Utilizator:Marian Truţă/pagina de test/rongorongo

Format:Infobox sistem scriere Rongo-rongo (sau rongorongo) denumeşte un sistem de glife descoperit în secolul al XIX-lea pe Insula Paştelui (Rapa Nui) şi care alcătuieşte ceea ce pare a fi o scriere sau proto-scriere încă nedescifrată, în ciuda încercărilor oamenilor de ştiinţă. Cu toate acestea, au fost identificate o serie de date calendaristice precum şi informaţii legate de descendenţe genealogice chiar dacă glifele în sine nu pot fi citite. Dacă rongo-rongo se dovedeşte a fi o scriere, ar fi una dintre cele trei sau patru descoperiri independente ale scrisului din istoria umanităţii.

Astăzi mai există doar 24 de obiecte de lemn purtând inscripţii rongo-rongo, unele dintre acestea fiind arse sau puternic deterioarate datorită trecerii timpului şi lipsei de conservare corespunzătoare. De remarcat faptul că niciuna dintre aceste inscripţii nu se mai află pe Insula Paştelui ci sunt împrăştiate în întreaga lume, fie prin muzee fie prin colecţii particulare. Obiectele care poartă inscripţiile sunt în majoritate tăbliţe de lemn cu forme neregulate, dar printre ele se regăsesc şi un toiag de lemn al unei căpetenii locale, statueta unui om-pasăre precum şi două ornamente pectorale. Înafară de obiectele din lemn mai există şi câteva petroglife care ar putea include scurte inscripţii rongo-rongo. Tradiţia orală a pascuanilor sugerează că doar o elită redusă numeric era capabilă să citească inscripţiile care erau considerate ca fiind sacre.

Textele rongo-rongo autentice sunt scrise alternativ de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga într-un sistem denumit boustrophedon inversat. Pe o treime dintre tăbliţe, liniile de text sunt gravate în lungul unor caneluri puţin adânci pe suprafaţa lemnului. Glifele redau contururi de fiinţe umane, de animale, de plante, de artefacte sau au forme decorative. Multe dintre figurile umane sau animaliere, cum ar fi glifa rongo-rongo 200 sau glifa rongo-rongo 280 prezintă protuberanţe caracteristice de fiecare parte a capului, reprezentând probabil urechi sau ochi.

Textele individuale sunt denumite convenţional cu o literă mare şi un nume, cum este Tăbliţa C - Mamari. Uneori numele pot fi descriptive, aşa cum se întâmplă cu tăbliţa denumită Lopata sau cu tăbliţa denumită Tabachera sau pot indica locul unde se află textul respectiv: Mica Tăbliţă din Santiago sau Toiagul din Santiago.

Etimologie şi nume alternative

Rongo-rongo este denumirea modernă a inscripţiilor şi înseamnă în graiul din Rapa Nui: a recita, a declama, a incanta. Numele original al textelor (sau mai degrabă descrierea acestora) este kohau motu mo rongorongo ceea ce înseamnă: rânduri scrijelite pentru incantaţii, prescurtat la kohau rongorongo adică rânduri pentru incantaţii. Se cunosc şi alte nume, specifice fiecărui text în parte, în funcţie de conţinutul acestora. Astfel, kohau ta‘u (rânduri despre ani) se referă la cronici, kohau îka (rânduri despre peşti) sunt liste de nume ale celor care au căzut în război (îka – peşte este folosit figurativ pentru a denumi o victimă de război) iar kohau ranga, adică rânduri despre fugari sunt liste cu refugiaţii din calea războaielor. Unii cercetători au ajuns la concluzia că ta‘u din kohau ta‘u face trimitere la o formă de scriere separată de rongo-rongo. Etnologul german Thomas Barthel a remarcat următoarele: Pascuanii aveau şi o altă formă de scriere denumită ta‘u şi cu ajutorul căreia îşi scriau cronicile sau îşi notau evenimentele importante, dar această formă de scriere a dispărut. Steven Fisher (autorul cărţii Istoria Scrisului) a consemnat următoarele: iniţial ta‘u a fost un tip de inscripţionare romgo-rongo. În 1880, un grup de înţelepţi pascuani au inventat un sistem de inscripţionare derivat din rongo-rongo, denumit, de asemenea, ta‘u şicare a fost folosit la decorarea sculpturilor artizanale, cu intenţia de a le spori valoarea comercială. Acest sistem derivat este o imitare simplă a sistemului rongo-rongo. Un pretins al treilea tip de inscripţionare, mama sau va‘eva‘e, descris în câteva publicaţii pe la jumătatea secolului XX, s-a dovedit a fi doar un sistem geometric decorativ, inventat de către pascuani la începutul secolului XX.

Forme şi construcţie

Formele glifelor sunt contururi standardizate de fiinţe vii sau de forme geometrice cu o dimensiune medie de un centimetru. Tăbliţele de lemn au forme neregulate şi, în numeroase cazuri, prezintă caneluri iar glifele sunt înscrise în lungul acestora (tăbliţele B, E, G, H, O, Q ŞI T) aşa cum se poate observa la tăbliţa G (imaginea din dreapta). Se crede că forma neregulată a tăbliţelor precum şi folosirea, la crearea acestora, a unor bucăţi de lemn cu imperfecţiuni, au fost impuse de penuria cronică de lemn de pe insulă.

Suportul de scriere

Exceptând câteva glife gravate în piatră, toate inscripţiile care au supravieţuit se regăsesc pe suport de lemn. Conform tradiţiei, tăbliţele au fost realizate din lemn de toromiro (Sophora toromiro), o plantă endemică pe Insula Paştelui. Oricum, în 2005 Catherine Orliac a examinat cu ajutorul microscopului electronic şapte obiecte (tăbliţele B, C, G, H, K, Q şi L) şi a stabilit că toate sunt create din lemn de trandafir de Pacific (Thespesia populnea), rezultat în deplină concordanţă cu altă examinare din 1934 care a stabilit că tăbliţa M are aceeaşi structură. Lemnul acestui arbore (care poate atinge şi 15 metri înălţime) este folosit pentru sculptură în toată Polinezia de Est şi a fost adus pe Insula Paştelui de către primii colonişti. Oricum, nu tot lemnul era nativ: Orliac a stabilit în 2007 că tăbliţele N, P şi S sunt făcute din lemnul unui conifer originar din Africa de Sud (Podocarpus latifolius) ceea ce presupune un contact cultural din afara Pacificului. Fischer a descris tăbliţa P ca fiind "un fragment deteriorat dintr-o vâslă de origine europeană sau americană", la fel cum sunt şi tăbliţele A (din frasin european, Fraxinus excelsior) şi V. Conform Fischer, multe dintre tăbliţe provin din lemnul navelor europene eşuate sau scufundate în zonă iar altele provin din resturi de canoe fabricate din buşteni eşuaţi pe tărmurile insulei. Textele unor plăcuţe, inclusiv cel de pe plăcuţa O, sunt înşirate în lungul unor caneluri sculptate pe bucăţi de lemn aduse de valuri. Faptul că singurul suport de scriere era lemnul iar acesta, datorită lipsei sale cronice, era folosit cu mare zgârcenie, a avut câteva consecinţe importante în structurii scrierii: abundenţa ligaturilor şi forţarea unui stil telegrafic în exprimare, lucruri care complică şi mai mult încercările de analiza şi descifrare a textelor.

Tradiţia orală a reţinut că, datorită valorii foarte mari a lemnului, doar câţiva experţi aveau voie să-l folosească la scriere în vreme ce învăţăceii foloseau frunzele de banan. Etnologul german Thomas Barthel crede că scrierea pe piese de lemn cu caneluri a reprezentat o etapă mai puţin importantă în evoluţia scrierii rongo-rongo, aceasta fiind derivată din obiceiul de a scrie pe frunze sau pe scoarţă de banan cu ajutorul unui stylus de os. În timp, scrierea pe frunze de banan s-a păstrat nu doar pentru procesul de învăţământ cât şi pentru a realiza ciorne a textelor care urmau să ajungă pe tăbliţe lemn. El a stabilit experimental că glifele sunt destul de vizibile pe frunzele de banan din pricina sevei care apare în urma zgârieturilor şi care este lăsată apoi să se usuce la soare. Cu toate acestea, odată uscate, frunzele devin fragile şi nu supravieţuiesc foarte multă vreme. Barthel a emis ipoteza că că frunzele de banan au servit drept model pentru tablete iar canelurile din lemn nu aveau alt rol decât acela de a imita structura nervurilor unei frunze.

Experimentele practice cu materiile prime indigene au dovedit că părţile deja menţionate dintr-un banan pot fi nu numai un suport ideal pentru scris, dar există şi o corespondenţă directă între înălţimea rândurilor scrise de pe tăbliţe şi distanţele dintre nervurile frunzelor sau tulpinilor de banan . Inscripţiile clasice pot fi împărţite în două categorii, în funcţie de înălţimea rândurilor: 10-12 mm şi 15mm. Aceste dimensiuni corespund cu dispunerea naturală a nervurilor tulpinilor de banan (în jur de 10mm pentru segmentul inferior al unui arbore de mărime medie) sau cu dispunerea nervurilor pe frunze (maxim 15mm). Barthel 1971:1169

Direcţia de scriere

Glifele rongo-rongo sunt scrise în sistemul boustrophedon inversat, de la stânga spre dreapta şi de jos în sus. Acest lucru înseamnă că lectura tăbliţelor se face începând din colţul stânga jos, se citeşte o linie de la stânga la dreapta apoi se roteşte tăbliţa cu 180 de grade şi se continuă cu rândul următor. Când se citeşte o linie, celelalte linii învecinate (de sus şi de jos), vor apărea cu susul în jos, după cum se poate observa în imaginea din stânga. Scrierea se continuă pe cealaltă faţă a tăbliţei din punctul în care textul pe prima faţă se încheie. Astfel, dacă prima faţă are un număr impar de linii (cum este cazul tăbliţelor K, N, P şi Q), scrierea va începe pe cealaltă faţă din colţul stânga sus iar direcţia de scriere se schimbă de sus în jos. Tăbliţele lungi, asemănătoare cu nişte scânduri se citeau fără a se întoarce, ceea ce presupunea o anumită abilitate a cititorului de a lectura rânduri scrise cu susul în jos.

Instrumente de scris

Conform tradiţiei, scribii foloseau pene de obsidian sau dinţi de rechin, unelete care încă se mai folosesc în Polinezia pentru a grava lemnul. Glifele sunt alcătuite din în general din tăieturi regulate şi adânci, dar există şi glife realizate din tăieturi de grosimea firului de păr. În imaginea din dreapta, o glifă este alcătuită din două părţi unite între ele cu o linie foarte fină. Unii cercetători, inclusiv Barthel, sunt de părere că liniile fine, de grosimea firului de păr, sunt realizate cu aşchii de obsidian şi, ca o consecinţă, textele erau mai întâi schiţate cu obsidian şi după aceea erau întărite cu ajutorul dinţilor de rechin. Liniile fine rămase sunt fie greşeli fie convenţii de scriere sau simple elemente decorative. Şirurile verticale ale emblemelor sau motivelor romboidale, spre exemplu, sunt legate printr-o linie fină, caracteristică, linie care poate fi observată în mod repetat la unul din capetele tăbliţei B.