Stabilitatea prețurilor

Stabilitatea prețurilor (sau stabilitatea nivelului prețurilor) reprezintă constanța indicelui de preț al unui coș de bunuri produs sau consumat într-o economie. Aceasta este îndeplinită atunci când, într-un anumit interval de timp, nivelul general al prețurilor nu se modifică deloc sau se modifică foarte puțin (se compară nivelul actual al prețurilor cu nivelul dintr-o perioadă anterioară). Stabilitatea prețurilor este un obiectiv important al politicii economice, ca parte a „pătratului magic”. Ea este prevăzută legal prin art. 127 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și prin Statutul Băncii Centrale Europene.

Stabilitatea prețurilor permite păstrarea puterii de cumpărare a veniturilor și a economiilor, oferind cetățenilor și firmelor siguranță în planificarea cheltuielilor, investițiilor și economisirii. În absența stabilității prețurilor, puterea de cumpărare a banilor economisiți scade, ceea ce poate eroda aproape complet valoarea economiilor în caz de inflație ridicată. Stabilitatea prețurilor este vitală pentru funcționarea mecanismului economic: creșterea reală a cererii duce la investiții noi și dezvoltare economică sustenabilă. În schimb, o creștere generalizată a prețurilor poate induce firmele în eroare, determinând investiții neproductive și dezechilibre structurale, cu efecte negative asupra întregii economii.

Componente ale stabilității prețurilor

Menținerea prețurilor la un nivel constant are atât o componentă internă, cât și una externă. Cele două nu trebuie să coincidă neapărat, dar ar trebui să evolueze în aceeași direcție. O monedă poate avea o valoare internă solidă, în timp ce valoarea sa externă (față de alte monede) scade.

Componenta internă

Componenta internă este legată de produsul intern brut (PIB), care se formează din componente cantitative și de preț. Gradul în care există stabilitatea prețurilor poate fi măsurat cu ajutorul unor indici: al prețurilor de consum, al prețurilor industriale, al prețurilor pe ramuri, al prețurilor la import sau deflatorul PIB. Pentru o imagine generală este necesar un indice cât mai cuprinzător; de aceea multe bănci centrale utilizează indicele prețurilor de consum.

PIB-ul nominal ajustat cu modificările de prețuri se numește PIB real. Formula este:

$PIB_{\text{real}}={\frac {PIB_{\text{nominal}}}{\text{Indicele preturilor}}}\cdot 100$

Stabilitatea prețurilor le permite întreprinzătorilor să prevadă costurile și veniturile pe termen lung (costuri și venituri planificate). Creșterile puternice de prețuri afectează funcțiile banilor prin crearea de incertitudine în rândul consumatorilor și al întreprinzătorilor și duc la dezechilibre. Deținătorii de bunuri reale și debitorii beneficiază de inflație (valoarea bunurilor se menține, iar datoriile se devalorizează), în timp ce creditorii sunt dezavantajați.

Deflația, dimpotrivă, îi dezavantajează pe debitori și îi favorizează pe creditori, ceea ce poate duce la crize ale datoriilor. Dacă agenții economici amână consumul sau investițiile în așteptarea unor scăderi suplimentare ale prețurilor sau salariilor, se poate declanșa o spirală deflaționistă.

Componenta externă

Stabilitatea prețurilor are și o componentă externă: stabilitatea cursului de schimb. Aici contează în special două aspecte: convertibilitatea monedei și regimul de curs valutar.

„Convertibilitate deplină” înseamnă posibilitatea nelimitată de a schimba o monedă în valute străine, de către rezidenți și nerezidenți, fără restricții sau reglementări guvernamentale. Nu contează dacă schimbul se face la un curs fix sau flotant. Totuși, uneori convertibilitatea este restricționată, de exemplu doar pentru rezidenți (convertibilitate internă).

Schimbările de curs valutar apar din modificări fundamentale ale ofertei și cererii de valută, dar și din mișcări speculative. Oferta de valută reprezintă disponibilitatea monedei străine în țară (prin exporturi, investiții străine directe, import de capital etc.). Cererea de valută apare prin importuri, export de capital sau investiții directe ale firmelor naționale în străinătate.

Delimitarea conceptului

În limbajul comun, stabilitatea prețurilor este adesea confundată sau echivalată cu „stabilitatea monetară” sau „stabilitatea valorii banilor”. Totuși, există o diferență: este important să distingem între prețurile individuale ale bunurilor și serviciilor și nivelul general al prețurilor.

Fluctuațiile prețurilor individuale sunt firești într-o economie de piață, chiar și atunci când nivelul general al prețurilor rămâne stabil. De aceea, termenul adecvat este stabilitatea prețurilor, nu stabilitatea fiecărui preț în parte.

Banca Centrală Europeană a definit stabilitatea prețurilor ca un IAPC (indicele armonizat al prețurilor de consum) sub, dar aproape de, 2% pe termen mediu. Acest 2% servește drept tampon împotriva deflației (o scădere persistentă a nivelului general al prețurilor).^[1]

Stabilitatea prețurilor în Statele Unite

În Statele Unite, Legea Rezervei Federale (modificată în 1977) recomandă Rezervei Federale să continue politici care să promoveze „ocuparea forței de muncă maxim, prețuri stabile și ratele dobânzilor moderate pe termen lung”.^[2] Fed a stabilit cu mult timp în urmă că cea mai bună modalitatea de îndeplinire a acestor mandate este de a viza o rată a inflației de aproximativ 2%; în 2011, a adoptat oficial o creștere anuală de 2% a indicelui prețurilor cheltuielilor de consum personal (adesea numit inflație PCE) ca țintă.^[3] Începând cu mijlocul anilor '90, măsura inflației a Rezervei Federale a fost de 1,7%, doar 0,3% timid de obiectivul de 2% al Comitetului Federal pentru Piața Deschisă pentru inflația totală a PCE. Inflația tendințelor măsurată în funcție de indicele de preț al cheltuielilor de consum personal (PCE) - adică, excluzând alimentele și energia - a fluctuat între 1,2% și 2,3% în ultimii 20 de ani.^[4]

În gestionarea ratei inflației sau a deflației, informațiile și așteptările joacă un rol important, după cum a explicat Jeffrey Lacker, președintele Băncii Rezervei Federale din Richmond: „Dacă oamenii se așteaptă ca inflația să erodeze valoarea viitoare a banilor, va plasa rațional o valoare mai mică asupra banilor astăzi. Acest principiu se aplică la fel de bine și comportamentului de stabilire a prețurilor firmelor. Dacă o firmă se așteaptă ca nivelul general al prețurilor să crească cu 3 la sută în anul viitor, va ține cont de creșterea preconizată a costurilor a intrărilor și a prețurilor înlocuitorilor la stabilirea propriilor prețuri astăzi.^[5]

Note

↑ „"The definition of price stability", European Central Bank, on line (April 5 2017)”. Accesat în 5 decembrie 2017.
↑ Public Law 95-188 (Nov. 16 1977).
↑ „The Fed's plan to hike interest rates”. Accesat în 5 decembrie 2017.
↑ Cecchetti, Stephen; Schoenholtz, Kim (28 martie 2017). „The Fed's price stability achievement: A case for Federal Reserve independence”. Accesat în 5 decembrie 2017.
↑ „The Outlook for Inflation and Inflation Expectations - Speech, Jeffrey M. Lacker, March 21, 2016 - Federal Reserve Bank of Richmond”. www.richmondfed.org. Arhivat din original la 28 iunie 2017. Accesat în 5 decembrie 2017.

[1] „"The definition of price stability", European Central Bank, on line (April 5 2017)”. Accesat în 5 decembrie 2017.

[2] Public Law 95-188 (Nov. 16 1977).

[3] „The Fed's plan to hike interest rates”. Accesat în 5 decembrie 2017.

[4] Cecchetti, Stephen; Schoenholtz, Kim (28 martie 2017). „The Fed's price stability achievement: A case for Federal Reserve independence”. Accesat în 5 decembrie 2017.

[5] „The Outlook for Inflation and Inflation Expectations - Speech, Jeffrey M. Lacker, March 21, 2016 - Federal Reserve Bank of Richmond”. www.richmondfed.org. Arhivat din original la 28 iunie 2017. Accesat în 5 decembrie 2017.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]