Standardul comun de raportare
Standardul Comun de Raportare (CRS, engleză Common Reporting Standard) este un standard internațional pentru Schimbul Automat de Informații (AEOI, engleză Automatic Exchange Of Information) între autoritățile fiscale privind conturile financiare la nivel global, dezvoltat de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) în 2014. Scopul standardului este de a combate evaziunea fiscală.[1]
În mai 2014, patruzeci și șapte de țări au convenit asupra unui „standard comun de raportare”. Ideea s-a bazat pe acordurile de implementare FATCA. Printre țările care au aprobat standardul s-au numărat toate cele 38 de țări OCDE și Argentina, Brazilia, China, Columbia, Costa Rica, India, Indonezia, Malaysia, Arabia Saudită, Singapore și Africa de Sud. Noul sistem a fost conceput pentru a transfera toate informațiile relevante în mod automat și sistematic.[2]
Informații schimbate
[modificare | modificare sursă]
Fiecare țară participantă face anual schimb automat cu cealaltă țară a informațiilor de mai jos, în cazul jurisdicției A, cu privire la fiecare cont raportabil din jurisdicția B, iar în cazul jurisdicției B, cu privire la fiecare cont raportabil din jurisdicția A:[3]
- Numele, adresa (declarată pentru rezidența fiscală), „taxpayer identification number” (TIN, română număr de identificare fiscală, data și locul nașterii fiecărei persoane raportabile;
- Numărul de cont;
- Numele și numărul de identificare al instituții financiare raportoare;
- Soldul sau valoarea contului la sfârșitul anului calendaristic relevant (sau al altei perioade de raportare corespunzătoare);
- Distribuiri efectuate în cont (dividende, dobânzi, venituri brute/răscumpărări etc.).
În România, codul numeric personal este emis de Ministerul Afacerilor Interne și servește ca număr de identificare fiscală. Pentru persoanele care nu dețin un CNP (nu au cetățenie română sau nu au locuit în România mai mult de 3 luni), ANAF atribuie un număr de identificare fiscală provizoriu de 13 cifre pentru scopuri fiscale (de exemplu, proprietari de imobile, beneficiari de dividende sau dobânzi, moștenitori).[4][5][6]
Colectarea informațiilor
[modificare | modificare sursă]
La fel ca FATCA, standardul impune tuturor instituțiilor financiare care operează într-o țară să aplice proceduri specifice de due diligence clienților pentru a determina țara sau țările de rezidență fiscală ale clienților. Instituțiile financiare includ toate băncile, administratorii de active și companii de asigurări. Aceste instituții financiare raportează informații autorității fiscale naționale anual pentru a fi schimbate ulterior cu alte jurisdicții.[7]
Principalul instrument de conformitate utilizat de standard este „autocertificarea” rezidenței fiscale, care trebuie completată de către toate persoanele fizice și majoritatea entităților care deschid un cont financiar „în domeniul de aplicare”. Conturile financiare în domeniul de aplicare reprezintă, în general, active ale persoanei fizice sau juridice, cum ar fi conturi bancare, investiții în obligațiuni sau acțiuni sau investiții în vehicule de investiții colective. Împrumuturile, cardurile de credit și alte produse financiare nu sunt în domeniul de aplicare al raportării. Standardul permite fiecărei autorități naționale o anumită marjă de discreție în stabilirea abordării de due diligence, dar numai în cadrul standardelor minime stabilite de OCDE. OCDE efectuează evaluări inter pares ale jurisdicțiilor pentru a asigura conformitatea cu standardul și solicită jurisdicțiilor cu deficiențe să corecteze legile sau îndrumările interne pentru a-și alinia abordarea la standardele minime ale OCDE.[7]
Erori de raportare
[modificare | modificare sursă]
Respectarea standardului comun de raportare poate fi o provocare pentru instituțiile financiare, ceea ce duce la erori frecvente de raportare care pot atrage sancțiuni. Principalele categorii de erori CRS includ:[8]
- Informații incomplete sau incorecte despre titularii de conturi: erori frecvente sunt lipsa numerelor de identificare fiscală (TIN), date de naștere incomplete sau informații învechite despre titulari.
- Clasificarea incorectă a titularilor de conturi: de exemplu, confuzia între entități non-financiare active (entități cu activitate operațională) și entități non-financiare pasive (entități ale căror venituri provin din surse pasive). Entitățile non-financiare pasive trebuie să declare persoanele cu control efectiv (UBO, engleză Ultimate Beneficial Owner), pe când entitățile non-financiare active nu necesită o astfel de raportare detaliată.[9]
- Probleme de formatare a datelor: erori de schemă XML, caractere nevalide sau formate de date incorecte pot duce la respingerea rapoartelor.[10]
- Neînțelegeri privind pragurile de raportare și scutirile aplicabile: omiterea conturilor cu valori mici sau transmiterea celor scutite de raportare.
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ „What is the Common Reporting Standard (CRS)?”. www.paypal.com.
- ↑ „47 Countries Endorse OECD's GATCA / CRS” (în engleză). William Byrnes' Tax, Wealth, and Risk Intelligence. .
- ↑ „Tax Transparency Resource Centre”. OECD.
- ↑ „Dreptul de şedere - Employment, Social Affairs and Inclusion”. employment-social-affairs.ec.europa.eu. Accesat în .
- ↑ „Romania Tax Identification Numbers” (PDF). OECD.
- ↑ „TIN on-the-Web - European Commission”. ec.europa.eu. Accesat în .
- 1 2 OECD (). „Standard for Automatic Exchange of Financial Account Information in Tax Matters”. OECD.
- ↑ „How becoming a Hong Kong pensioner can save you tax”, The Economist, ISSN 0013-0613
- ↑ „AUTOMATIC EXCHANGE OF INFORMATION (AEOI): THE OECD COMMON REPORTING STANDARD”, International Exchange of Information in Tax Matters, pp. 193–214, , doi:10.4337/9781786434739.00019
- ↑ Braun, Tomasz (), „The Scope of Compliance Norms in Financial Institutions”, Compliance Norms in Financial Institutions, Springer International Publishing, pp. 163–255, ISBN 978-3-030-24965-6