Ugo de Brienne

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ugo de Brienne
SCeau huguonis 1270 Brienne 02994.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Decedat (56 de ani) Modificați la Wikidata
Gagliano del Capo, Italia Modificați la Wikidata
Părinți Valter al IV-lea de Brienne
Maria de Lusignan-Brienne Modificați la Wikidata
Frați și surori Ioan de Brienne
John I of Brienne, Count of Eu[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cu Isabella de la Roche[*] Modificați la Wikidata
Copii Gautier V, Count of Brienne[*] Modificați la Wikidata

Ugo (n. cca. 1240 – d. 9 august 1296) a fost conte de Brienne și de Lecce.

Life[modificare | modificare sursă]

Ugo a fost cel de al doilea fiu al contelui Valter al IV-lea de Brienne cu Maria de Lusignan, prințesă din Regatul cruciat al Ciprului.

Tatăl său, devenit și conte de Jaffa și Ascalon în Palestina, a fost ucis în 1244 în Cairo și a fost succedat de fratele mai mare al lui Ugo, Ioan.

După moartea lui Ioan (c. 1260) fără urmași direcți, Ugo a moștenit comitatul de Brienne, precum și pretențiile familiei sale în sudul Italiei, inclusiv în Principatul de Taranto și comitatul de Lecce, care fuseseră confiscate din 1205.

Ugo a emis pretenții asupra regenței în Regatul Ierusalimului (și implicit, un loc în succesiunea acestuia) în 1264 ca moștenitor față de Alice de Ierusalim și de regele Ugo I al Ciprului, fiind fiul fiicei celei mai mari a acestora, însă nu a fost luat în seamă de înalta curte din Ierusalim, care l-a preferat pe vărul său Ugo de Antiohia, moment din care nu s-a mai implicat în chestiunile de dincolo de mări. Vărul său primar Ugo al II-lea al Ciprului a murit în 1267, și în pofida drepturilor lui Ugo de Brienne ca moștenitor, tot Ugo de Antiohia este cel care a fost încoronat rege și în Cipru, ca Ugo al III-lea. Atunci când fiul vărului său Conradin de Hohenstaufen, rege titular al Ierusalimului, a fost ucis în 1268, succesiunea a revenit tot lui Ugo de Antiohia.

Ugo de Brienne a hotărât să își caute norocul în Europa, mai degrabă decât dincolo de Mediterana, intrând în serviciul lui Carol de Anjou. Acesta din urmă l-a numit pe Ugo căpitanul său general de Brindisi, Otranto și Apulia și senior de Conversano, iar Ugo a fost un susținător entuziast al cauzei Angevinilor în Italia. Pentru serviciile prestate, comitatul de Lecce a fost restituit familiei sale. El a fost luat prizonier în bătălia din golful Neapolelui din 1284, unde a luptat alături de Carol de Salerno, fiul lui Carol de Anjou, iar apoi încă o dată în "Bătălia conților" din 1287, în ambele cazuri în confruntări navale contra amiralului catalan Roger de Lauria. În una din aceste ocazii, Ugo și-a dat cuvântul prin lăsarea ca ostatec a fiului său Valter. Ugo a fost până la urmă ucis în Sicilia, în bătălia de la Gagliano, luptând împotriva almogavarilor catalani, și a fost succedat de către fiul său Valter, sub numele de Valter al V-lea.

Căsătorie și urmași[modificare | modificare sursă]

Prima soție a lui Ugo a fost Isabela de la Roche, moștenitoare a Tebei, având cu aceasta doi copii:

Cea de a doua soție a sa a fost Elena Comnena Dukaina de Epir-Neopatras, moștenitoare în Lamia și Larisa, având un copil: