Sari la conținut

Valea Uzului, Harghita

46°20′35″N 26°15′10″E (Valea Uzului, Harghita) / 46.34306°N 26.25278°E46.34306; 26.25278
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la un sat din județul Harghita. Pentru un sat desființat, în prezent aflat sub apele lacului Poiana Uzului din fosta comună Dărmănești din județul Bacău, vedeți Poiana Uzului, Bacău.
Valea Uzului
Úzvölgye
—  sat  —
Satul văzut de pe amplasamentul fostei fabrici de cherestea.
Satul văzut de pe amplasamentul fostei fabrici de cherestea.
Valea Uzului se află în România
Valea Uzului
Valea Uzului
Valea Uzului (România)
Localizarea satului pe harta României
Valea Uzului se află în Județul Harghita
Valea Uzului
Valea Uzului
Valea Uzului (Județul Harghita)
Localizarea satului pe harta județului Harghita
Coordonate: 46°20′35″N 26°15′10″E ({{PAGENAME}}) / 46.34306°N 26.25278°E46.34306; 26.25278
Țară România
Județ Harghita
Comună Sânmartin
SIRUTA85831
Altitudine644 m.d.m.
Populație (2011)
 - Total3 locuitori
Fus orarEET (+2)
 - Ora de vară (DST)EEST (+3)
Cod poștal537282
Prezență online
GeoNames Modificați la Wikidata
Valea Uzului pe Harta Iosefină a Transilvaniei (1869–1887), aproape de granița cu România
Valea Uzului pe Harta Iosefină a Transilvaniei (1869–1887), aproape de granița cu România
Valea Uzului pe Harta Iosefină a Transilvaniei (1869–1887), aproape de granița cu România
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Valea Uzului (în maghiară Úzvölgye) este un sat în comuna Sânmartin din județul Harghita, Transilvania, România. Satul se află între Munții Ciucului la nord și Munții Nemira și Bodoc la sud, pe valea râului Uz, la granița cu județul Bacău.

Se află la o distanță de 33 km de Sânmartin, Harghita și la 25 km de Dărmănești.[1]

Etimologie

[modificare | modificare sursă]

Toponimul Uz, care desemnează satul ardelean, râul[2][3] și satul Poiana Uzului, Bacău,[4] amintește de trecerea uzilor prin aceste zone, alături și de toponimul Oituz.[2][3]

Istoric

[modificare | modificare sursă]

Fabrica de cherestea

[modificare | modificare sursă]
Imagine de ansamblu cu fabrica. De remarcat casa aflată la dreapta, pe deal.
Fabrica, identificată greșit a fi în comuna Dărmănești, Bacău
Calea ferată forestieră pe valea pârâului Bașca (Baska)

În anul 1897 a fost înființată A Csíkmegyei erdőipar részvénytársaság Csík-Úzvölgyben (tradus în română Societatea pe Acțiuni din comitatul Ciuc a Industriei Forestiere din Ciuc-Valea Uzului), iar la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a fost pornită[5] fabrica de cherestea[5][6] scânduri,[5] cu un capital investit de 165 de mii de forinți și 100 de angajați, după relatările lui Mózes Vitos⁠(d)[5], fiind amplasată în sat, în câmpia Tábla.[7]

După o alte surse, întreprinderea a fost cumpărată[8] sau construită[9] la începutul secolului al XX-lea și dezvoltată în continuare,[8] ori în anii 1920,[9] de către Siegfried și Arthur Rosenberg, unchi ai Verei Atkins,[9] care își aveau și reședința aici,[9] în coasta dealului,[5] alături de fiii lor.[9] Familia evreiască Rosenberg era originară din München, fiind compusă din investitorul Frigyes (Friedrich) Rosenberg, tatăl, fratele și soția sa, și împreună au gestionat întreprinderea.[8] Dezvoltarea acesteia a inclus și construirea căii ferate forestiere către Dărmănești și Sânmartin[8][9] la începutul anilor 1900.[7]

Fabrica era constituită din 9[10] secții de tip Gatter și uscătorii de cherestea răsfirate pe vale,[8] fiind considerată de dimensiuni considerabile și a cărei capacitate a dus la defrișarea văii Uzului, cheresteaua prelucrată fiind transportată peste graniță în regiunea Moldovei.[10] Pentru muncitori a fost construită o colonie muncitorească formată din clădiri rezidențiale cu mai multe apartamente și cu un etaj.[5] S-a mai construit[7] o grădiniță aparținând fabricii,[11] o școală, un centru comunitar,[7] o sală de bal,[11] un abator, o cantină, un birou vamal, un sediu de jandarmerie și o moară, care deserveau o populație de peste 300 de persoane.[7] Școala a fost despărțită în două instituții, una în care s-a predat în limba română în perioada interbelică și alta în limba maghiară după anul 1940.[11] Din anii 1940 a funcționat și un cinematograf, conectat la rețeaua locală de energie electrică a cazărmii de grăniceri.[11]

Din punct de vedere etnic și social, satele Ciobăniș (Csobányos), Acloș (Aklos), Cinod (Csinód), Eghersec (Egerszék) și Valea Uzului (Úzvölgy) au fost formate de coloniști ceangăi crescători de animale, cărora li s-a oferit oportunități de muncă în industria forestieră în respectivele sate, situație menținută până la sfârșitul anilor 1940.[12] Originea populației a fost stabilită în urma documentării lui Balázs Orbán pe baza mențiunilor unora precum József Teleki, László Kőváry⁠(d) și Károly Benkő⁠(d), Orbán concluzionând că pe fondul suprapopulării Scaunului Ciuc s-au înființat așezări montane de către secui săraci, printre acestea fiind și Ghimeș.[12] În urma defrișărilor masive de la sfârșitul secolului al XIX-lea din Munții Ciucului și Hășmaș, ceangăii din Ghimeș, prin colonizări interne, s-au stabilit pe pășunile rezultate, inițial temporar și în concesiuni și ulterior în așezări permanente și cu domenii cumpărate.[12] Majoritatea locuitorilor au fost de religie romano-catolică și aparținători ai parohiei de Ciuc-Sânmartin, însă statisticile parohiei nu au inclus niciodată numărul credincioșilor din sat.[5] O minoritate era compusă din reformați lipsiți de îngrijire și în număr de 76 de persoane în iulie 1937, fiind luați în evidență și oferindu-se predica și Cina Domnului⁠(d) de către pastorul reformat de Moacșa.[11]

În decembrie 1921, o bandă de hoți deghizați în uniforme militare și înarmați cu pistoale și grenade de mână au vizitat fabrica de cherestea, pretinzând inițial că se aflau în antrenament de noapte, ulterior reapărând în zilele următoare în civil sub pretextul căutării unui loc de muncă la fabrică, timp în care au cules informații de la angajați despre zilele de salariu. În ziua următoare, unul dintre aceștia a susținut că dorea să-și găsească un membru al familiei îngropat în sat iar seara, mai mulți dintre hoți s-au înarmat și au ordonat unui funcționar și unui pădurar a li se da mâncare și că urmăreau să jefuiască fabrica de bugetul de salarii, precum și furnizorul de alimente al cantinei și directorul. Între timp angajații fabricii au fost informați de existența acestora și s-au înarmat cu ciocane, topoare, târnăcoape și trei puști de vânătoare. Hoții, văzând mulțimea, s-au refugiat într-o baracă iar după o luptă de jumătate de oră, hoții s-au speriat de încercarea incendierii barăcii și au aruncat grenadele spre angajați și au fugit peste fosta graniță. În urma confruntării a existat un rănit iar Jandarmeria din Sereda-Ciucului a continuat prinderea hoților.[13]

Istoria apartenenței statale Modificați la Wikidata
România 1989–
România 1989–
RS România 1965–1989
RPR 1947–1965
România 1944–1947
Regatul Ungariei 1940–1944
Republica Democrată Ungară 1918
Austro-Ungaria 1867–1918
Imperiul Austriac 1804–1867
Monarhia Habsburgică 1711–1804
Principatul Transilvaniei 1570–1711
Regatul Ungariei Răsăritene 1526–1570
Regatul Ungariei[*]​ –1526

În septembrie 1928 compania locală, ce activa sub numele de „Ferăstrău cu aburi și moară sistematică a Ciucului de Jos, societate anonimă”, s-a schimbat în denumirea „Uzu” (în maghiară „Uzu” Faipar és Münialomnál[14]) ca societate anonimă română pentru industria lemnului și a morăritului, cu sediu în Ciuc-Sânmartin, județul Ciuc și obiect de activitate în industria morăritului în fabrica deținută din Ciuc-Sânmartin și altor mori, producerea și vânzarea de curent electric pentru iluminat, exploatarea de păduri și punerea în valoare prin industrializare a lemnului, exploatarea fabricii de cherestea deținute deja în comună, vânzarea de terenuri forestiere și altele.[15] În anii 1930 fabrica a fost deținută de societatea Compagnie Européenne des Bois,[16][17][18] cu activitate de export în 1931[18] și producție de cherestea și lăzi în 1934.[16]

În urma trecerii satului la Regatul Ungariei, compania familiei a fost confiscată și trecută în proprietatea statului ungar ca Úzvölgye Faipar Rt.,[9] cu denumirile în limba maghiară „Uzvölgyi Faipar” részvénytársaság și în limba germană „Uzthaler Holzindustrie” Aktiengeselschaft, cu sediul social în Valea Uzului, comuna Ciuc-Sânmartin, comitatul Ciuc și obiect de activitate în exploatarea lemnului, industria lemnului de toate tipurile, comerțul cu lemn și operațiuni comerciale legate direct sau indirect de acestea; intermedierea cumpărării și vânzării tuturor tipurilor de produse forestiere și din lemn sau plasarea lor pe piață contra comision. Capitalul social al societății a fost de 200 000 penghei, împărțit în 1200 de acțiuni.[19] Membrii consiliului de administrație au fost ​​dr. István Rákossy, Lajos Takács și Arthur Rosenberg. Astfel s-a înlocuit Compania Română de Lemne S.A. și s-a anulat calitatea de membrii în consiliul de administrație pentru Dr. Enst Ene, Ioan V. Vines, Constantin C. Bossie, dr. Constantin G. Alexianu, dr. Ilarie Debu și Corneliu D. Dănescu, precum și capacitatea juridică și dreptul de a semna în numele companiei pentru Siegfried Rosenberg, Sándor Kiszelnik, Maximilian Guttman, Fritz Rosenberg și Ernst Kubek.[19] Director al fabricii a fost catolicul János Ivászuk.[20] La nivelul anului 1940 fabrica avea 35 de angajați și o forță motrică de 120 cai putere.[21]

După 1945 întreprinderea a activat sub numele Fabrica de cherestea Uzu S.A.R. din Sînmartin[22] iar în urma naționalizării din 1948 fabrica de cherestea „Uzu” l-a avut ca director pe Iosif Bocskor.[23]

În jurul anului 1940 numărul familiilor din complexul industrial era aproximat la 80, unde majoritatea erau de etnie maghiară, cu o minoritate de români, germani și evrei colonizați din zone îndepărtate, precum comitatele Trei Scaune și Sălaj, iar relativ puțini mai erau de origine ceangăiască.[5] Locurile de origine diverse reies și din numele și tipurile diferite de morminte din cimitirul civil din sat.[8]

La nivelul anului 1944, satul a avut o populație de 310 persoane împărțite în 70 de familii de etnie maghiară, cu angajați în fabrică care au fost disponibilizați pe măsură ce fabrica s-a închis începând de la finalul anului 1943. Pe fondul sărăciei cauzate de salariile mici sau a neplății acestora, familii cu câte 4–9 membrii nu au putut pe moment să se mute din localitate și au făcut foametea. O situație similară exista la fabricile de cherestea din Cinod și Ciobăniș.[10] Fabrica a fost distrusă în perioada 1944–1945, mașinile și clădirile fiind demontate și luate de către locuitori din regiunea Moldovei, iar ca urmare a luptelor din zonă, mulți dintre săteni au murit sau au fost luați prizonieri de către sovietici și s-au dispersat. Câțiva dintre locuitori s-au întors după 1945, însă în lipsa fabricii, au supraviețuit din silvicultură.[11]

Populația din Valea Uzului și Ciobăniș a scăzut continuu ca urmare a închiderii fabricilor de cherestea.[12] Familia Rosenberg nu s-a mai întors după război, iar cererilor de despăgubire adresate statelor german, maghiar, român și elvețian li s-au răspuns cu despăgubiri minime.[8] Ruinele fabricii, precum și ale casei Rosenberg, pot fi observate și în zilele noastre.[8]

Cazarma de grăniceri

[modificare | modificare sursă]

În anul 1942, Armata Ungară a construit o cazarmă de grăniceri, ce a fost ulterior cedată spre utilizare județului Bacău, înființându-se o tabără de pionieri. La nivelul anului 2019 clădirile erau abandonate.[24]

Satul nu este electrificat.[24]

Monumente comemorative

[modificare | modificare sursă]
Cimitirul eroilor în 2020
Crucea comemorativă a accidentului din 1988

Cimitirul Eroilor

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cimitirul Eroilor din Valea Uzului

Aici există un cimitir al soldaților căzuți în Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial.[25]

Vezi și: Disputele cu privire la cimitirul militar din Valea Uzului.

În sat există o capelă militară cu patroana Sfânta Elisabeta a Ungariei, cu oficierea în data de 26 august.[7]

Monumentul accidentului din 1988

[modificare | modificare sursă]

Mai sus de tabăra școlară, după un pod, se află o cruce comemorativă[26] a unui accident tragic din 21 august 1988. În acest eveniment, un camion cu remorcă ce transporta 63 de oameni, plecați la recoltatul cartofilor, în timp ce se deplasa spre județul Harghita, s-a prăbușit în râul Uz, ca urmare a surpării malului acestuia. În accident au murit 27 de persoane, în majoritate copii, din județul Bacău, 19 fiind din Faraoani, 4 din Valea Mare și 4 din Orbeni.[27]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ „Nou scandal româno-maghiar pe un cimitir militar”. flux24.ro. . Accesat în . 
  2. ^ a b Ioan Ferenț, „Cumanii și episcopia lor”, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, p. 4
  3. ^ a b C. Necșulescu, „Năvălirea uzilor prin Țările Române în Imperiul Bizantin”, în Revista istorică română, nr. 9, București, 1939, p. 204
  4. ^ M. Sâmpetru, „Înmormîntări pecenege din Cîmpia Dunării”, în Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, nr. 3, tomul 24, Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, Editura Republicii Socialiste România, București, 1973, p. 452
  5. ^ a b c d e f g h hu Bárth János, Úz-völgyi magyarok, Bárth Társadalomtudományi Bt., Kecskemét, 2004, p. 18 ISBN: 963 216 334 6
  6. ^ Analele științifice. Serie nouă. Științe naturale-geografie, Secțiunea II, Volumele 10 – 12, Partea 2, Universitatea Al. I. Cuza din Iași, 1964, p. 167
  7. ^ a b c d e f hu Kovács Hont Imre, „Úzvölgye: múltat húz maga után az Úz”, în Udvarhely, 1. évfolyam, 111. szám, 25 augusztus 2014, p. 8
  8. ^ a b c d e f g h Farkas, Endre (). „Úz-völgye titkainak nyomában: sziklába vájt lőállások, lövészárkok, tankakadályok és bunkerek”. maszol.ro. Accesat în . 
  9. ^ a b c d e f g Helm Sarah, „Secretele Verei Atkins. Povestea unei românce spion în al Doilea Război Mondial”, Litera Media Group, 2016, f.p.
  10. ^ a b c hu Ferencz Gyárfás, „310 magyar éhezik az Úzvölgyben”, în Székely Nép, 59. évfolyam, 38. szám, 15 február 1941, p. 4
  11. ^ a b c d e f hu Bárth János, Úz-völgyi magyarok, Bárth Társadalomtudományi Bt., Kecskemét, 2004, p. 19 ISBN: 963 216 334 6
  12. ^ a b c d hu en Ilyés Zoltán, „Az identitás mint kistérségi erőforrás - Gyimes példája Identity as a Regional Resource - The case of Gyimes”, în Kisebbségkutatás, 14. évfolyam, 4. szám, 2005, pp. 460-461
  13. ^ hu „Rablótámadás az Uzvölgyben.”, în Székely Nép, 39. évfolyam, 101. szám, 17 december 1921, p. 2
  14. ^ hu Brassói Lapok, 34. évfolyam, 270. szám, 25 november 1928, p. 18
  15. ^ Monitorul Oficial, Partea 2, nr. 204, 14 septembrie 1928, p. 41307
  16. ^ a b Buletinul Informativ, Volumul 5, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, București, 1934, pp. 734-735
  17. ^ en The Timber Trades Directory, Timber Trades Journal Office, London, 1939, p. 590
  18. ^ a b Contribuțiuni la problema materiilor prime în România. Vol. I: Problema lemnului în România. Valorificarea chimică a lemnului, București, 1939, pp. 38-39
  19. ^ a b Központi Értesítő, 68. évfolyam, 1. félév, 25 március 1943, 12. szám, p. 447
  20. ^ hu Bárth János, Úz-völgyi magyarok, Bárth Társadalomtudományi Bt., Kecskemét, 2004, p. 22 ISBN: 963 216 334 6
  21. ^ hu Honi Ipar, 33. évfolyam, 3. szám, 1. évfolyam, 15 15 september 1940, p. 14
  22. ^ Liviu Boar, Îndrumător în Arhivele Statului Județul Harghita, Filiala Arhivelor Statului Județul Harghita, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, București, 1988, p. 77
  23. ^ „Noui directori la întreprinderile forestiere naționalizate”, în Adevěrul, anul 61, nr. 17189, 19 iunie 1948, p. 3
  24. ^ a b „Cimitirul militar din Valea Uzului - Graniță de județ disputată, istoria pusă la îndoială - SINTEZĂ”. Agenția de presă MTI, hirado.hu. . Accesat în . 
  25. ^ Oficiul Național pentru Cultul Eroilor; Documentar - Referitor la situația Cimitirului Eroilor Valea Uzului; accesat la 13 iunie 2019
  26. ^ Mateescu, Iulia; TRAGEDIA rutieră din România ținută ascunsă de comuniști. CATASTROFA NECUNOSCUTĂ de pe Valea Uzului Arhivat în , la Wayback Machine.; Evenimentul Zilei, 17 septembrie 2013; accesat la 4 mai 2019
  27. ^ Cadar, Cornel; La 30 de ani: Accidentul de pe Valea Uzului; Viața Diecezei, august 2018; accesat la 4 mai 2019

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Materiale media legate de Valea Uzului la Wikimedia Commons

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Valea_Uzului,_Harghita&oldid=17257199