Suveranitate populară
| Parte din seria despre Categorie:Naționalism |
| Naționalism |
|---|
 |
Suveranitatea populară este principiul conform căruia liderii unui stat și guvernul său sunt creați și susținuți prin consimțământul poporului său, care este sursa oricărei legitimități politice. Suveranitatea populară, fiind un principiu, nu implică nicio implementare politică anume. Benjamin Franklin a exprimat conceptul atunci când a scris că „În guvernele libere, conducătorii sunt slujitorii, iar poporul superiorii și suveranii săi”.[1]
Suveranitatea populară, în sensul său modern, este o idee care datează din școala contractului social, reprezentată de Thomas Hobbes (1588–1679), John Locke (1632–1704) și Jean-Jacques Rousseau (1712–1778). Majoritatea definițiilor moderne prezintă democrația ca o condiție necesară a suveranității populare. Republicile și monarhiile populare se bazează teoretic pe suveranitatea populară. Cu toate acestea, o noțiune legalistă de suveranitate populară nu implică neapărat o democrație eficientă și funcțională. Un partid sau chiar un dictator individual poate pretinde că reprezintă voința poporului și că guvernează în numele acestuia.[2][3]
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ Benjamin Franklin (). The Political Thought of Benjamin Franklin. Edited by Ralph Ketchum; Hackett Publishing. p. 398. ISBN 0872206831.
- ↑ Mayall, James (). „International Society, State Sovereignty, and National Self-Determination”. În Breuilly, John. The Oxford Handbook of the History of Nationalism. Oxford: Oxford University Press. p. 542. ISBN 978-0-19-876820-3.
- ↑ Childers, Christopher (), The Failure of Popular Sovereignty, University Press of Kansas, ISBN 978-0-7006-4212-0, accesat în
