Virgil Diaconu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Virgil Diaconu
Virgil Diaconu.jpg
Virgil Diaconu
Date personale
Născut (68 de ani) Modificați la Wikidata
Părinți Gheorghe Diaconu
Elisabeta Diaconu
Cetățenie Flag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Religie ortodoxă
Studii Școala militară de ofițeri din Sibiu, Școala Tehnică de Proiectanți Auto Colibași
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1968 - prezent
Mișcare/curent literar postmodernism
Specie literară poem, eseu, poezie, proză, critică literară
Operă de debut 1. 1968 - poezie în revista Argeș
2. 1976 - placheta de poezie Departele Epimenides
3. 1980 - volumul de poeme Depărtarea lăuntrică
Opere semnificative volumul de poeme Lepre și sfinți
Note
Premii 2008 - Premiul Cezar Ivănescu pentru autorul anului acordat de către Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România
Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990

Virgil Diaconu (n. 28 noiembrie 1948, Râmnicu Sărat) este un scriitor, poet, publicist, critic literar român, membru al Uniunii Scriitorilor din România începând din anul 1990.

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Este fiul lui Gheorghe și al Elisabetei Diaconu. În anul 1952 întreaga familie se stabilește în orașul Pitești. A urmat Școala militară de ofițeri din Sibiu (1969) și a absolvit Școala Tehnică de Proiectanți Auto Colibași, Pitești (1974).[1] Este membru al Uniunii Scriitorilor din România începând din anul 1990.[1] A lucrat ca proiectant principal la Arpechim Pitești (1972-1989). A fondat la Pitești revista RA (1981, cinci numere), iar după ’89 revista de cultură Solstițiu (ianuarie 1990, împreună cu câțiva prieteni), Săgetătorul, suplimentul literar săptămânal al cotidianului „Argeșul” (ianuarie 1997), revista Cafeneaua literară (ianuarie 2003), editată de Centrul Cultural Pitești, pe care o conduce.[1] A fost directorul Societății literare, suplimentul cotidianului „Societatea argeșeană” (2004-2006). Din 1999 lucrează, ca redactor presă, la Centrul Cultural Pitești. Între anii 1965-1985 a participat, sporadic, la ședințele Cenaclului literar Liviu Rebreanu al Casei de Cultură Pitești, iar în perioada 1965-1972 la ședințele Cenaclului literar Albaștri al Casei de Cultură a Studenților din Pitești. În anul 2005 a citit la Cenaclul Euridice din București, condus de Marin Mincu, iar din 2003 conduce Clubul Cafeneaua literară, pe care l-a înființat în cadrul Centrului Cultural Pitești, unde lucrează.[1]

Opera[modificare | modificare sursă]

Vis a vis de opera lui Virgil Diaconu și-au exprimat opiniile critice o mulțime de critici literari români contemporani.

„Poemele exprimă, aproape în totalitate, setea de aventură într-un univers recunoscut pentru calitatea de a fi mereu unic și mereu divers, al cuvintelor din care se face poezia. (…). Poeziile sale sunt un fel de inițiere în dor, de unde și tonalitatea nostalgică, pe un fond, totuși, orgolios până la narcisism: «Și nici o lume trofeu nu mă are,/ci eu port lumea în cântec, cum pe umeri blana de tigru».[2]
Laurențiu Ulici, Virgil Diaconu: Departele Epimenides, în „Prima verba”, vol. II, Editura Albatros, București, 1978
„Deși prin vârstă și prin perioada în care s-a afirmat Virgil Diaconu ar aparține optzecismului, prin poetică, prin tipul de viziune, prin relația cu propriul discurs, el nu prea are de-a face cu optzeciștii. El are o adevărată mistică a «sufletului» și a «inimii», al căror imaginar liric este de un romantism apăsat. (…). E o singurătate ce plăsmuiește trăiri compensative (…) într-o retorică din care nu lipsesc nici acum acea «superbie oraculară» și înclinația spre simbol și arhetip despre care vorbea unul dintre cronicari. (…) În fond, poetul nu vede, căci nu dorește, concretețea lumii, nu percepe material existența, ci doar reflexele ei sentimentale sau ideatice: «Iată ce căutam eu de atâta timp, iată lumea fără obiect,/lumea dezvelită de cămașa lucrurilor: sufletul!» (v. poemul final Lumea fără obiect). Acest «suflet» pe care îl supralicitează poetul este tocmai «opium»-ul care excită și euforizează organele poetice ale lui Virgil Diaconu. Nu-i mai puțin adevărat că poetul e departe de rimbaudiana «distrugere a simțurilor» în vederea accederii la vizionarism, «drogarea» sa fiind una la nivelul bunului simț poetic și al unei retorici de tranziție între clasic și modern: «de la ghimpi la petale eu trec repede strada/dintre viziunea clasică și viziunea modernă» (Lumea fără obiect).
Patetic (…) și larg accesibil, plasticizând comprehensibil noțiunea și conceptul, poetul «ia note direct pe suflet» din spectacolul imediateții; e încântat la modul whitmanian de opulența, diversitatea și ciclicitatea naturii, în care citește mereu prezența zeului; o prezență căreia îi opune comedia umană a iluziilor și diletantismului, față de care în poemul Occident dezvoltă un adevărat pamflet liric.[2]
Ioan Moldovan, Opium-ul poemelor, „Familia“, nr. 6/iunie 2002
„Poeziile lui Virgil Diaconu se desfășoară într-o retorică nu întotdeauna cunoscută, bănuită, dezvăluind în paginile cele mai bune ale cărții un poet autentic, așa cum observa, acum aproape douăzeci de ani, Mircea Ciobanu; tonul metafizic remarcat de Alex. Ștefănescu anul trecut nu s-a pierdut, el dând adâncime și mister unor rostiri poetice substanțiale.[2]
Nicolae Prelipceanu, Retorică și mister, „România liberă“ din 25.07.2002
„Pentru Virgil Diaconu lumea pare o fantezie delicată a creatorului său, pe care se străduiește a o aproxima prin propria-i fantezie lirică, domoală, înduioșată, de-o agreabilă muzicalitate lăuntrică. La antipodul crispării expresioniste, starea d-sale de spirit e, în cele mai numeroase din versurile pe care le semnează, detensionată, gata a accepta, a îmbrățișa toate cele ce sunt. O ușoară solemnitate ironică nu reprezintă decât distanța trebuitoare pentru ca sentimentul să nu lunece în sentimentalism, păstrându-se în granula sa imagistică. (…).
Adâncirea acestei sensibilități bucuroase de real duce la o comunicare cvasigenerală cu făpturile și cu lucrurile și la corolarul firesc al său, la o «fraternizare» franciscană cu ele, care e un mod de integrare în univers, spre deosebire de dezintegrarea atât de frecventă în poezia modernă, încât postura în cauză e subiacent polemică.[2]
Gheorghe Grigurcu, Înger și Demon, „România literară",nr. 17/5-11 mai 2004. Cronică la volumul Opium

Debut[modificare | modificare sursă]

Debut absolut în poezie: revista Argeș nr. 10/1968.

Colaborări[modificare | modificare sursă]

A colaborat la aproape toate revistele literare importante: Vatra, Familia, Convorbiri literare, Poezia, Hyperion, Poesis, Contemporanul, Arca, Dacia literară, Luceafărul, Calende, Echinox, Tribuna, Argeș, Litere, Reflex, Bucovina literară, Revista nouă, Banat, Ardealul literar și artistic, Provincia Corvina, Axioma, Spiritul critic, Pro saeculum, Antares, Porto Franco, Suplimentul literar al Scânteii tineretului, Universitas, Săgetătorul, Societatea literară, Criterii literare etc. În antologia de eseuri dedicate operei lui Mihai Eminescu, Chipurile poetului, Editura Carminis, Pitești, 2001, coordonator M.M. Bădescu, a publicat eseul „Receptarea actuală și destinul poeziei lui Mihai Eminescu. Celălalt Eminescu” (pp. 42-49), unde semnează și cuvântul înainte al volumului. A mai publicat poezie în antologia Ultima generație, primul val, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2006, în Pagini literare.ro, Editura Forumului European al Revistelor Literare, 2007, București.

Volume publicate[modificare | modificare sursă]

  • A debutat în volum cu placheta de poezie Departele Epimenides, Ed. Litera, București, 1976.
  • Depărtarea lăuntrică (poeme), Editura Litera, București, 1980, cu o notă critică pe coperta a patra semnată de Gheorghe Tomozei;
  • Călătorie spre sine (poeme), Editura Albatros, București, 1984, cu o notă critică pe coperta a patra semnată de Mircea Ciobanu;
  • Discurs despre liniște (poeme), Editura Cartea Românească, București, 1989, cu o notă critică pe coperta a patra semnată de Alexandru Protopopescu;
  • Deasupra tenebrelor (poeme), Editura Paralela 45, Pitești, 2001;
  • Opium (poeme), Editura Paralela 45, Pitești, 2002, cu o serie de referințe critice la finele volumului semnate de Alex Ștefănescu, Laurențiu Ulici, Gheorghe Tomozei, Mircea Ciobanu, Mircea Bârsilă, Nicolae Oprea, Al. Protopopescu, Marian Barbu ș. a.
  • Diminețile Domnului (poeme), Editura Paralela 45, Pitești, 2004, cu mai multe referințe critice în finalul volumului;
  • Libertate și destin, eseuri filozofice, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2005, cu o referință critică pe coperta a IV-a semnată de Constantin Noica;
  • Jurnal erotic (poeme), Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2006, cu prefața Eros și polemică semnată de Gheorghe Grigurcu și 34 de referințe critice în finalul volumului;
  • Lepre și sfinți (poeme), Editura Revistei Convorbiri literare, Iași, 2007, care se „închide” cu eseul Poezia modernă și destinul ei.
  • Destinul poeziei moderme, Editura Brumar, 2008
  • Prințesă cu fluture, poeme, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012
  • Poeme, Poems by Virgil Diaconu, Translated into English by MTTLC graduate students, 2015, Translation Café, Issue 137.
  • Poezia postmodernă. Anchetă, Editura Feed-Back, 2015.

Referințe critice[modificare | modificare sursă]

  • Referințe critice în volume: Laurențiu Ulici, Virgil Diaconu: Departele Epimenides, în Prima verba, vol. II, Editura Albatros, București, 1978.
  • Referințe critice în revistele literare (selectiv): Nicolae Oorea, Șapte cărți de poezie, cotidianul Argeșul din 6.02.2001; Mircea Bârsilă, Sub semnul virtuozității, cotidianul Argeșul din 12.06.2001; Gheorghe Mocuța, Virgil Diaconu, Deasupra tenebrelor, Arca, nr. 7-8-9/2001; Nicolae Oprea, Tratatul despre întuneric al poetului, Calende, nr. 3-4-5/2002; Ioan Moldovan, Opium-ul poemelor, Familia, nr. 6/iunie 2002; Nicolae Prelipceanu, Retorică și mister, România liberă din 25.07.2002; Tudor Cristea, Virgil Diaconu – Opium, Litere, nr. 8-9/2002; Lucian Vasiliu, Virgil Diaconu, Opium, Convorbiri literare, nr. 6/iunie 2003; Gheorghe Grigurcu, Înger și Demon, România literară nr. 17/5-11 mai 2004. Cronică la volumul Opium; Mircea Bârsilă, Poezia lui Virgil Diaconu, Cafeneaua literară, nr. 8/2004; Ioan Țepelea, Zilele mele „crescătoare de vrăbii”, revista Unu, nr. 4/2004; Marian Barbu, O poezie de excepție, Cafeneaua literară, nr. 2/2005; Ionel Bota, Acoladă a imaginarului, poezie…, Reflex, nr. 1-2-3/2005; Horia Dulvaci, Pădurea, cuvânt cu cuvânt, Mozaicul, nr. 5-6/2005; Radu Camge, Carte pentru parlamentari, „Poesis”, nr. 6-7/2005; Florin Drochia, Diminețile Domnului, „Revista nouă” nr. 7/2005; Mihai Boroș, Aderența la firesc, „Semne” nr. 2-3/2005; Rodica Marin, Opium – riposta lirismului, Cafeneaua literară nr. 8/2005; Paul Aretzu, Grădina și orașul, Luceafărul nr. 34/2005; Rodica MARIN, Diminețile domnului Virgil Diaconu, Amfitrion nr. 4/2005; Niculina Oprea, Nopțile poetului, Viața Românească nr. 1-2/2006; Dumitru Augustin Doman, Un virtuoz al stilului pamfletar, Argeș nr. 6/2006; Grațiela Benga, Poemul, la răspântia dintre zi și noapte, Banat nr. 4-5/2006; Gheorghe Grigurcu, Eros și polemică, prefața la volumul Jurnal erotic, Ed. M.L.R., București, 2006, Adrian Alui Gheorghe, Virgil Diaconu&Lolita, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2006, Convorbiri literare nr. 5/2007; Adrian Dinu Rachieru, Despre „poezia carnivoră”, Convorbiri literare nr. 6/2007; Horia Dulvac, Ostentația eroticului și onestitate plastică, Bucovina literară nr. 5-6/2007; Florin Drochia, Virgil Diaconu și un „Jurnal erotic”, Axioma nr. 7/2007; Ion Beldeanu, Virgil Diaconu Jurnal erotic, Bucovina literară nr. 7/2007.

Premii[modificare | modificare sursă]

  • „Premiul Cartea de poezie a anului 2002”, acordat de Filiala Pitești a U.S.R., pentru volumul Opium, Editura Paralela 45, 2002.[1]
  • „Premiul pentru eseu”, acordat de „Festivalul Internațional de Poezie Emia”, Deva, 2005, și „Premiul pentru eseu” acordat de Festivalul național de literatură Sensul iubirii”, Drobeta-Turnu Severin, 2006, pentru eseul filozofic Libertate și destin, Editura M.L.R., București, 2005.[1]
  • „Premiul pentru cartea de poezie a anului 2006”, acordat de Filiala Pitești a U.S.R., 2007, volumului de poeme Jurnal erotic, Editura M.L.R., București, 2006.[1]
  • „Premiul Cezar Ivănescu pentru autorul anului”, acordat de către Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER), Câmpina 2008, volumului de poeme Lepre și sfinți, Editura revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2007.[1]
  • „Premiul special pentru eseu”, acordat de Filiala Pitești a U.S.R. și C.J.A., 2009, pentru volumul de eseuri Destinul poeziei moderne, Editura Brumar, Timișoara, 2008.[1]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Virgil Diaconu
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Virgil Diaconu

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h i Poezia postmodernă... pag. 2
  2. ^ a b c d Virgil Diaconu - Sucursala...