Utilizator:Justina radu

Despre mine: Justina Libertatea Predut - nascuta in inchisoarea Vacaresti,la 18 septembrie 1958, in perioada de detentie a mamei sale, Iuliana Predut Constantinescu ( condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru ajutorul dat luptătorilor nucşoreni şi al cărui tată, preotul Ion Constantinescu, a fost condamnat la moarte şi executat: ,,...Şi această însuşire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea şi curajul, într-o vreme atât de tulbure şi atât de chinuitoare pentru români, să-şi ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist” ).

SPERANTE INCATUSATE - Iuliana PREDUT CONSTANTINESCU

Aducerile aminte – încărcate de bucurie sau de adâncă tristeţe – sunt ca şi florile câmpurilor. Unele au strălucirea şi frumuseţea pe care gândirea omenească nu le poate cuprinde; altele au discreţia, gingăşia şi parfumul de care, parcă, nu te poţi atinge.

Unele cresc puternice sub razele binefăcătoare ale soarelui, sfidând şi umilind în acelaşi timp; altele se furişează la umbra lor şi, când le descoperi, misterul acestora pare de neînţeles... Dacă le rupi, se întristează, se ofilesc şi  mor...

Dacă sunt lăsate în voia lor, strălucesc, înmiresmează văzduhul, desfată privirile, se scutură şi renasc din propria  lor  sămânţă,  mult  mai  multe şi la  fel de frumoase.

Viaţa noastră este aidoma florilor câmpurilor... Şi  ele, ca  şi noi, sunt sortite să trăiască în locuri diferite – la umbră sau la lumină – cu deosebirea că noi ne putem mişca, ne  ajutăm adesea  sau  ne îngropăm unii pe alţii, ne iubim sau ne urâm, ne admirăm uneori sau ne dispreţuim.

Când eşti copil, ai strălucirea, frumuseţea, nevinovăţia şi gingăşia florilor.

...Noi, oamenii, purtăm aceste daruri  divine  până  la moarte, dacă ştim să le păstrăm, ca pe nişte nestemate, în inimă şi în viaţa de toate zilele, oriunde ne-am afla... Fiindcă, fără să ne dăm seama, ele ne înfrumuseţează  atât  trupul, cât şi sufletul nostru...

Sunt o nedezminţită carte de vizită, care ne însoţeşte oriunde mergem pe pământ şi în veşnicie...

Flori

cu petalele smulse brutal

Îmi amintesc de o tânără – o adolescentă  firavă,  de  l7 ani, care a fost arestată şi ţinută un an de zile  la  Securitate, pentru ca, după aceea, s-o condamne la 12 ani  muncă  silnică  şi 5 ani degradare  civică – la  fel  ca  şi  pe  mine.  Se numea, aşa de frumos, Elisabeta Crâng... Noi, deţinutele,  îi spuneam:  Beti...

Era atât de curată şi de gingaşă, atât de pură şi de cuminte, încât credeai că e un înger coborât printre noi.

Uneori, când aveam de lucru la coşercărie, se aşeza într-un colţ, îşi lua materialul lemnos, pe care-l împleteam cu fire groase de nylon, îşi făcea discret o sfântă cruce, se apuca de lucru şi nu vorbea cu nimeni, decât numai  cu bunul Dumnezeu...

Faţa i se lumina, iar părul ei blond,  împletit într-o coadă bogată, părea o coroniţă de aur pe capul frumos pieptănat.

Când ne înapoiam seara în celulă, se îndrepta tăcută spre patul ei de suferinţă, aproape de tineta (butoiul în care ne făceam necesităţile) şi, până când sosea terciul de seară – de obicei, o zeamă lungă de arpacaş – lăsa  impresia că ascultă pe Cineva de departe...

Stătea în picioare, cu capul rezemat de fierul patului, faţa i se lumina, iar ochii ei mari şi pătrunzători spărgeau, parcă, zidurile reci, iradiind doar pace şi linişte.

Părea un crin alb înflorit în toată splendoarea lui în noaptea adâncă a temniţei.

Un alt chip de neuitat a fost Nena Boilă.  Modestă, deşi extrem de cultă, era  mereu  transpusă  în altă lume, încât, uneori, când o strigai, tresărea din meditaţia sa, scuzându-se că n-a răspuns  imediat la apelul nostru... O asemănam cu o crizantemă, care, chiar dacă se ofileşte, îşi păstrează  nealterată culoarea...

Flori, flori şi, iar, flori  !... Speranţe încătuşate în bezna temniţelor unui regim de exterminare a valorilor umane !...

Simţeam, deseori, în celulă, o nevoie aproape bolnăvicioasă de aceste suave minuni de care toate fuseserăm private în detenţie.

Ofranda

jertfirii întru credinţă...

Precum un busuioc înalt, plin de miresme şi de sfinţenie era sora Vianeea, o călugăriţă greco-catolică. Cu greu, reuşeam s-o găsesc, cu toate că trăiam zilnic în aceeaşi celulă rece, întunecoasă şi tristă, în care culoarea gri  predomina atât în hainele vărgate, în păturile rupte şi vechi, în cimentul de pe jos şi de pe pereţii înceţoşaţi  de  vreme, unde, parcă, nici pânza de păianjen nu se prindea... N-o interesa nimic din ceea ce-i lumesc şi trecător.

Îşi făcea programul impus alături de „turma suferindă" şi, cum  prindea  un loc de mişcare printre paturile suprapuse până spre tavan, se plimba cu mâinile duse la spate, cu ochii întredeschişi, cu capul aplecat spre dreapta, încât ne părea o sfioasă muceniţă rătăcită printre noi...

Sergentele care ne păzeau priveau pe vizetă, suspectând toate mişcările din celulă...

Se întâmpla zilnic, la anumite ore, după ce înghiţeam cu greu din  „raţia  supravieţuirii”, să se facă linişte, în sensul că zumzetul şoaptelor dintre noi lăsa locul unei tăceri apăsătoare, când fiecare se retrăgea pe marginea patului său, căci aşa eram obligate să stăm de la ora 5 – ora deşteptării – până la ora stingerii...

Atunci, retrăiam amintirile noastre tulburător de vii de dinaintea clipelor negre ale arestării... 

În acele momente triste, măicuţa Vianeea se plimba...

Înaltă, cu faţa veşnic senină, purta nişte  bocanci imenşi de care făcea mereu haz, pentru că îi erau prea mari, dar dădea întotdeauna slavă lui Dumnezeu că-i avea încă buni !...

În tăcerea de mormânt a celulei, se auzea, deseori, vizeta, pe care o deschidea  cu  un  zgomot infernal „doamna  majoră” – cum eram  obligate să i ne adresăm – înjurând-o birjăreşte pe măicuţă şi batjocorind-o că doarme  în  picioare ca un biet animal...

Oricât încerca maica Vianeea să-i explice că  nu se poate dormi atunci când te  mişti  dintr-un  capăt la celălalt al celulei, „majora”  îşi vărsa veninul şi o pedepsea să stea în picioare nemişcată până ce se dădea  stingerea sau să spele atât weceurile cât şi coridoarele care erau nesfârşit de lungi...

După ce simţeam că gardiana s-a îndepărtat, deoarece o auzeam ţipând în alte celule, încercam s-o consolez, dar măicuţa Vianeea mă dezarma înainte de a rosti un gând cald de îmbărbătare, mărturisindu-mi senină că dă slavă lui Dumnezeu că i-a prilejuit să depună la picioarele Mântuitorului ofranda jertfirii ei întru credinţă...

Pe măicuţa Sofia, o asemuiam cu o lăcrămioară cu parfum discret...

Îi  ziceam „măicuţa Vrăbiuţa”... Fusese arestată în acelaşi lot cu  maica Vianeea. Era mică de statură şi era veşnic îngheţată de frigul din celulă, pe care nu-l blestema niciodată, socotindu-l doar un ceasornic deşteptător la vremea sfântă a rugăciunii...

Mă  simţea  ori  de  câte  ori  tristeţea  îmi  apăsa  sufletul  şi,  luându-mă  uşor de mână, mă chema pe marginea patului său, şoptindu-mi cuvinte de mângâiere cu o voce tremurândă şi privindu-mă cu ochii săi adânci, mereu înlăcrimaţi...

Îmbrăţişarea ierbii uitate...

Îmi stăruie în minte o scenă din multele  pe  care  le-am trăit  în  cei  şase ani prin închisorile comuniste de la: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad–Roşiori, Arad–Gai, Oradea sau în temutele temniţe ale Securităţii din: Constanţa, Bucureşti (Uranus) şi Piteşti... Plecam într-un lot de peste 50 de deţinute  politice de la închisoarea din Miercurea Ciuc.

După un drum chinuitor de câteva zile şi nopţi într-un autotren închis, unde credeam că nu vom mai putea vedea niciodată lumina zilei, ne-am oprit la Arad-Roşiori, într-o imensă clădire cu ferestre mari şi luminoase, dar şi cu o curte mare, plină de verdeaţă.

După anii pătimiţi sub pământ la Jilava sau în fortăreaţa de la Miercurea Ciuc, unde era smuls şi firul de iarbă crescut printre pietre, închisoarea de la Arad mi s-a părut un mic paradis...

Iar, atunci, când  ne-au încuiat fără zăvoare şi fără lacăte, numai cu o singură cheie, am simţit un gen de „libertate”, poate chiar de siguranţă, pe  care  niciodată n-am avut-o din plin în detenţie... Deodată, uşa celulei s-a deschis şi o „doamnă  majoră” ne-a poruncit pe un ton cumva mai omenesc să ieşim la aer.

Nu ne venea să credem că e adevărat ce ne spune, încât cu multă greutate ne-am încolonat spre uşă.

Ne-au dus într-o curte largă, în care iarba răsărise atât de frumos şi era  de un verde crud, încât n-aveam curaj nici să o călcăm... Ne-am trezit trântindu-ne pe iarbă, ca într-o îmbrăţişare de mult uitată...

Unele plângeam, altele îşi îmbătau privirile în splendoarea primăverii, iar câteva culegeau cu sete troscotul din grădina înverzită.

O sergentă răutăcioasă a spart, însă, tăcerea acestei bucurii surde, ordonând încolonarea. Ne-a obrăznicit că am încălcat regulamentul şi ne-a  încuiat într-o cameră imensă, în care pătrundeau doar câteva din razele soarelui ce se stingea spre apus.

Când am plecat de la Închisoarea Miercurea Ciuc,  ni s-a dat fiecăreia dintre noi hrană rece: o felie de pâine neagră, o bucată de şuncă râncedă şi  foarte sărată şi o bucăţică de marmeladă.  Pe toate, trebuia să le drămuim în aşa fel,  încât să ne ajungă şi în ziua  în care vom sosi la Arad–Roşiori.

Ne-am strâns în grupuri mici, ca să nu avem necazuri şi ne-am desfăcut merindele care mai rămăseseră în bocceluţele noastre.

Ce bucurie imensă ne-a făcut atunci maica Vianeea, scoţând, din mâneca zeghii, un pumn de troscot pe care l-a împărţit la fiecare...

Niciodată, n-am mâncat cu atâta poftă hrana oferită de măicuţă, deşi ştiam că doar porcii o înghiţeau cu plăcere... Maica Vianeea ne-a îmbiat atunci, spunându-ne că este foarte gustoasă şi că troscotul era, pentru noi, mai mult decât un „rezervor” nebănuit  de vitamine, o speranţă de viaţă... Din păcate, altă dată, n-am mai avut parte, în detenţie, de asemenea hrană miraculoasă.

Destine  frânte…

La  Miercurea Ciuc, am întâlnit-o, în celula de tranzit, pe doamna Mihalache... Era tare suferindă, pentru că avea o rană  deschisă la un picior, care supura continuu. Stătea tot timpul ţintuită în pat şi, deseori, făcea incursiuni în istoria ţărăniştilor, relevând meritele lor incontestabile în istoria României, cu un evident sentiment de mândrie...

Simţeai, în  vocea-i tremurândă, dorul de soţul ei aflat şi el în temniţele  comuniste...

În aceeaşi închisoare, am stat câteva zile cu doamna Arlette Coposu – o  „floare a reginei” de pe plaiurile moldave.

Mi-a reţinut atenţia prin aerul demn, prin privirea inteligentă, încă din clipa când am intrat în celulă... 

M-a întâmpinat cu un zâmbet cald, m-a mângâiat pe părul strâns în cozi  şi, după ce a aflat în ce lot sunt şi ce condamnare am, m-a încurajat  părinteşte, spunându-mi că Dumnezeu ne va ajuta să scăpăm mai devreme din temniţele trădătorilor de neam, care s-au cocoţat la cârma ţării cu ajutorul  tancurilor bolşevicilor...

I se întipărise, cred, prea adânc şi prea devreme, pe figura blândă, de o nobleţe aparte, pecetea grea a suferinţei...

Deşi fusese condamnată la ani grei de închisoare, mai avea încă tăria  să ne mângâie şi să ne încurajeze în suferinţă pe noi, cele care veniserăm de curând în iadul închisorii... Când ne-am despărţit, ne-am împreunat lacrimile, nădăjduind că ne vom revedea cândva...  Am aflat,  mai târziu,  că plecase pentru totdeauna dintre noi – acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit...

O distinsă intelectuală în stare de orice sacrificiu a fost, de asemenea,  doamna Lena Constante din lotul Lucreţiu Pătrăşcanu.    Izolată ani grei într-o celulă, devenise extrem de volubilă, dorind,  parcă  să recupereze timpul irosit în singurătate...  Voia să ne ştie pe fiecare mai vesele şi mai încrezătoare în speranţa  unei eliberări grabnice... Seara, rememora, din marile romane ale literaturii române şi universale,  scene cunoscute unora dintre noi, atât de captivant şi de cursiv – la persoana I, încât, uneori, lăsa impresia că fac parte din însăşi viaţa ei...    Avea, la gât, nişte ganglioni  T.B.C., pentru care primea, rareori, o căniţă cu lapte, dar laptele îl împărţea celor mult mai bolnave decât ea şi vârstnicelor în suferinţă...

La închisoarea din Văcăreşti, am cunoscut-o pe domnişoara Nina Dombrovski – o tânără de o aleasă cultură şi de o credinţă rar întâlnită... Rugăciunile pe care le rostea cu atâta evlavie le simţeam cum se ridicau spre cer, spărgând parcă încuietorile şi zăbrelele  celulei, întunericul în care eram osândite să ne purtăm toate crucea suferinţelor noastre...

Am  întâlnit –  în drumurile mele spre Golgota – toate florile câmpului: unele încărcate de parfum, gingăşie şi sensibilitate; altele – purtând usturimea urzicii, ţepii  trandafirului, otrava mătrăgunii, ciulinii şi ghimpii câmpului nesemănat pentru a rodi spre binele oamenilor...

Printre florile de neuitat care ne-au înmiresmat sufletele, se regăsesc vieţile părtaşelor la chinurile temniţei: doamna Nadolu – fiica generalului Manolache – ce fusese asistentă universitară la catedra de latină, o  intelectuală de excepţie şi de o rară demnitate; domnişoara Maria Georgescu –  jurist-consult la Facultatea de Drept din Bucureşti –, căreia îi ziceam „Domaşa”, veşnic aplecată spre întrebări de nedesluşit; doamna Mariana Hodoş – învăţătoare, pe care eu însămi o răsfăţam „Babunia"; doamna Racoviţă – pianistă – alintată „Dinţoiaş” – pentru care, eu eram „Cârnel”-; doamna  Mititelu – un suflet de o puritate inimaginabilă, care îţi insufla atâta  încredere în revenirea clipelor de libertate, deşi îndurase ani grei de temniţă – şi multe, multe flori alese, ale căror nume au trecut de mult în veşnicie...

Libertatea –

un licăr de lumină  în beznă

Eram închisă la Văcăreşti... Mă aduseseră acolo  de la Securitatea din Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare...  Am  stat, la Văcăreşti, până am născut pe Libertatea-Justina...  Mă arestaseră de la catedra din Cobadin – Constanţa...  Eram gravidă în luna a şaptea...

M-au băgat seara, în celula 116, cu toate că sosisem  înainte de ora  prânzului, şi, ca să-mi  fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale...

Mirosul greu de acolo, drumul  chinuitor  de la Securitatea Piteşti până  la  atât  de  temuta  închisoare din  Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara,  după o discuţie  cu o  verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o boabă de arpacaş...

Căpitanul Constantinescu  – aşa  se  pare că-l chema – m-a însoţit în  dubă până la Închisoarea Văcăreşti  şi, în prezenţa mea,

i-a spus celui care  m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită... I-am mulţumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut...

Să fi fost din „grijă" pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materii fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!...  

O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a  împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale...  Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !...  M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o  bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau aburi calzi...

Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de torţionari, pentru ca  să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunţ la copil, asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii...

M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă...

Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului...

Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie...   

M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii...

Mă învăluia, parcă, întunericul tot mai obsedant al morţii  !

Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…

Stăteam pe marginea patului şi aşteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puţin, fiindcă era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană... Deodată, a apărut o mână care iradia o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai avusesem până atunci…

Mâna luminoasă m-a îndemnat:

– Scrie !...

I-am răspuns cu voce tare:

– Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ştefane, nu am nici cu ce şi nici pe ce să scriu !…

Deşi blândă, Vocea avea, totuşi, un ton imperativ... 

Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la un capăt...  De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic !... Plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate ca să nasc omeneşte...

Vocea mi-a poruncit iarăşi:

– Scrie !...

Şi, deodată,  mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:

Ţie,  Libertatea !

 Ai fost născută-n închisoare

 şi-ntr-o celulă, ai crescut !

 Lumina razelor de soare,

 printre zăbrele, ai văzut !

 Cuvinte dragi de mângâiere  

 eu n-am putut să-ţi glăsuiesc,

 fiindcă, acolo-n închisoare,

n-am avut voie să-ţi vorbesc !

Un cânt de leagăn, niciodată,

mămica ta nu ţi-a cântat,

ci, numai lacrimile-amare,

pe trupul tău, ea a vărsat.

Tu creşti, odorule, creşti mare

şi Domnul să te aibă-n pază !

Puterea Lui mângâietoare

să-ţi lumineze ca o rază !...

După o tăcere ce mi s-a părut o veşnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a şoptit:

– Ca să nu uiţi cuvintele, cântă-le pe melodia care îţi place cel mai mult !

Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanţa „S-au scuturat toţi trandafirii”... M-am trezit brusc din această reverie fantastică în zgomotul vizetei, pe care un sergent o zăngănea de zor, făcându-mi semn să mă apropii de uşa celulei...

M-a întrebat autoritar cu cine am vorbit, deoarece  – spunea el – că am pronunţat câteva cuvinte cu voce tare, adresându-mă unei persoane, deşi  eram cu faţa spre uşa celulei...

Buimăcită, dar şi înspăimântată de tonul gardianului, i-am spus, la început, că nu ştiu absolut nimic...

M-a ameninţat, apoi, că mă duce la izolator...

Ca să scap, i-am mărturisit gardianului ceea ce am văzut şi am auzit !...

Insinuând că îmi bat joc de el, m-a scuipat şi mi-a zis că sunt nebună de legat, fiindcă stăteam cu ochii deschişi şi vorbeam cu cineva...

N-am mai spus nimic !...

Am tăcut, de parcă eram absolut vinovată !...

M-am aşezat pe marginea patului şi încercam să-mi reamintesc  versurile pe care mi le-a dictat misterioasa Voce...

In prezent, sunt doctor in managementul schimbarii in institutii publice - Academia de Studii Economice - supraspecializare in management social.