Visoca, Soroca

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Visoca
—  Sat  —
Visoca se află în Moldova
Visoca
Visoca
Visoca (Moldova)
Poziția geografică
Coordonate: 48°14′49″N 27°55′21″E ({{PAGENAME}}) / 48.2469444444°N 27.9225°E

Țară Republica Moldova
RaionSoroca

Guvernare
 - PrimarGrigorii Pleșca (independent[1], 2019)

Altitudine240 m.d.m.

Populație (2014)[2]
 - Total1.732 locuitori

Fus orarEET (+2)
 - Ora de vară (DST)EEST (+3)
Cod poștalMD-5142
Prefix telefonic230

Prezență online
GeoNames Modificați la Wikidata

Visoca este un sat din raionul Soroca, Republica Moldova. Este amplasat la 40 km de la centrul raional Soroca.

La sud de sat, sunt amplasate movile recifale, arie protejată din categoria monumentelor naturii de tip geologic sau paleontologic.[3]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Perioada Otomană[modificare | modificare sursă]

LEGENDE. Istoria Visocii începe cu mănăstirea legendară, "Visokii Deal", ce ar fi fost pe locul bisericii actuale (p. 66), și satul dispărut, Pelenia, ce era la 4 km spre apus, lângă drumul militar "şleahul turcului". O legendă spune că "pelincenii" s-ar fi ascuns în pădure, de urgia turcilor, iar aceștia i-ar fi dat foc "pădurii unde era viața". Cei scăpați s-au strămutat sub mănăstire, întemeind satul Visoca, iar aceea s-a numit "Pădurea Vie". Altfelzis, Pelenia ce era pe "şleah", a fost satul vechi. Nu se știe când a fost această îndepărtare a țăranilor de la drumul militar într-un loc mai liniștit, precum - nici de când era Pelenia.

ŞLEAHUL TURCULUI lega "Stânca Vămii"(Otaci) cu drumul militar "Suceava-Soroca", la locul unde avea să fie mai apoi Bălții. Aceasta ar fi fost de pe timpul lui Sf. Ștefan cel Mare, după ce Tighina a trecut sub Imperiul Otoman, în 1484, iar Soroca urma să devie punct militar însemnat: vamă, cetate, ținut... cum arată istoria localității.

Tot în 1484 a fost și lupta de la Catlabuga, de unde s-a întors la baștină cel puțin un supraviețuitor ce a lăsat urmași, care neam este vechi anume în Visoca. Nu se știe dacă "cel de la CATLABUGA" s-a întors la Pelenia sau, deja la Visoca, dar acest nume spune de vechimea comunității. Primul val de strămutare ar fi fost cam pe atunci când au dat năvală primele hoarde tătăreşti și când au trecut primele oşti pe noul drum militar.

Dar PELENIA a existat ca sat încă multă vreme concomitent cu Visoca, ce apare în acte tocmai în 1599. Printr-o carte domnească din 1765, Grigore Ghica al III-lea împuterniceşte pe egumenul Varlaam de la mănăstirea Neamț ,,să stăpânească și să dijmuiască această moșie din ținutul Sorocii" (p. 3). Recensământurile din 1772-1773 și din 1774 arată că în Pelenia erau 30 și respectiv 39 "case locuite". Aici trăiau 27 moldoveni, un sârb și un evreu, erau două fețe bisericești (p. 3). În 1867 Pelenia era "un loc pustiu"(Egunov Andrei Nicolae). Harta militară a lui Schubert arată aici în aceiaș vreme, un punt de strajă permanentă, cu numele "Pelenia".

"Anul 1439 - O greșeală neântâmplătoare". Într-un act domnesc din 1439, al lui Ștefan al II-lea, e scris de "Visoka Páseka", de lângă satul Geamăna, de lângă Botna, ce împreună cu mai multe sate din jur, era dăruită mănăstirii Probota. Această moşie cu prisaca, "Visoka Páseka", mai este și în actele domnești din 1443 și 1466, tot ca fiind a aceleiași mănăstiri. Drept aceea, visocenii din ținutul Sorocii, auzind de "Visoca de lângă Geamăna", de la curtenii ce aveau trebi prin țară, au crezut ca "Geamăna" este dealul de lângă sat și aşa l-au numit.

BURDUJENII au fost un sat răzăşesc la hotarele Visocii, iar întemeierea acestui sat a pricinuit judecăți domnești unde e atestată și Visoca, în 1599. NICOARĂ PRĂJESCU logofătul, vărul lui Ieremia Movilă, este dar primul stăpân (aflat în acte) al Visocii. Acesta a dat urmașilor răzăşilor: Havriş, Mateiaș, Pricop și Radu ,,a patra parte din locul pustiu pe Eleşăuca și ei au întemeiat acest sat, care lucru a fost condamnat de domnitor. A urmat o judecată lungă și grea. În scrisoarea lui Nicoară Prăjescu scria: ,,Maria ta... Până a veni aici, noi ne-am tocmit cu acești oameni, singuri, de bună voie, de nimene siliți, și eu le-am dat lor pentru satul Burdujeni a patra parte dintr-un loc pustiu ci-i pe Căenari, ținutul Sorocii, la fântâna (La Trei Izvoare) pe Eleşăuca, ci-au fost sub ascultare hotarului satului Visoca, pentru că au dat satul Visoca 12 boi pentru o moarte de om ci s-au făcut acolo, la un loc pustiu, în zilele lui Petru voievod" (p. 8). Deci, Visoca era cu aceleași hotare și pe timpul lui Petru Şchiopul. La fața locului au fost trimiși: Cemârtan vătavu de husari și Mănoilă pârcălabul de Soroca, care au mărturisit că ,,oameni buni și bătrâni" au spus că Burdujenii e așezat pe hotarul Cotovei, Visocii și Crivcenilor ,,și nu este, nici nu au fost loc pustiu" (p. 9). Pământul a fost întors lui Nicoară, atunci în 1599, dar peste 9 luni acesta îl dă în stăpânire lui Sava Ivol postelnicul, o rudă a sa. Ieremia Movilă fugise în cetate la Hotin, de urgia lui Mihai Viteazul, iar Nicoară e nevoit să pribegească în țara Leşească, și pentru învinuiri de furt din partea celorlalți movileşti. Deci se întoarce tocmai când vine la domnie Ștefan Tomșa al II-lea, și stăpânește iarăși Visoca, împreună cu cumnatul Dumitru Molodeț, între 1612-1616. În 1617 Radu Mihnea îi întoarce lui Nicoară (legal) moșiile: ,,M-am milostivit și i-am întors... și i-am întărit dreptele ocine și dedine și cumpărătură, toate satele, câte le are... și satul Cotova pe Căinarii cu iazuri și mori, și satul Visoca, de asemenea la obârșia Căinarului, și satul Crivcenii, care este în ținutul Sorocii..." (p. 12). Dar Nicoară are iarăși judecată domnească cu răzăşii "Havrişeşti" de la Burdujeni. În 1619 Gașpar Grațiani îi întărește lui Nicoară "siliştea Burdujeni" spunând: ,,Le-am dat hotarnici pe sluga noastră, Toader Moțoc și Miron aprodul din Samoleuca". Aceştia îi scriu lui vodă, în 1620, că ,,Havrişeştii... de legea noastră n-au ținut. Ce s-au luat și înaintea Mariei tale..." (p. 12). A fost dată porunca să fie desființată "siliştea Burdujeni", care lucru nu se cunoaște când s-a făcut. Nicoară Prăjescu a stăpânit Visoca până în 1622, când a trecut la cele veșnice.

Alți stăpânitori NICOREŞTI au fost: Ionaşco Prăjescu postelnicu, fiul lui Nicoară, apoi Toderaşco Prăjescu, fiul lui Ionaşco. Iar de la Nicoreşti până la 1702, stăpâni pe Visoca au fost: Ilie Şeptelici hatmanul]], socrul lui Ionaşco; Alexandra, fiica lui Ilie, și Dumitrașcu Drăguşescu, soțul ei. Aceștia stăpâneau mai multe sate, iar în 1691 vând Visoca lui Moise Tănase, mare căpitan, ce a fost înmormântat la mănăstirea Neamț. Iar maica sa dăruiește Visoca acestei mănăstiri, în 1702, sub care stăpânire a fost satul până în 1873.

DESCRIERE TOPOGRAFICĂ . Cătunul lui Vasile "Mârzacu" şetrarul era sub stăpânirea acestuia în 1680 (p. 15). A avut el mai multe moşii, dar aceasta de lângă Visoca, unită mai apoi cu satul, i-a purtat numele.

Vadul "Delnița" a fost ridicat, spre apărare, la marginea Visocii, spre apus, dinspre "şleah" și cătunul lui Mârzacu. Nu se știe când a fost ridicat vadul, dar legenda spune ca sătenii slobozeau peste "Delniță" boi sălbatici ca să puie dușmanii pe fugă. Vadul Delnița era o axă lungă de cel puțin 1.8 km, iar în jos se sfârșea unde acum e răscrucea mare. Pe locul nivelat, unde era Delnița la marginea satului, acum e drumul ce poartă acelaș nume, care fiind de aproape de 3 km, este tot o axă dreaptă și tot, în cuprinsul satului. Iar faptul că, în jos dă spre movilele recifale - "La Chetre", (în prima), până unde se întinde satul mai nou, spune că poziția vadului Delnița a fost aleasă anume după acest reper sudic, ca în cazul de nevoie, să fie lungit vadul până aici, care lucru nu s-a făcut. Iar în sus, poziția vadului a fost aleasă după relief. Peste Delniță erau: o trecere, mai la mijloc și câte una la capete.

"Podul Tolcacilor" sau "împingătorilor la căruțe", e locul de unde a început satul, pe amândouă maluri; în jos - moldoveni, iar în sus - ruși-ucraineni, a căror mahalale sunt arătate ca noi pe harta din 1868-1893. Și la acest loc, destul de umblat altădată, totdeauna erau "tolcacii", fie de voie, fie pentru schimb de ceva, fie pentru pecetluirea împăcării... care oameni ajutau căruțele la amândouă suișuri, în fața bisericii.

"Valea Eleşeuca" a avut mai multe denumiri. În aceeaş hartă militară e scrisă "Valea Curechilor", iar visocenii i-au spus mai mult "Valea Chetrei" sau "Valea Săriturilor". La locul de scoatere a pietrei, numit altădată "Varnița", este un mormânt obștesc (p. 41-42).

"Bulata", râu ce pornește de la Visoca, e pomenită încă în 1580 , în uricul dat de Iancu Sasul lui ,,Petrea Albotă pârcalab de Soroca", pentru satul Alboteni pe Căinari (p. 10). Dar în 1816 și 1817, în cartea lui A. Zaşciuc, unde este descrierea hidrograhică militară a guberniei, e descrisă mai amănunțit: ,,Bolata, vale în jud. Soroca; începe prin niște hârtoape de lângă satul Visoca și satul Teleşeuca și merge... " (p. 10).

Tot acolo e scris și despre "VALEA FÉTI": ,,Începe de la satul Visoca și merge... până aproape de Valea Căinarului, în care intră satele Cotova și Măcăreuca. Pe partea dreaptă, în fundul văii se află satul Visoca, într-un hârtop, din stânga - satul Mălcăuți..." (p. 10). Ea în Visoca nu s-a numit niciodată "Valea Fetei", sau "Valea lui Fetea". Fetea a fost un moșier din Cotova, ce a stăpânit partea acestei văi în hotarele Cotovei, unde valea i-a purtat numele. Garla aceasta, ce izvorăște din Visoca, împreunându-se cu "Hârtopul Mare" și "Hârtopul Mic", mai are câteva văi ce dau în ea: "Fundoaia" și valea "Bulhac" (din stânga) și "Vâlcica Poştei" și un hârtop din "Pădurea lui Balan" (din dreapta).

"Vâlcica Poştei", sau "Poatrta Țarinii" este atestată în 1817, ca localitate lângă satul Visoca, cu numele "Poşta Visoca". Aparținea tot mănăstirii Neamț și avea ,,8 gospodari și 4 burlaci, 120 fălci de imaş, 10 fălci de țarină și un iezurcan de adăpat vite." (Cartografia Basarabiei din 1817). Iar ,,Moşia Visoca avea atunci 350 fălci de fânațuri, 700 fălci de imaş, 300 fălci de pământ arabil și 2 iazuri... fără peşte (p. 45). Mahalaua Vâlcica Poştei era la răsărit de capătul de sus al "Delniței", adică de răscrucea mare, fiind despărțită de sat printr-o pădurice ca de 5 ha, ce era toată pe malul drept al văii, îndată mai jos de gura Hârtopului Mare, și nu ținea în jos această mahalá decât până în dreptul "Fundoaiei", care e pe malul celălalt. Vâlcica Poştei era locul de primire a veștilor și de petrecere la cale lungă, drumul Sorocii fiind altul (cel actual). (Planul lui Schubert, 1868-1893, f. 27-6).

Pe dealul GEAMĂNA (317m), a fost punct strategic de observare, numit "Ochean". Dealul, fiind de felul celor "singuratice" și de pe care se pot face observații la mari depărtări și în toate direcțiile, a fost printre cele cu interes militar, și nu doar pentru primire și transmitere de semnale. Unele scrieri îl clasează greșit, ca fiind printre primele din cele mai nalte, și nu din "cele de interes strategic". Mai nalte ca el în RM sunt cel puțin 37 piscuri (Bălăneşti 429; d. Dumbrava, s. Veverița 407; Leordoaia-Bahmut 400; Căbăieşti 400; Hâncu 392; Vărzăreşti 391; d. Lupoaia, s. Hîrceşti 390; Sipoteni-Vălcineț 388; Măgura 388; Sineşti 386; Micleuşeni 383; Seliştea Nouă 383; Ciuciuleni 380; d. Pietrosu s. Mirceşti 375; Răciula 357; "Dealul Mănăstirii" s. Hîrjauca 357; Țibirica 356; Vădeni 350; d. Zimbroaia, s.Chişcăreni 350; Băxani 349; Condrița 348; Boldureşti 341; Căpriana 341; Rădoaia 339; d. Zahoreni, s.Zahorna 338; Vanțina 335; Logăneşti 334; Nişcani 329; Cernița 328; "Dealul Înalt", s. Ciripcău 325; Sadova 325; "Dealul lui Dabija", s. Unchiteşti 324; Hînceşti 322; Ghiliceni 321; "Dealul Movilelor", s. Pohoarna 320; Bravicea 319; d. Vlădeni s .Prodăneşti 318; "Dealul Geamăna" s. Visoca 317... . Din acestea multe, nefiind la margine de podiș, sau înconjurate de altele, sau cu vârful mai neted și împădurit... nu au fost de interes strategic).

PERIOADA STĂPÂNIRII MĂNĂSTIREŞTI (1702-1873) a început, precum e scris mai sus, cu "zapisul de danie" a maicii lui Moise Tănase: ,,Adica eu, Teofana, şetrăroaia răposatului Tănase, și cu fiul meu, postelnicul Ilie, făcut-am acest zapis al nostru la mâna părinților de la Neamț, de nimine siliți, nici asupriți, ci di a noastră bună voie am dat danie drept sufletul răposatului fiului meu, lui Moisa; le-am dat Visoca, sat întreg, și Cotova... Așijderea am mai dat danie jumatate de sat de Burdujeni și jumatate de sat de Crivceni, carele ne sânt cumpărate de la Măricuța, fata Prăjescului... carele sânt la ținutul Sorocii... le-am dat precum le-am cumpărat noi, cu vecini, care unde s-ar afla să aibă a-i lua de grumazi" (p. 20). Iar mai târziu arhimandritul Andronic, mare duhovnic și cărturar al vremii, scria în Istoria mănăstirii Neamț: ,,Trecându-se din această viață trecătoare la cea veșnică, un bun boiangiu tânăr, care era mare căpitan de lefecii, anume Moise, s-a îngropat după cerința sa în soborniceasca biserică a sfintei mănăstiri Neamț, în partea de miază-noapte, unde mai pe urmă s-a făcut mormânt și lui Paisie Velicikovski. Iar binecredincioasa maică-sa, Teofana, soția lui Tănase şătrarul, împreună cu alt fiu al său, anume postelnicul Ilie, printr-un zapis al lor formal de la 14 noiembrie 1702 arată cum au dăruit... acestei monastiri Neamțul, un sat întreg, anume Visoca..." (p. 17). Urma epoca fanariotă și mărirea birurilor. Drept aceea, după legile domnești ale lui Constantin Mavrocordat, și visocenii aveau 12 zile "lucrătoare mănăstireşti" pe an, în 1741; iar în 1749 aveau 24 zile de "boieresc" (p. 21).

Perioada Rusiei Țariste[modificare | modificare sursă]

În 1814, în Visoca erau 62 gospodării și satul era dat în arendă pentru 1500 lei pe an (p. 22). În 1817 în sat erau 94 gospodari și 4 văduve. BISERICA DE LEMN acoperită cu paie e atestată în 1803, iar în 1826, sub grija călugărului Monomant (aşa a fost descifrat numele), se construiește BISERICA DE ZID din Visoca. Acesta a fost împuternicit de mănăstire, în 1824, pe toată moşia, când răzăşii din Teleşeuca au luat o parte de pământ a Visocii. A urmat un proces lung și greu. În 1832 mănăstirea împuterniceşte pe călugărul Eufimie să lămurească această problemă. În acelaș an Visoca era dată în arendă lui Constantin Tinica, registrator gubernial. Satul avea 100 gospodării (p. 22). În 1837 mănăstirea dă satul în arendă lui Ivan Nic. Şimanski. Cererile acestuia au avut a scoate pe țărani la marginea răbdării: ,,1. Fiecare țăran să cosească o falce de fân, pe care să-l scârtuiască la locul indicat de posesor. 2. Să secere o falce de culturi păioase, să le așeze în clăi, apoi să care spicoasele cu căruțele proprii la aria stăpânului. 3. Să prășească o jumătate de falce de păpușoi, să-i secere, să-i curețe și să-i care la hambarul stăpânului. 4. Fiecare gospodar să treiere câte trei cetverturi de cereale păioase și să le dea stăpânului. 5. Fiecare țăran să presteze câte 2 zile clacă la diverse lucrări, să aducă la curtea posesorului câte 2 căruțe de lemne, să pună căruța sa de 2 ori la dispoziția arendaşului pentru transportarea încărcăturilor la o distanță de până la 80 verste, iar dacă arendaşul nu are nevoie de aceasta, fiecare țăran e obligat să are o falce de pământ. 6. Țăranii care n-au vite de tracțiune, să execute câte 6 zile de boieresc. 7. Fiecare femeie să toarcă câte o ocă de cânepă și una de lână. 8. Țăranii să plătească stăpânului dijma pentru fân și pentru toate semănăturile. 9. Fiecare gospodar să dea posesorului câte 2 găini, 6 ouă și un funt de unt." (p. 22).

GAVRIIL MACOVEȚCHI a fost primul țăran visocean care a luptat pe calea scrisorilor, pentru dreptatea consătenilor săi, până la urmă. În 1847 acesta merge pentru a doua oară la Neamț-Secu, cerând ca Visoca să fie scoasă de sub arendaşi, altfel țăranii ,,se vor duce încotro vor vedea cu ochii" (p. 23). Mănăstirea a cedat dar, din cele 5 obligațiuni noi cele mai grele erau plata de ,,1100 ruble de argint pe an" și că ,,țăranii nu aveau dreptul să taie lemne din păduri și să pască vitele acolo". Totuși visocenii au îndeplinit cum li s-a cerut, dar într-al patrulea an, în 1851, începe "perioada lui Teofan". Adică tot pe atunci mănăstirea Neamț, ca și multe altele din dreapta Prutului, avea de trecut grele încercări. În urma legii date de ministerul cultelor, că toți monahii fără studii teologice și mai tineri de 60 ani să părăsească mănăstirile; și "secularizarea averilor mănăstireşti", mulți monahi de la Neamț-Secu, trecând Prutul, au fondat Noul Neamț. Unul din cei trei fondatori de frunte a fost acest Teofan Cristea, vechilul moşiilor mănăstirii Neamț. Acesta, fie din râvnă mare pentru a ridica mai grabnic noua mănăstire, fie că era cu adevarat ,,un om egoist și fără soviste", cum scria țăranul visocean Onofrei Țurcanu, în 1861, către Cancelaria imperială a Rusiei (p. 27), dar istoria arată că trecea dreapta socoteală. Trebuie de menționat totuși că acesta a realizat mult, precum arată alte surse biografia sa. Pur și simplu, Visocii, ca și altor sate, i-a fost sortit să contribuie la acestea așa cum numai înaintașii știu. Teofan dădea satul la doi arendaşi în acelaș timp, cum a fost cazul cu Ecaterima Tinica și Constantin Baltaga. Visoca, Crişcăuții și jumate de Teleşeuca le-a dat pe 3 ani pentru 15 500 ruble de argint (p. 27). Așadar, în 1851, acelaş Gavriil Macovețchi ajunge iarași la Neamț, de unde încep judecăți cu Teofan. Arhimandritul Andronic de la Neamț îl preîntâmpina pe vechil că trece măsura, dar judecata continuă. Avocatul țăranilor visoceni din Soroca, Ivan Stepanov, îi scria vechilului, în 1860, că ce face nu e drept și nu va duce la bine: ,,Nimeni, chiar nici dvs. în persoană, nu puteți nega drepturile țăranilor... Nu vreau să vorbesc despre măsurile întreprinse de mănăstire pentru a anula afacerea. Eu le-am expus într-o scrisoare pe care, la rugămintea țăranilor, am adresat-o domnitorului Moldovei (Alexandru Ioan Cuza)... să decidă dacă mănăstirea a acționat potrivit spiritului veacului și civilizației... Dacă veți considera că e profitabil pentru dvs. - nu pentru mănăstire - să continuați procesul, vă rog să mă înștiințați cu prima poştă. Dar în cazul acesta să nu aveți pretenții, dacă acțiunile dvs. și ale mănăstirii vor fi expuse într-o lumină neplăcută!" (p. 27). În 1862 vine la Visoca arhimandritul Andronic, dar nu a fost numai pentru problemele mai sus scrise. El a făcut și o descriere scurtă a satului, din care citim: ,,Pe moşia Visoca este o dumnezeiască biserică, întemeiată de piatră și acoperită cu draniță și sfințită întru cinstea sfinților mai marilor voievozi Mihail și Gavriil în anul 1827, care are cu îndestulare... Și 2 evanghelii tipărite în limba moldovenească... 26 cărți tipărite în limba moldovenească și 20 cărți în limba slavonească și rusească... Este o clopotniță de piatră și acoperită cu draniță, în care sânt 3 clopote... Aproape de Sfânta biserică se află și un mitoc, adică un rând de case bune, pe temelie de piatră, cu mai multe încăperi tot bune, cu acoperișuri de draniță. Satul are o moară ce macină cu mașină de foc" (p. 24). Totuși în purtarea lui Teofan nu s-a văzut schimbare. În 1869 el a dat Visoca în arendă la doi cetățeni austrieci, Grig. Oganovici și Grig. Şimanovski, pe 5 ani, după ce fusese în arenda cneazului Lev Cantacuzino (p. 29). Dar iată peste un an, pe când vehilul căuta îndreptățire, scriind și la Moscova, adică în 1870, acelaş visocean, Gavriil Nicolaevici Macovețchi, scrie și el către țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și, în 30 octombrie, 1870, se trimite vestea că ,,la Visoca s-a făcut nadelu țăranilor", cărora le reveneau 1424 desetine, iar mănăstirii, 2198 desetine. Unui gospodar îi reveneau 8 desetine și locul de casă (p. 28). 20 de ani a durat scandalul, dar au mai fost să fie încă 3 ani.

Tot în 1870, în Visoca erau 147 case și tot atâtea familii, 357 bărbați, din care 8 burlaci; 343 femei, 230 cai, 1050 vite cornute mari, 959 oi. Atunci la Visoca erau 2 desetine cu pomi fructiferi, 100 cu butuci de viță-de-vie, o moară cu aburi și 4 mori de vânt (p. 28-29). Prima hartă topografică a acestor pământuri, arată 5 mori de vânt, cu 400m la răsărit de biserică, deasupra Hârtopului Mic (Planul lui Schubert, 1868-1893, f. 27-6). Bătrânii îşi mai amintesc de "morile lui Leonte Vrabie"(Ciuntu Nicolai D.), probabil ultimul proprietar. Părea că și la Visoca să ajungă Reforma Agrară din 1868. În 1873, conform Regulamentului țarist, moșiile mănăstireşti au trecut sub stăpânirea statului (p. 29). În acelaș an vine la Visoca revizorul silvicultor Iavorski, și trece Visoca și Crişcăuții sub stăpânirea Direcției guberniale Herson. Atunci paznici ai celor 3 păduri erau numiți: "Naconecinîi", pe "Pădurea cea Mare", care era și în 1599, căci ,,siliştea Burdujeni era sub dumbravă" (p. 8); Vasilie Buhanac, pe "Pădurea lui Balan" și Simion Moscvin, pe "Pădurea Vie", care fusese tăiată pe jumate de Teofan și a fost înoită cu stejari tineri (p. 29). Atunci în acte figura "sectorul viran Burdujeni" (p. 13).

Peste un an, în 1874, în sat se deschide ȘCOALA PAROHIALĂ, a treia din gubernie. Aceasta era pe locul unde avea să fie "școala centrală", în afara satului, lângă drumul ce pornea de mai jos de biserică spre Geamăna, pe la cornul de sud-est al cimitirului. În 1874, pe când împuternicit era M. Buzilă, țăranii erau gata a lua în arendă 3045 desetine, cu 5 ruble de argint o desetină pe an, dar tocmai în 1910 au putut să o facă (p. 30). În 1875, Visoca și alte sate era în stăpânirea lui I. Oganóvici (p. 13). În 1888 s-a dat o lege prin care țăranii trebuiau să cumpere pământul lor într-un timp de 44 ani, "răscumpărarea obligatorie a loturilor de pământ" (p. 30). Pe toloaca de lângă biserică s-au făcut adunări obștești. În 1905, 231 capi de familie cu drept de vot, în frunte cu starostele V. Trofăilă. După vorbele și contractele propuse, țăranii au bănuit viclenie și interes ascuns.

Așa că, tot în 1905, când a ajuns și aici vestea despre "slobodă", adică despre revoluția rusă, cineva a dat foc conacului posesorului Henciu. Moșierul a dat bir cu fugiții. Unii visoceni s-au căpătuit cu ceea ce au reușit să ia din averea lui (p. 32). CONACUL LUI HENCIU, ce era lângă școala parohială și, din cărămidă roșie, a mai slujit în perioada Regatului Român, ca local de cercuri meşteşugăreşti și lecții suplimentare, fiind demolat în 1944. Despre două vile boierești în afara satului spun bătrânii că au fost: una - unde avea să fie "brigada de sus", deasupra "HÂRTOPULUI GĂINĂRIEI", cel cu fața spre "Păd. Vie"; și alta - lângă drumul Sorocii, mai sus de "fântâna Anetei", unde au ieșit de sub plug cărămizi și amfore de lut (Ciuntu N.D.).

În 1906 s-a făcut o altă adunare, cu 243 capi de familie, în frunte cu Gr. Dudnic, pentru un contract de arendă cu lista de 435 nume, și cu prețul de 14.5 ruble pe an, o desetină. Atunci au fost primii arendaşi visoceni, dintre care 16 au ramas fără pământ (p. 31). Măsurând localnicii, în loc de 763 desetine, au ieșit că sunt cu 21 mai puține. Pentru rezolvarea problemei, în 1910, vine la Visoca inginerul cadastral Ivaşco, și măsurând împreună cu starostele D. Sandu, au ieșit cu 41 desetine mai puține. Țăranii au cerut ca suma de arendă plătită în plus să se scoată pentru următorul termen. Peste 4 ani 960 ruble, din cele 2380 plătite, s-au socotit după cererea lor (p. 31-32). În 1908, 12 familii din sat au plecat spre Siberia, unde li s-a propus pământ, dar ajungand până la Amur, s-au întors la baștină toți, afară de unul (p. 33). În 1910 mai mulți țărani visoceni țineau în arendă bucăți de pământ, printre care era și Leonte Moruz (p. 30). "HÂRTOPUL LUI LEONTE" dă în Bulata, pe malul stâng al lui fiind aşezată mai apoi Slobozia-Nouă. Atunci, în 1910, la Visoca erau 380 gospodării cu 2162 suflete şi 2668 desetine (p. 32). "Punctul agronomic aI zemstvei" (sectorul agronomic de omologare a soiurilor de culturi de câmp) era încă de la înc. sec. XX (p. 36).

ÎNVĂȚĂMÂNTUL. În 1904 se deschide în sat ŞCOALA LUI REABINȚU sau "școala ministerială" (p. 69), între biserică și şcoala parohială (locul parcului școlii). Avea două săli: una de 50 locuri și alta de 10 locuri. În 1906, în sat erau însă 214 copii cu vârsta de școală. În 1907 școala avea o singură clasă cu 99.6 arşini și singurul învățător era dn-l Morozenco. Era învățământul obligator de 4 ani (p. 69). Iar în 1909 era învățătoare Maria Gr. Reabințeva, ce lucra din 1889; învățător de religie era preotul Alexandru (Proțenko). În 1911 la școala erau 53 băieți și 3 fete. Acum era și al 3-lea înv. - M.Romanciuc, de gimnastică (p. 70). În 1912 se cere lărgirea școlii ministeriale, care lucru s-a amânat. Din 60 elevi - 7 au mers regulat la școală. Școala parohială a lucrat în paralel, având două clase (p. 70). Preoții ce au slujit în acea vreme au fost: Alexandru (Proțenco), din 1907 și Costache (Gherbanovschi), din 1913 și după război (p. 67). În 1914 au fost luați peste 50 bărbați la război. S. Bălțat nu și-a dat băiatul la război, zicând să facă aşa toți. A fost arestat... mai apoi a luat parte la răscoala de la Hotin, în 1919 (p. 33). Atunci în Visoca erau 1053 bărbați și 986 femei (p. 33).

Perioada Regatului Român[modificare | modificare sursă]

Nu e știut în ce măsură visocenii au luat parte la lupta pentru restabilirea RDM, dar în ianuarie 1919, bolșevicii, trecând podul pe la Otaci, au alungat jandarmii din mai multe sate, în jos, până la Teleşeuca, dar nu și din Visoca. Dacă în alte sate, ca Rudi, Tătărăuca Nouă, au fost încăierări și arestări, în Visoca era un comitet țărănesc de revoluționari mai pașnici, ce au ieșit aproape de Şuri să opună rezistență trupelor regale. Dar de o careva ciocnire nu s-au aflat însemnări (p. 33). În 1923-1924, în Visoca - ținutul Soroca, plasa Bădiceni, erau: ,,Primar Vrabie Andrei, notar... , Preot paroh (Gherbanovschi) Costache. 5 brutari, 8 cizmari, 4 croitori. Cooperativa de consum, din 1916, președinte Tatov Mihail"; ,,600 case, 620 menaje, 2 mori cu abur, punct pluviometric, școală primară, post de jandarmi, poştă rurală, primărie, 2 cârciumi" (p. 35). Cele 5 mori de vânt nu mai erau, iar cele cu abur nu e însemnat de când erau. În 1925 comuna Visoca cuprindea satele Dărcăuți, Mălcăuți, Teleşeuca Veche și cea Nouă (p. 35). În 1929 erau: 2002 locuitori... 12 bresle de meseriași. Punctul agronomic al zemstvei avea 50 ha pământ (p. 36).

ÎNVĂȚĂMÂNTUL general obligatoriu a fost declarat în 1921, anul școlar fiind 1 septembrie-10 iulie. În 1924 e întrodus învățământul primar al statului. Atunci în Visoca erau învățători: ,,Vasile Reabințev (fiul M.G. Reabințeva), Munteanu Nina, Polihovici Nina, Socolovsca Profira". Statistica din 1933 arată 829 copii, din care 365 elevi. Învățători: ,,Aurelia Ionescu, Vasile Reabințev, Nina Polihovici, Nadejda și Mihail Botnaru și Grigore Stratan" (p. 71). În anii 30, clasele I-IV învățau în "școala lui Reabințev", iar clasele V-VII, in "școala din sus". În clădirea conacului lui Henciu se petreceau lecții suplimentare și cercuri de creație (Ciuntu N.D.).

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Războiul a lovit și peste Visoca în câteva rânduri, precum, și prin regimul dur. În 1940 a fost deportat în regiunea Tomsk Şt.D. Romanciuc, iar în 1941, tot acolo, și familiile țăranilor: "Ieremia Bâcu, primarul, Feodor Catlabuga, Gh. Romanciuc, Nestor Ciuntu (împușcat peste un an), 10 suflete. În 1944 a fost dusă în regiunea Novosibirsk familia lui Nichita Vrabie (4 suflete), iar Ion Borosean și Panteleimon Rotaru - în Başkiria. În 1945 au fost deportați Anton Borosean, frații Nicolae și Trofim V. Cojocaru, Ion V. Vrabie (p. 48). În 1941 iulie 17 un tanc german a străbătut satul, s-a ridicat pe dealul Geamăna, a tras un foc la întâmplare şi a plecat (p. 40). Tot în iulie a fost omorârea evreilor și a lui Vasile Reabințev, primul învățător din sat, ce nu a avut familie ci a trăit pentru școală. Un careva (sătenii spun că era bețiv) a spus jandarmilor că Reabințev e bolșevic, și l-au crezut. Pe când mergea să cumpere pentru reparația școlii, l-au luat și l-au închis în beciul lui L. Taran, unde era și Al. Gruzin (președintele sovetului sătesc), S. Garbuz și Ion Răileanu (activiști). În noaptea următoare a fost masacru, în urma căruia doi au scăpat vii. O copilă a fost trimisă prin întuneric, de mama evreică, spre o femeie ce a crescut-o în ascuns și a ajuns om. Din mărturia evreului, către Vasile Trofăilă, care a scris: ,,După ce am fost împușcați, jandarmii ne băteau cu bâtele... Noaptea târziu cadavrele au fost aruncate în căruțe și duse la cariera Varnița. Eu mai eram în viață... Căruțaşii nu scoteau nici un cuvânt... Nu știu cine a fost omul care m-a ajutat să dispar în întunericul nopții. M-am târât prin păpuşoaie până la Pădurea Vie, unde am stat până în pragul iernii..." (p. 41). În acel loc, pe când se scotea piatră, mașina ieșea din funcție nemotivat, de mai multe ori când se apropia acolo. Au chemat un slujitor al Bisericii, care, după rugăciune, le-a spus să nu atingă locul căci înăuntru sunt morminte (un șofer pe camion). În 1942 a fost restabilită comuna Visoca, cu cele 4 sate mai sus numite, iar după legea nr. 181 a lui Ion Antonescu, din județul Soroca, satele Visoca, Vasilcău și Dumbrăveni trebuiau să planteze cel puțin câte 50 ha tutun, celelalte, câte 15-40 ha (p. 42).

ÎNVĂȚĂMÂNTUL în anii războiului s-a predat după alfabetul latin (p. 42). În 1940 se revenise la cel primar de 4 ani; director era Vasile Reabințev; elevi erau 230. În 1943, octombrie, inspectorul M. Drăguleț descrie: ,,școala mixtă; director Ursu Ioan. Învățători: Stratan Grigore, Trofăilă Ignat, Polihovici Neonila, Ursu Nadejda, Ciobanu Feodot, Barbăroșie Petru și Bâcu Vladimir. Școala cu două localuri e complet necorespunzătoare pentru elevi. Sânt înregistrați 603 copii de vârstă școlară și 520 elevi. Alături de clădirea primăriei cu aspect de palat administrativ stau două localuri de școală în ruine și mizerie..." (p. 72). Acestea erau "școala lui Reabințu" și "școala din sus", la un km distanță una de alta, iar primăria-palat a fost terminată în 1942-1943, iar după 1949 avea să fie "școala cea mare", cu 6-7 încăperi, apoi, policlinică. În 1944, martie 21 forțele armatei roșii au ajuns și la Visoca, alungând forțele române. La luptă au fost luați 240 tineri, din care 89 au căzut eroi. Instruirea a fost în Republica Mari (p. 42).

Perioada Sovetică[modificare | modificare sursă]

DEPORTĂRILE ŞI MUNCA. Perioada a început cu ceea ce poate fi numit "continuarea războiului, până în 1949". În 1944 (când a fost demolat conacul lui Henciu) s-a revenit la sistemul sovetic de învățământ. În 1946 se deschide școala de 7 ani, în care învățau 636 elevi, după bucvarul rusesc, munceau 17 învățători, din care, 3 cu studii superioare (p. 72). În 1949 din Visoca au fost deportate în regiunea Kurgan 44 familii din peste 160 suflete (înregistrate). Coloana de camioane militare era lungă de 200 m. (p. 47-51). Vinoveți au fost, de pildă: Trofim Lisnic, care și-a cumparat cal; Nichita Trofăilă, care își făcuse vânturătoare de calibrat semințe; Dănilă Ciuntu, care a tras linie electrică până la școală și primul bec electric a luminat în 1949 (iar al doilea, peste 7 ani). Altul, în genere trebuia pedepsit căci a asamblat singur primul "tractoraş" în sat, din piese de la tancuri. Au dat foc morii lui Toader Ursu, iar toate bunurile le-au adunat în ograda lui Mihail Trofăilă, ca să fie a colhozului (p. 51), iar în casa lui a fost sovetul sătesc, oficiul poștal și biblioteca, unde mai apoi avea să se ridice palatul culturii (p. 41, 51). Pe fondalul acestei situații activa organizația "Arcaşii lui Ștefan", ce nu scăpa nimic din vedere (p. 48). Tot în 1949 a fost întemeiat colhozul "Andreev", condus de preș. S. Usatîi; apoi, alte 3: "Bodionâi" - preş. A. Borosean; "Steagul Roșu" - preş. V. Catlabuga și "Bolșevic" - preş. D. Buimistru. În 1950 se deschide SMT din Visoca - 18 tractoare și 8 combine, ce deserveau 8 sate și pe lângă care se făceau cursuri de instruire tehnică. În colhozuri erau 88% din visoceni. În acelaș an cele 4 colhozuri s-au comasat în două, iar în 1953 se formează unul singur - "Andreev", condus de preș. I. Cazacu, pe care lumea l-a alungat din sat. În 1956 colhozul numit "Pravda" cumpără tehnica SMT-ului desființat, iar în 1966 avea 33 tractoare, 8 combine, 20 autocamioane (p. 52). Visoca a fost în 4 raioane: Zgurița, Otaci, Soroca și Donduşeni (p. 53). În 1959 s-a încercat închiderea bisericii. Trei inşi au vandalizat lăcașul, legând de clopote un biet câine viu. Sătenii creștini s-au adunat în grabă la cârmuirea colhozului, ce era în casa deportatului Nazarie Avricencu, și făcând mare gălăgie cu amenințări asupra președintelui, acesta a cedat și biserica a funcționat. Cel ce legase câinele a murit în chinuri grele (p. 67-68).

ÎNVĂȚĂMÂNTUL în anii 1951-1957 la școala medie era cu plată - 150 ruble pe an. Școala era una din cele mai mari din RSSM, având 8 localuri împrăștiate prin sat, cu câte 2-3 săli de clasă fiecare, afară de "școala cea mare" (6-7 săli). În această vreme se construia "școala centrală", o adevărată citadelă cu 8 săli mari (5/8m) și 2 cabinete. Elevi veneau din peste 20 sate din cercul geografic Holoşnița, Bădiceni, Cotova, Horodişte, Sudarca, Rudi, Tătărăucele, Iarova, Cremenciug (p. 73). Căminul de fete era de 4 odăi, mai jos de actuala casă de cultură. Directori erau: Alexandru Gr. Cociorva, Dimitrie Iv. Zgardan, Mihail F. Tizu (p. 73). Învățători ce încălcau programul școlar erau: Feodor Pr. Codreanu, ce i-a învățat pe elevi cântecul "Limba Noastră"; Petru N. Tincu, care în loc de istoria partidului spunea copiilor despre geți și daci, în defileul Tolocăneşti (1953); dn-l Guțan și Larisa P. Boieșteanu, ce ducea copii la Rudi, spunându-le altceva decât ceea ce cerea regimul (p. 83).

"Perioada lui Tizu", ce a durat 20 ani, a coincis cu apogeul dezvoltării materiale. În 1963 sătenii l-au cerut pe profesorul de istorie la curtea cârmuirii: ,,Acesta ne-a învățat copiii și ne va învăta și pe noi...". A fost și agronom, și secretar al comitetului raional de partid din Soroca (p. 57-58). În 1970 trimitea tineri la cursuri pentru studii elementare în agricultură (p. 59). Acesta a construit în sat baia și brutăria (p. 58-59); ferma de porci și ferma de lapte-marfă - 350 mii ruble (p. 60); grădinița, întreținută de colhoz și deservită de autobus; școala cu trei etaje și palatul de cultură, ultimele constând colhozul 1 mln ruble (p. 59). Tot în această vreme s-au construit şcoala-internat, spitalul ş.a.. Când trebuia eliberat locul de la cârmă, lumea făcea mare gălăgie. Președintele Cucu Gh.V. a construit sediul nou al primăriei, având și el o activitate rodnică. Au mai fost doi conducători până la căderea URSS.[4]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Lista primarilor aleși în cadrul alegerilor locale generale din 20 octombrie 2019” (PDF). Comisia Electorală Centrală a Republicii Moldova. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  2. ^ Rezultatele Recensămîntului Populației și al Locuințelor din 2014: „Caracteristici - Populație (populația pe comune, religie, cetățenie)” (XLS). Biroul Național de Statistică. . Accesat în . 
  3. ^ „Legea nr. 1538 din 25.02.1998 privind fondul ariilor naturale protejate de stat”. Parlamentul Republicii Moldova. Monitorul Oficial. Accesat în . 
  4. ^ Trofaila, Vasile (). Visoca. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]