Utopism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Utopism înseamnă fie credința unor indivizi, categorii sociale etc., în idealuri irealizabile, fie principiul estetic-paradoxist prin care poeții, prozatorii, dramaturgii construiesc spații epico-lirico-dramatice ideale / onirice, unde își desfășoară „fără frontiere“ imaginația, trăirile, opunându-le spațiilor terorizante, spațiilor-capcană etc., „oferite“ de regimurile totalitarismului.

În programul refluxgenerației (the generation of deep clearness), sau generația retragerii la matcă și a cristalizărilor în profunzime, după cum sublinia Ion Pachia Tatomirescu, într-unul din manifestele paradoxismului, Fragmente din scrisoarea-răspuns al unui poet dacoromân către domnul Cantemir sau Enciclopedicus – ianuarie 1985..., publicat în revista londoneză, Convergențe Românești / Romanian Convergences — Periodical of Romanian Culture and Civilisation (numărul 5), din mai 1985, utopismul se relevă din „platforma disipativ-grupului“, fiind bine ilustrat «la Adrian Popescu, în Umbria, la Dinu Flămând, cu al său Apeiron, la Ion Mircea ș. a.». La Adrian Popescu, spațiul utopic al marilor cristalizări, al unor limpide priveliști ale ființei, este admirabil proiectat chiar din volumul de debut, Umbria (1971), reliefându-se grațios, sub norul purpuriu picurând purificator, nobil și înnobilator, peste câmpia de lumină și în brize mediteraneene, peste nebănuite linii de „forță lirico-magnetică“: Umbria / provincie a Imperiului / unde n-am fost niciodată / depărtarea mea. / Umbelifere / la marginea drumurilor tale / dâre de spumă / în urma roților / te fac mai ușoară printre / lucruri aeriene: / această prezență a naramzelor / mai îmbietoare ochiului / decât femeia însorită / pe care o mai zărești / la ultimul val de șosea / fierbințeala dulce a miezului / și / dintr-odată acel gust de cenușă / penet de lebădă / simun peste grădinile după-amiezii / licărul preferat licorii. / Provincie a Umbriei, Umbria, / îți presimt străzile și terasele / seninul și stelele ce stau deasupră-ți / o ploaie strălucitoare te limpezește / o mireasmă lâncedă te acoperă / purpuriu norul picură peste tine / Umbră și Ambră, Umbria, / de care buzele mele nu sunt străine....

Eugen Simion certifică (în 1989) utopismul trăirilor lui Adrian Popescu, poetul «urmărit de roiuri de albine venite din luncile Paradisului», «într-o Umbria imaginară», unde «vorbește în „dialectul safirului“ și, din când în când, călătorește împalidat, cu ochii arși de miracole, într-un nedeslușit Apus; (...) Umbria nu este provincia italiană cunoscută, ci un spațiu liric rezultat din combinarea Umbrei și a Ambrei, cum însuși poetul sugerează...»[1]. Colegul refluxgeneraționist al autorului "Umbriei", Ion Pachia Tatomirescu, în volumul Munte (București, Editura Eminescu, 1972), propune — în poemul Cogaion (cu titlul schimbat în Muntele nostru, „din motive de cenzură“, datând din noiembrie 1969, conceput în opt secvențe:

I. Apă concentrică,
II. Muntele – dac frumos,
III. Podiș – soarele zace-n lat,
IV. Munte de mijloc,
V. Câmpie oblică,
VI. Gheizer – cercul vuind în lături,
VII. Relief de sunet,
VIII. Renaștere — paginile: 29 – 44) —, desigur,

un spațiu utopic-autohtonist, bipolarizat de Munte / Cogaion, muntele Zalmoxianismului, al celor cu „știința de a se face nemuritori“, și de Matca sacrului fluviu, Dunărea (Don-Ares), spațiu fabulos, unde ești întâmpinat de un «relief de sunet» (Pământ fertil în păsări, fertilă vale-adâncă, / soarele doarme-n scroburi, în miere, printre urși / înnobilați în iarnă, în ochi de ierburi încă / nebănuiți pădurii de-atâți luceferi scurși. // Pornește fieru-n vulturi, în sunet, în lumină, / pe o câmpie-naltă roind azur în spice; / ținutul apei calme pe-o orgă se lumină / ca stele de-o fântână, din tălpi, să ne înspice. // Se lasă-n coaste muzici, oglinzile răspund / mai sus de templul urii, presus de sterpe ape; / în păsări ne retragem pe viersul lor profund – / un relief de sunet pădurile s-adape.), „relief“ așteptând o „Renaștere Valahă“:

Solstițiul se tot lasă în lebede prelungi, / suind la capăt de-axă, cum Muntele ne cere – / și te urmează vetre: nu poți să ni le-alungi, / zvâcnesc sub noi păduri, muguri plesnesc prin ere. // Fructul solar veghează solemnele rotiri, / pe florile cinstirii sub gheizer, pentru salt / din pasăre-n granituri, în muzici și nuntiri / la romb de ape clare-n vârtej deschis înalt. // Carnea-n cupole urcă și se scufundă-n stele, / și lungul păr al ierbii alunecă-n semințe, / mai sus, pe sol albastru, mai jos, printre inele, / printre fântâni cu vulturi în ochi, peste sentințe, // peste mistreții iernii scurmând subsolul nopții; / Matca se lasă-n aripi, piatra-nflorește-n aur, / curg brazii peste somnul purtat de echinocții, / ies voievozii-n scuturi, prin roci, de sub tezaur; // pielea cetății crapă, grinzi înverzesc în turle, / belșug îneacă drumuri, cară plesnesc sub rod, / lupii mușcă lumina și-n sâmburi vor să urle, / cerbii glisează-n arbori și ploi solare rod; // păsări erup din soare, în ochi de cântec ies, / Muntele nostru-ncearcă aici piatra sonoră; / fertil, solstițiul suie din Matcă-n romb ales, / ape rotesc în sfere nou fruct de clară oră...

În volumul din 1980, Ion Pachia Tatomirescu se înfățișează cu un „binom a-spațial“, Cosmia – Zoria, încât Cosmia se constituie în limb pentru Zoria, și invers, Zoria devine limb pentru Cosmia; „cartografierea“ primului „spațiu” relevă:

Spațiu-ntre spații e Cosmia – / când anotimpuri curg cu grâu și luceferi / în care s-au retras luminile; nu-i grai – / vocale toarse în pești policromi, pe-abis, / întoarnă verdele-n lănci spre vioriile fluvii; / nisip în nisip: ritmul ascuns în puzderii / și-n coarnele cerbilor înflorind insulei – / aici, se naște lumină de miere / și-argint de ornic neatins de drum, / ori de fulgii legănătorului labirint / fosforescent pe nările întunericului; / Cosmia – aer presărat pe izvoare, / curcubeu invers curgând / în oglinzi cu fertile adâncuri ....

Într-o cronică de întâmpinare, publicată în 27 septembrie 1980, în revista bucureșteană Luceafărul (anul XXIII, nr. 39 / 961), criticul Paul Dugneanu evidențiază:

«...ca semnificație, Cosmia și Zoria traduc stări lirice care pentru a fi exprimate necesită o gesticulație ceremonioasă și un scenariu reprezentativ.

Primul teritoriu imaginar simbolizează natura edenică, aflată în starea de puritate originară, caracterizată prin lumină și strălucire, iar cel de-al doilea, natura erotizată, pătrunsă de taina creației, pregătindu-se să celebreze nunta elementelor:

Melcii își suie casele pe raza soarelui, în Zoria, / Iubito, rod lunecă în ființa noastră, între oglinzi, / peștera mea-i violată prin steaua ta – / și doar cu crinul pântecul ți-am atins: / mângâie-mi ochii, Iubito, cu iarba soarelui, cu degetele tale – / ființa noastră înoată în apele Zoriei / cum floarea de nufăr !...».

Constantin M. Popa, referindu-se tot la Zoria, într-o cronică literară din 1980, preluată și în volumul Clasici și contemporani (1987), ne încredințează că Ion Pachia Tatomirescu, un «creator de mituri», «concepe un cosmos alcătuit din două lumi: Cosmia, spațiu al experiențelor esențiale, în care adevărurile se relevă pentru a fi apoi numite în Zoria, ținutul miraculos al rostirii dintâi (ți se dă graiul!). Trecerea din Cosmia – aer presărat pe izvoare, / curcubeu invers curgând / în oglinzi cu fertile adâncuri..., spre Zoria – stare-n lumina mierii după vânătoare de seară, echivalează cu triumful luminii asupra umbrei. Poemele se dezvoltă din două registre evanescente: silvestru și acvatic. Sensul ultim al tuturor metamorfozelor este sublimarea în mirifica stare nupțială.»[2].

Ca spațiu, Zoria proiectează eul / ens-ul tocmai la „apogeu“, într-un solstițiu al ființării:

Cum pielea cu nestemate a cerbului alergând / prin cânepiștile beznei, înainte de rouă, / se-ntinde rodul între fulger și curcubeu / cu semn fericirii pe fruntea luminii; / sufletul meu se-mbracă în păsări, / deasupra turlelor de mărgărint, / în urmă lăsând / macii roșii, călători prin existențe de mai; / undeva, de-acum, / sfâșie gladiatorul coapsele aurului... // Insulă cu aripi, / stare-n lumina mierii după vânătoare de seară, Zoria, / aici, răsai mireasă: mi-e semnul oglinzii / deasupra sceptrului, vocale-adormindu-mi / în floarea purpurei, lângă șerpi de nectar !.

Criticul literar, Ioan Buduca, tot într-o cronică literară la volumul Zoria[3], consideră că «gesticulația solemnă, larg-învăluitoare, încrezătoare în valorile plastice ale cuvântului, în prețiozitatea romantică a relației afective cu lumea și cu absolutul, își are în poezia lui Ion Pachia Tatomirescu un reprezentant netulburat de îndoieli»; același critic mai subliniază: «Un anume aer programatic nu lipsește nici din Zoria, concepută ca un vast coral al unor stări poetice dintr-o tradiție a rostirii ceremonialice, neocolind însă nici angajarea într-un cotidian mai prozaic. Dominantă rămâne însă atitudinea ritualizantă:

În părul meu sunt încă-ncâlcite plante carnivore, / spre-altar mă-ndrept cu pași de aur vechi, / fumul rășinilor zoriind îmi alungă peste pleoape / șerpii de somn: da, am pus oglinzi dulci nisipului, / am chemat mlădierile tale (un cald pârâu în cer de prigorii), / am alergat spre tine desculț prin lumina de iarnă / și-ți vin lilium breve aici, în Zoria, / tăiat să fiu de razele de-argint ale mâinilor tale.../ Clopote,-n păsări, vestească de-acum zidirea noastră: / faguri de mai în vase de lut să aprindem !

Zoria este un spațiu de oficieri grave în care cosmicul se înfățișează ca o mai pură natură, în care naturalul apare ca o mai umană ipostază a lucrurilor, în care lucrurile toate pregătesc procesiuni nupțiale erotice. Eul poetic este insinuat în fragmentele tuturor viziunilor, despre el este vorba de fapt, dincolo de toate măștile entuziasmelor romantice: în fața amurgului, în fața luminii, a nordului sau a cerului. Remarcabilă este prospețimea acestui limbaj ce putea fi redescoperit ca vetust: Pe colinele galbene umblă cântece în piei de pisică sălbatică; / ierburile, părăsindu-și scheletele, jur-împrejurul meu, / au semințe în risipire...».

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, Buc., Editura Cartea Românească, 1989, p. 366
  2. ^ Constantin M. Popa, Clasici și contemporani, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, p. 141
  3. ^ Cronică literară la volumul Zoria publicată în 5 februarie 1981, în revista bucureșteană, România literară (anul XIV, nr. 6, p. 5

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, Buc., Editura Cartea Românească, 1989, p. 366.
  • Adrian Popescu, O milă sălbatică, (cu postfața «Extaz, blândețe și teroare» de Mircea Iorgulescu), București, Editura Cartea Românească, 1983.
  • Ion Pachia Tatomirescu, Fragmente din "Scrisoarea-răspuns a unui poet anonim către domnul Cantemir, sau Enciclopedicus", ianuarie 1985, Timișoara, Dacoromânia, în revista Convergențe Românești / Romanian Convergences (Londra), nr. 5 / mai 1985, pp. 40 – 42 (Redactor-șef: Christian W. Schenk.
  • Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura Aethicus, 2003.