satul Golovkovo; slab înarmați, au suferit pierderi grele, au fost dispersați, o parte căzând prizonieri. O însoțitoare a grupului, Vera Voloșina, a fost torturată și executată; supraviețuitorii s-au regrupat sub comanda lui Krainov și au continuat misiunea.

În noaptea de 27/28 noiembrie, la ora 02:00, Boris Krainov, Vasili Klubkov și Zoia au incendiat trei case din Petrișcevo (ale lui Karelova, Solnțev și Smirnov). În declarațiile ulterioare, Zoia a arătat că a distrus și circa 20 de cai folosiți de germani la transport; localnici au confirmat. Conform unor colege, una dintre case era folosită ca nod de comunicații german; alte locuințe serveau drept cartiere pentru ofițeri și grajduri pentru cai.

După prima acțiune, Krainov nu și-a mai regăsit camarazii în locul stabilit și s-a retras. Klubkov a fost prins ulterior. Rămasă singură, Zoia s-a întors în Petrișcevo pentru a continua incendierile, dar autoritățile militare germane organizaseră între timp o gardă civică locală (cu banderole albe) pentru a preveni noi atacuri.

Capturarea, torturile și execuția

Seara de 28 noiembrie 1941, în timp ce încerca să incendieze un șopron al lui Sviridov, Zoia a fost zărită de acesta și predată militarilor cazați la el; a fost arestată în jurul orei 19:00. Nu s-a apărat cu arma – pistolul ei se afla în acel moment la colega Klavdia Miloradova (schimb de arme făcut anterior; nu avuseseră timp să inverseze schimbul).

A fost interogată în casa soților Vasili și Praskovia Kulik de trei ofițeri și un translator. Nu și-a dezvăluit numele real, declarându-se „Tania”. Martori locali au consemnat bătăi cu curele, dezbrăcarea, plimbări repetate, ore în șir, desculță, doar în lenjerie, prin ger; picioarele i-au degerat vizibil. Se relatează implicarea în bătăi a două femei (Smirnova și Solina) ale căror case fuseseră arse – ulterior condamnate pentru colaborare.

Dimineața, la ora 10:30, în piața satului fusese ridicată spânzurătoarea. Pe piept i-au atârnat o tăbliță „Поджигатель домов / Incendiator de case”. În fața militarilor germani și a țăranilor aduși cu forța, Zoia a urcat singură pe lăzi, cu capul sus, cerând oamenilor „să nu stea și să privească, ci să ajute armata” și strigând: „Câte ne-ați spânzura, pe toate nu ne veți spânzura – suntem 170 de milioane!”. A chemat soldații germani „să se predea cât nu e târziu” și a afirmat: „Uniunea Sovietică e de neînvins”. A fost spânzurată; trupul i-a rămas atârnat aproape o lună, suferind profanări repetate de la trupele de tranzit. Abia la începutul lui ianuarie 1942 localnicii au îngropat corpul la marginea satului. Mai târziu a fost exhumat, incinerat și reînhumat la Novodevici din Moscova (sectorul 4, rândul 17).

„Tania” – articolul care a schimbat percepția publică

După eliberarea zonei, reporterul Pravda Piotr Lîdov a ajuns la Petrișcevo și a notat mărturiile sătenilor despre „fata necunoscută” spânzurată. În reportajul „Таня” (Tania, 27 ianuarie 1942) descrie cum a urcat singură pe eșafod, cu ochii deschiși, chemând la luptă și încheind cu ideea că „această Tania este chipul Rusiei… fiica unui popor ce nu va fi îngenuncheat”. Câteva săptămâni mai târziu, în materialul „Cine a fost Tania” (18 februarie 1942), Lîdov relata că identitatea i-a fost stabilită: era Zoia Kosmodemianskaia. Ecoul public a fost uriaș, transformând-o într-un simbol național al rezistenței.

Recunoaștere

La 4 februarie 1942 o comisie formată din reprezentanți ai VLKSM, ai Armatei Roșii, ai sovietului local și martori a consemnat, pe baza declarațiilor, ultimele cuvinte ale Zoiei și împrejurările execuției. Prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 16 februarie 1942, i s-a conferit postum titlul de Erou al Uniunii Sovietice și Ordinul Lenin.

Moștenire culturală

Figura Zoiei a intrat rapid în cultura vizuală și educațională a URSS: manuale, afișe, nume de școli, străzi, nave. În 1956, regizorul Leo Arnștam a realizat filmul biografic Zoia, inspirat din mărturii și cercetări documentare. Iconografia execuției s-a bazat inclusiv pe fotografii găsite asupra unor militari germani uciși în retragere.

Memoria Zoiei în România

Modelul sovietic a marcat și spațiul românesc după 1948. Una dintre cele mai vechi instituții de învățământ din București, actualul Colegiu Național „Școala Centrală”, a purtat timp de decenii numele „Zoia Kosmodemianskaia”:

• 1954–1956 – Școala Medie nr. 10;
• din 1956 – Școala Medie Mixtă „Zoia”, apoi Liceul de Fete nr. 10 „Zoia Kosmodemianskaia”;
• 1977–1989 – Liceul de Filologie-Istorie „Zoia Kosmodemianskaia”.

Instituția, fondată în 1851 (Pensionatul Domnesc de Demoazele) și instalată din 1890 în clădirea proiectată de Ion Mincu, a revenit la denumirea istorică „Școala Centrală” după 1990. (Sursă: istoricul oficial al școlii)

Bibliografie

• Космодемьянская, Любовь Т. (1947). Повесть о Зое и Шуре (în rusă). Детгиз. 
• „П. А. Лидов – «Таня» (Pravda, 27.01.1942) – text integral”. zoyakosmodemyanskaya.ru (în rusă). Accesat în 7 octombrie 2025. 
• Лидов, Пётр (18 februarie 1942). „Кто была Таня”. Правда (în rusă). 
• „Colegiul Național „Școala Centrală" – Istoric (cronologie și denumiri)”. cnscb.ro. Accesat în 7 octombrie 2025.