Usturoiași

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Mycetinis alliaceus sin.

Marasmius alliaceus

Marasmius alliaceus JPG1.jpg
Usturoiași
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Subclasă: Hymenomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Marasmiaceae
Gen: Mycetinis
Specie: M. alliaceus
Nume binomial
Mycetinis alliaceus
(Jacq.) Earle (1909)
Sinonime

Mycetinis alliaceus (Nikolaus Joseph von Jacquin, 1762 ex Franklin Sumner Earle, 1909) sin. Marasmius alliaceus (Nikolaus Joseph von Jacquin, 1762 ex Elias Magnus Fries, 1838), din încrengătura Basidiomycota, în familia Marasmiaceae și de genul Marasmius,[1] numit în popor usturoiași,[2] este o specie saprofită de ciuperci comestibile, epitetul fiind derivat din cuvântul latin (latină allium=usturoi ).[3] Buretele se poate întâlni în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând în grupuri răsfirate sau compacte, pe soluri bazice, în păduri mixte sau de foioase, numai pe ramuri sau alte resturi de lemn în putrefacție de fagi, adesea îngropate sub pământ, de asemenea prin luminișuri, câteodată ascunse în iarbă, dezvoltându-se în număr foarte mare în special după o ploaie puternică de la câmpie la munte. Timpul apariției este din iunie până în octombrie (noiembrie).[4][5]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Franklin Sumner Earle

Marele om de știință austriac Nikolaus Joseph von Jacquin a descris specia deja în anul 1762 în volumul 1 al lucrării sale Enumeratio stirpium plerarumque, quae sponte crescunt in agro Vindobonensi, montibusque confinibus sub denumirea Agaricus alliaceus.[6] Apoi savantul suedez Elias Magnus Fries a redenumit soiul în Marasmius alliaceus, de citit în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum din 1838.[7]

Buretele a mai fost descris de mai multe ori sub alt taxon, cel mai important este cel al micologului american Franklin Sumner Earle (1856-1929) dintr-un articol publicat în jurnalul Bulletin of the New York Botanical Garden din 1909, propunând noul nume generic Mycetinis alliaceus.[8] Denumirea lui Fries a fost valabilă până în anii 2000, când din ce în ce mai mulți micologi s-au decis pentru taxonul lui Earle. Totuși trebuie menționat că cea a lui Fries se găsește în aproape toate cărțile micologice cu prestigiu. Mai departe, terminul Marasmius alliaceus este folosit cu precădere în țări de limbă romană, astfel și în România.

Între timp însă, toate comitetele de nomenclatură văd specia la genul Mycetinis, pentru că studia sus numită a micologilor Wilson și Desjardin din 2005 a dovedit clar că mai multe dintre noțiunile noastre tradiționale generice pentru această ciupercă nu au fost putut fi susținute de analizele ADN. Astfel soiul a trebuit fi transferat la genul Mycetinis. Mai departe, usturoiașii se deosebesc de celelalte specii Marasmius datorită cuticulei himenoforme care este formată din celule netede, cu hife fără o reacție dextrinoidă (reacție în carne, spori și hife cu un colorit brun-roșcat închis până purpuriu) precum mirosului caracteristic de usturoi.[9] Vechea denumire este acceptată sinonim.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: M. alliaceus
  • Pălăria: are o mărime de 1,5-4 cm, este subțire, adesea încrețită, inițial conică, apoi plată, din când în când ușor adâncită, adesea cu un gurgui central, cu caneluri fine spre margine. Cuticula este uscată și netedă. Coloritul este inițial maro-închis, cu maturitatea devine crem sau ocru ca argila până roșiatic ca carnea, la bătrânețe chiar albicios. Zona centrală este nu rar mai închisă la umezeală.
  • Lamelele: sunt destul de subțiri și dense, fiind intermediare și incomplete spre margine, strâns atașate de picior și bombate la maturitate. Coloritul este albicios cu nuanțe de gri-roz.
  • Sporii: sunt ovoidali până slab elipsoidali, netezi, sub microscop hialini (translucizi), neamiloizi (nu se decolorează cu reactivi de iod), cu o mărime de 7-11 x 6-8 microni. Ei sunt albicioși, pulberea lor fiind de aceiași culoare. Basidiile cu 4 sterigme în formă de măciucă lunguiață măsoară 30-35 x 7-8 microni. Cistidele (celule de obicei izbitoare și sterile care pot apărea între basidii și himen, stratul fructifer) sunt fusiform-bulboase cu o mărime de 40-55 x 10-14 microni. Pleuro-cistidele (cele laterale pe lamele) lipsesc.[10]
  • Piciorul: este cu o înălțime de până la 20 cm extrem de lung (normal 6-10 cm) și cu o lățime de 0,3-0,5 cm destul de subțire, elastic-fibros, cilindric, format ca o țeavă (adică gol în interior), cu un aspect catifelat, aproape mătăsos, acoperit câteodată de o brumă fină albicioasă. Coloritul este sub pălărie brun închis, în rest negricios. Tija este clar prelungită în/pe lemn în partea de jos, asemănând niște-or rădăcini mici.
  • Carnea: este fragilă în partea pălăriei și fibroasă în cea a piciorului, de culoare gri-bej, cu miros foarte intensiv de usturoi și cu un gust ceva iute și amărui.[4][5][11] Această specie poate, chiar după ce s-a uscat, să se resuscite permanent la contact cu umezeală.[12]
  • Reacții chimice: nu se decolorează cu reactivi chimici.[13]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Acest burete poate fi confundat în primul rând cu gemenul său Marasmius scorodonius sin. Mycetinis scorodonius, (burete de condimentare excepțional, crește prin păduri luminoase de conifere, miros plăcut de usturoi),[14] dacă nu s-ar ține seama de miros (cel mai bine de recunoscut după frământarea între degete), de asemenea cu Gymnopus dryophilus sin. Collybia dryophila (comestibil),[15][16] Gymnopus peronatus sin. Collybia peronata (necomestibilă, foarte iute),[17] Laccaria proxima (comestibilă),[18] Marasmius cohaerens (fără valoare, apare pe lemn în putrefacție de conifere, preferă locuri uscate),[19] Marasmius lupuletorum sin. Marasmius torquescens (necomestibil, cu miros plăcut dar foarte fibros, crește preferat pe bușteni de fagi, piciorul fiind albastru-negricios),[20] Marasmius rotula (necomestibil, foarte fibros, apare pe lemn în putrefacție de fag, mai rar de molid)[21] sau Marasmius wynnei (necomestibil, pe trunchiuri în putrefacție, cu tonuri mai violete, gust și miros cam neplăcut de țărână).[22] Fatală ar fi o confuzie cu letalele Clitocybe dealbata (mortală, cu același habitat, dar albicioasă, cu lamele dense și cu miros de faină)[23] și Clitocybe rivulosa (mortală, cu același habitat, dar mai deschisă, cu lamele dense și fără miros).[24]

Specii asemănătoare[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Usturoiașii nu sunt astfel de calitativi ca cocârții, dar pot fi valorificați asemănător, chiar împreună cu ultim numiții.[25]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mycobank
  2. ^ Denumire RO
  3. ^ Erich Pertsch (ed.): „Langenscheidts großes Schulwörterbuch Lateinisch-Deutsch”, editia a 9-a, Editura Berlin-München-Viena-Zürich-New York 1995, p. 77, ISBN 3-468-07202-3
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 236-237, ISBN 3-405-12124-8
  5. ^ a b J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 116, ISBN 3-405-11568-2
  6. ^ Nicolai Josephi Jacquin: „Enumeratio stirpium plerarumque, quae sponte crescunt in agro Vindobonensi, montibusque confinibus”, Editura Johann Paul Kraus, Viena 1762, p. 299 [1]
  7. ^ Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”', Editura Typographia Academica, Uppsala, 1836-1838, p. 383 [2]
  8. ^ Franklin S. Earle: „The genera of North American gill fungi”, în: „Bulletin of the New York Botanical Garden”, nr. 5, New York 1909, p. 414
  9. ^ V. Antonín, M. E. Noordeloos: „A monograph of marasmioid and collybioid fungi in Europe”, Editura IHW Verlag, Berchtesgaden 2010, p. 395-396. ISBN: 978-3-930167-72-2
  10. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. X, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929, p.+tab. 500
  11. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. X, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929, p. + tab. 500
  12. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 153, ISBN 3-426-00312-0
  13. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 226, ISBN 3-85502-0450
  14. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 202-203, ISBN 978-3-440-14530-2
  15. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 264-265, ISBN 3-405-12081-0
  16. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 318-319, ISBN 88-85013-37-6
  17. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 182-183, ISBN 978-3-440-14530-2
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 248-249, ISBN 3-405-12124-8
  19. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 284-285, ISBN 88-85013-25-2
  20. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 288-289, ISBN 88-85013-25-2
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 234-235, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 204-205, ISBN 978-3-440-14530-2
  23. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 147-148, ISBN 3-426-00312-0
  24. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 136-137, ISBN 978-3-440-13447-4
  25. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 76-77, ISBN 3-453-40334-7

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto, vol 1-4 (vezi sus)
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 180-181, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Gustav Lindau: „Kryptogamenflora für Anfänger: Eine Einführung in das Studium der blütenlosen Gewächse für Studierende und Liebhaber“, vol. 2, Editura Julius Springer, Berlin 1922
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 4-a, vol. II/b 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978

Legături externe[modificare | modificare sursă]