Vlad Georgescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Vlad Georgescu
Date personale
Născut 20 octombrie 1937
București
Decedat 13 noiembrie 1988
München
Căsătorit cu Mary Georgescu
(născută Schultz von Strassniski), arhitectă
Copii Tudor Georgescu (istoric)
Naționalitate  România
Cetățenie Flag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupație om de radio
cadru universitar
cercetător
Activitate
Cauza decesului cancer
Educație Liceul Sf. Sava
Universitatea din București
Alma mater Universitatea din București  Modificați la Wikidata
Lucrări remarcabile Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (1984)
Predecesor Mihail Cismărescu
Succesor Nicolae Stroescu-Stînișoară

Vlad Georgescu (n. 20 octombrie 1937, București – d. 13 noiembrie 1988, München) a fost un istoric român și, între anii 1983-1988, directorul secției române a postului de radio Europa Liberă din München. La fel ca și alți șefi ai secției române, Vlad Georgescu s-a îmbolnăvit și a murit de un cancer galopant, existând indicii puternice că ar fi fost iradiat sau intoxicat cu o substanță radioactivă. Editorialele sale politice sunt caracterizate de tonul cumpătat și siguranța erudiției. Monografia sa Istoria Românilor rămâne o lucrare de referință a științei istorice românești.

Viața și activitatea[modificare | modificare sursă]

Vlad Georgescu s-a născut la București, la 20 octombrie 1937, într-o familie boierească.[1]

În scurta biografie inclusă în volumul Istoria românilor, Mihai Botez îi menționează printre înaintașii lui Vlad Georgescu pe generalul I. Georgescu (bunic din partea tatălui) care fusese aghiotant al regelui Carol I și pe Emanoil Porumbaru, bunic din partea mamei, care a fost un important membru al Partidului Național Liberal, ministru de externe (între anii 1914 - 1917) și președinte al Senatului României.[1]

Vlad Georgescu a urmat cursurile școlare la Liceul Sf. Sava (pe care regimul comunist din România îl redenumise Nicolae Bălcescu). Din timpul liceului, Vlad Georgescu era pasionat de istorie.

În ciuda opreliștilor datorate trecutului politic al familiei, a reușit să intre și să absolve Facultatea de Istorie a Universității din București. A obținut titlul științific de doctor în istorie în anul1970.

La încheierea studiilor universitare a fost repartizat cercetător la Muzeul Româno-Rus, care era condus de așa-numitul Prinț Roșu, Scarlat Callimachi. Când Muzeul Româno-Rus a fost desființat, în 1963, Vlad Georgescu a fost transferat la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde era director Mihai Berza.

A predat istorie la: University of California, Los Angeles (1967-1968), University Columbia, New York (1973) ca profesor la catedra „Nicolae Iorga", University of Maryland și Rutgers University. A fost premiat de Academia R. S. România pentru opera sa istorică. S-a stabilit în Occident în 1979, după ce în 1977 a fost ținut în arest timp de două luni, sub acuzația de trădare, în urma publicării unui text critic la adresa regimului.[2] A devenit colaborator, apoi director al departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, între anii 1982 și 1988.

Ca istoric a publicat în Occident Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre (prima ediție, 1984), de asemenea Istoria ideilor politice românești (1369-1868). În SUA a publicat cartea Political ideas and enlightement in the Romanian Principalities (1750-1831), la Columbia University Press, 1971, scrisă pe baza tezei sale de doctorat, susținută la București în 1970, intitulată „Gândirea social-politică în Principatele Române în epoca luminilor.”

În 1987, a fost publicată în Statele Unite cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii (Red horizons; editura Regnery), cu dezvăluiri despre sistemul comunist din România, îndeosebi despre regimul Ceaușescu. Vlad Georgescu s-a hotărât să vorbească despre această carte și să difuzeze în serial fragmente din Orizonturi roșii în cadrul unei emisiuni. Inițiativa era periculoasă, și Georgescu a fost chiar avertizat de soacra sa: „M-am întâlnit cu generalul X și mi-a spus: «nu difuza cartea lui Pacepa. Dacă o difuzezi, vei fi lichidat în mai puțin de un an»”. În pofida avertismentului, Georgescu a decis să vorbească despre carte, iar un an mai târziu, în iulie 1988 a fost diagnosticat cu cancer. În august 1988 a făcut cunoscut că medicii i-au depistat o tumoare intracraniană și că urma să fie operat.[3]

După operație, biopsia a determinat că era vorba de o formă agresivă de cancer. Vlad Georgescu a fost inclus într-un program experimental în Statele Unite ale Americii, unde a fost însoțit de soția sa. Chemoterapia combinată cu iradiere l-a slăbit foarte tare, însă nu a putut vindeca boala. În consecință, Georgescu s-a întors la München, pentru a-și vedea fiul. A murit la Spitalul Bogenhausen la 13 noiembrie 1988.[4]

Se presupune că a fost asasinat prin iradiere. Noel Bernard și Mihail Cismărescu (Radu Gorun), cei doi directori precedenți ai secției române a postului de Europa Liberă muriseră tot de cancer. Se presupune de asemeni că decesele lor ar fi fost cauzate de iradieri.

A cercetat istoria gândirii social-politice din Moldova și Țara Românească, în cartea Ideile politice și iluminismul în Principatele Române 1750-1831 (1972). Autorul susține teza că se poate vorbi de un iluminism și de o epocă a luminilor în Principate. Vlad Georgescu subliniază că iluminismul social-politic din Principate este „un iluminism reformat, nobiliar, similar celui dominant în estul Europei.” După acest autor, iluminismul român este mai apropiat de cel polon sau rus, decât de cel neo-grec.

Referindu-se la gândirea social-politică din Transilvania, Vlad Georgescu a scris că a existat „o influență preponderentă a iluminismului german și austriac, în Transilvania, față de una franceză în Moldova și Țara Românească.” În privința statutului internațional al Principatelor, în lucrarea sus-menționată, „Ideile politice și iluminismul...”, autorul menționează că personalități cum au fost „Mihai Cantacuzino, Enăchiță Văcărescu, Petru Depasta, Dionisie Fotino subliniază insistent faptul că Țara Românească și Moldova au avut tot timpul o existență politică separată de cea a Imperiului otoman, că acesta n-a încălcat niciodată existența lor politică.” (Vlad Georgescu, op. cit. p. 138). Mult mai complexe au fost relațiile cu Rusia, care, în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea, se bucura de numeroase simpatii în Principate, fiind privită ca un aliat firesc în lupta împotriva turcilor (Vlad Georgescu, op. cit. p. 140). Printre membrii partidei filo-ruse s-au numărat personalități ... cum ar fi Gavril Callimachi, Mihai Cantacuzino și chiar Enăchiță Văcărescu, autorul unui exaltat portret al țarinei Ecaterina a II-a. Pe măsură însă ce ieșeau la iveală planurile imperiului țarist, accentele critice devin numeroase, mai ales în timpul ocupațiilor militare din anii 1806-1812 și 1828-1834. Vlad Georgescu conchide că „românii își proclamă o existență politică separată de cea a imperiului otoman și în același timp resping ideea de a intra în sfera de influență rusă sau austriacă.” Românii își urmează propria lor cale, urmărind câștigarea independenței depline, crearea unui stat românesc liber și unitar.

Scrieri[modificare | modificare sursă]

Din corespondența diplomatică a Țării Românești 1823-1828, București, 1962, 268 p.

Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines', 1761-1830, București, 1970, 197 p.

Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines 1831-1848, București,1972, 291 p.

Une source anglaise relative au commerce sur le Danube (1837-1838), în Revue Roumaine d'Histoire, III (1964), 2, pp. 255-276 (în colaborare)

Unele concepții actuale în istoriografia occidentală privind Congresul de la Viena și Sfânta Alianță, în „Studii”, 4, 1965

Probleme ale gândirii social-politice din epoca luminilor în discuția istoriografiei contemporane, în „Studii”, 5, 1967

Ideile politice și iluminismul în Principatele Române 1750-1831, Editura Academiei RSR, București, 1972, 226 p.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Mihai Botez, Vlad Georgescu (1937-1988), în Vlad Georgescu (1992)
  2. ^ Cf. Politică și istorie: cazul comuniștilor români 1944-1977, editura Ion Dumitru, München, 1981
  3. ^ Biserica Ortodoxă Liberă: Asasinate la comandă
  4. ^ Ediție specială: 10 ani de la moartea lui Vlad Georgescu”, Europa Liberă, 13 noiembrie 1998, http://www.europalibera.org/content/article/1510252.html, accesat la 18 septembrie 2014 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Din corespondența diplomatică a Țării Romînești, Muzeul Romîno-Rus, București, 1962, 268 p.
  • Political ideas and the Enlightenment in the Romanian principalities (1750-1831), Boulder (East European Quarterly), New York (Columbia University Press), 1971
  • Ideile politice și iluminismul în principatele române (1750-1831), Editura Academiei RSR, București, 1972
  • Politică și istorie: cazul comuniștilor români 1944-1977, editura Jon Dumitru (colecția Clio fără mască), München, 1981 (republicată în câteva ediții în România, după 1990), 158 p.
  • Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, München, 1984, 394 p. (ed. a III-a, Editura Humanitas, București, 1992)
  • Istoria ideilor politice românești, editura Jon Dumitru (colecția Clio fără mască), München, 1987
  • România anilor '80, editura Ion Dumitru (colecția Clio fără mască), München, 1994, 254 p.
  • Mihai Botez, Vlad Georgescu (1937-1988), în Vlad Georgescu: Istoria românilor. De la origini pînă în zilele noastre (1984), (Ediția a II-a, American-Romanian Academiy of Arts and Sciences, 1989), (Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992, pp. 7 – 10.)

Legături externe[modificare | modificare sursă]