Societatea Amicilor Bellelor-Arte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Societatea Amicilor Bellelor-Arte

Catalogul expoziției din 1973
AbreviereSABAR
Înființareiunie 1872
Desființare1884
Scop/MisiunePromovarea artelor în România
Zona deservităBucurești
Secretar GeneralConstantin I. Stăncescu
PreședinteGrigore C. Cantacuzino
VicepreședinteTheodor Aman
VicepreședinteConstantin Esarcu
Membri fondatoriGheorghe Tattarescu, Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu, Dimitrie I. Berindei, Nicolae Grigorescu
Voluntari25

Societatea Amicilor Bellelor-Arte a fost o organizație cultural artistică înființată în luna iunie a anului 1872. Din cauză că Expozițiile artiștilor în viață care se organizau la București, erau departe de a aduce rezultatele scontate, câțiva pictori - Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu, Dimitrie I. Berindei, Nicolae Grigorescu și Constantin I. Stăncescu, grupați în jurul unui nucleu de intelectuali fondatori ai Societății Filarmonica, ai Societății pentru Învățământul popular sau Ateneul Român, au preluat inițiativa și la începutul lunii iunie 1872 au pus bazele Societății Amicilor Bellelor-Arte.

Societatea a organizat trei expoziții în anii 1873, 1874 și 1876. Cea mai importantă dintre ele a fost cea din anul 1873, care prin amploarea ei a depășit prin numărul expozanților și cel al lucrărilor de artă plastică, toate expozițiile oficiale organizate vreo dată în România. Se puteau vedea astfel, lângă operele artiștilor străini ca Emil Volkers sau Amedeo Preziosi, lucrările lui Theodor Aman, Constantin I. Stăncescu, Nicolae Grigorescu, Alexandru Fotino, Mihail Ștefănescu, Emil Crețulescu, Carol Popp de Szathmari, Gheorghe Tattarescu, Constantin Lecca, precum și o mulțime de opere atribuite marilor maeștri ca Van Dyck, Breugel, Salvator Rosa, Albrecht Dürer și mulți alții.

Atenția, admirația și simpatia publicului vizitator au fost atrase exclusiv de cele 146 de lucrări pe care le-a expus Nicolae Grigorescu. Ceilalți artiști, deși aparțineau stilului academist, au făcut o impresie onorabilă, deoarece, spre deosebire de lucrările cu care au concurat la precedentele Expoziții ale artiștilor în viață, multe și de o calitate discutabilă, la această manifestare au venit cu selecții dintre cele mai reușite. Pentru publicul bucureștean, noutatea expoziției a constituit-o tematica peisajului ca parte constitutivă a operei lui Nicolae Grigorescu. Până în acest an, peisajul era abordat de către pictorii locali din România doar ca fundal al compozițiilor de gen sau istorice. Peisajul mai apărea și în copiile de școală pe care elevii le făceau după artiștii străini sau în acuarelele ce aveau doar caracter documentar. Numeroasele pânze cu peisaje expuse de Nicolae Grigorescu, fără a avea o anecdotică specifică și fără a fi necesară o decodificare a unui mesaj, erau destinate hedonismului și liniștii sufletești. Ca urmare, ele au cucerit publicul. Din acest moment, crucial pentru Grigorescu, peisagistica a devenit preferata amatorilor și colecționarilor de artă, aceasta fiind din ce în ce mai prezentă la toate manifestările artistice ulterioare. Este binecunoscut efectul pe care Expoziția Societății Amicilor Bellelor-Arte din anul 1873 l-a avut asupra lui Ion Andreescu, cel care a vizitat și el expoziția de la Hotelul Herdan. Se știe că în acest moment Andreescu a decis să se consacre picturii.

În cele aproape două luni cât a durat, această expoziție a avut un număr impresionant de vizitatori pentru acele timpuri. Au fost peste 5.500 de persoane care au călcat pragul Hotelului Herdan, din cei circa 220.000 de bucureșteni care trăiau pe atunci în capitală. La închiderea expoziției, statul a achiziționat două picturii realizate de Nicolae Grigorescu intitulate Natură moartă (rațe) și Un soldat veteran, cunoscut astăzi ca Paznicul de la Chailly. S-au organizat trei licitații în care s-au vândut unele lucrări care au fost expuse, obținându-se astfel o sumă considerabilă pentru acele timpuri în valoare de 24.277 lei, din care doar Nicolae Grigorescu a obținut 17.067 lei.

La momentul expoziției societății din anul 1873, voga artistului Gheorghe Tattarescu, care se afla de ceva vreme pe un trend ascendent, a fost estompată de Nicolae Grigorescu și practic eliminată din primul plan al interesului amatorilor de artă. Principalul concurent al lui Grigorescu era fără nicio umbră de îndoială - Theodor Aman. După Expoziția Societății din anul 1873, Aman s-a abținut să mai expună la manifestările publice ale societății din anul 1874 și 1876 și nici la Expoziția artiștilor în viață din anul 1874, deși el a fost în continuare președintele acesteia. Expoziția Societății Amicilor Bellelor-Arte din 1873 a fost un succes din aproape toate punctele de vedere. Ea a asigurat triumful lui Nicolae Grigorescu. Din acest moment el a fost apreciat drept cel dintâi pictor al țării, fără rival în rândul confraților.

Activitatea societății s-a derulat până în anul 1884. La scurt timp după destrămarea ei, o nouă societate a luat ființă - Cercul artistic literar Intim Club.

Premise istorice[modificare | modificare sursă]

Apariția burgheziei în Principatele Române a dus la consolidarea poziției ei pe scena politică și economică începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.[1] Acest deziderat a fost realizat prin compromisul pe care aceasta l-a făcut cu moșierimea în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliție" și prin înscăunarea unui principe de origine străină în ziua de 10 mai 1866, a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen care a fost proclamat de către Noua Adunare domnitor al României sub numele de Carol I.[1]

O dată scopul fiind atins, autoritățile statului au redus sprijinul pe care-l acordase în trecut problemei culturale.[1] Existase astfel de preocupări care s-au coagulat în anul 1860 cu înființarea Școlii de Muzică și Declamațiune de la Iași și mai apoi, în anul 1864, a Școlii Naționale de Arte Frumoase de la București.[1] Mai departe, chestiunea a avut importanță doar în măsura în care era necesară pentru susținerea nevoilor și intereselor noii clase apărute în România.[1]

S-a constatat un oarecare interes în marile centre urbane din București și Iași prin cele două școli pentru răspândirea și cultivarea gustului artistic.[1] Existența celor două școli era una precară, ele fiind amenințate permanent de reducerea bugetului alocat funcționării lor, iar pinacotecile aveau în proprietate puține lucrări originale și doar câteva copii după mari maeștri făcute de bursierii statului în străinătate.[1]

Înființarea societății[modificare | modificare sursă]

Din cauză că Expozițiile artiștilor în viață care se organizau la București, erau departe de a aduce rezultatele scontate,[1] câțiva pictori grupați în jurul unui nucleu de intelectuali fondatori ai Societății Filarmonica, ai Societății pentru Învățământul popular sau Ateneul Român, au preluat inițiativa și la începutul lunii iunie 1872 au pus bazele Societății Amicilor Bellelor-Arte.[2]

Constantin Esarcu

Presa din acele timpuri a anunțat evenimentul menționând că un număr de nouă persoane din rândul amatorilor de artă, colecționarilor și al artiștilor au înființat Societatea ce avea ca scop răspândirea „... gustul[ui] artelor în România, a încuraja producțiunile artistice și a le populariza în toată țara”[3].[2] Numărul inițial de membri a fost de 25, ei plătind o cotizație de 5 lei pe lună.[4] Aceștia s-au organizat și au format comitetul de conducere după cum urmează:[3]

Prin statutul ei, societatea își propunea organizarea de expoziții, publicarea de memorii și studii referitoare la operele de artă ce urmau a fi expuse, înlesnirea vinderii lucrărilor artistice, premierea în cadrul manifestărilor culturale pe care le organiza, popularizarea în țară și străinătate a celor mai importante opere prin reproducerea lor în tehnica litografiei, fotografiei sau a gravurii și editarea unei foi de tip periodic.[2][3]

Dintre toate aceste aspirații, conducerea societății și-a dirijat eforturile doar pe organizarea unei manifestări expoziționale care, așa cum spunea Alexandru Odobescu urma să fie una „a tuturor producțiunilor artistice câte se vor afla în țară".[2] Această expoziție urma să fie o repetiție generală pentru standul românesc de la viitoarea Expoziție internațională de la Viena din vara anului 1873.[5] Ca urmare, colecționarii și artiștii au fost anunțați prin presă să împrumute societății lucrări de artă și alte obiecte artistice pe care le aveau în proprietate. Rezultatul a fost unul pozitiv deoarece aceștia s-au grăbit să răspundă cerințelor.[2]

Destrămarea societății s-a produs în anul 1884.[6] La scurt timp după aceasta, o nouă societate a luat ființă - Cercul artistic literar Intim Club.[6]

Expozițiile Societății Amicilor Bellelor-Arte[modificare | modificare sursă]

Expoziția din anul 1873[modificare | modificare sursă]

Cum societatea a fost înființată în luna iunie 1872, comitetul de conducere și-a impus ca obiectiv deschiderea unei expoziții în data de 1 octombrie 1872.[7] Expoziția, din motive obiective, nu s-a putut deschide în luna octombrie așa cum s-a planificat.[8]

Expoziția Societății Amicilor Bellelor-Arte a avut loc în perioada 1 ianuarie - 22 februarie 1873.[9] Ea a avut loc la Hotelul Herdan, edificat în anul 1871 după proiectul arhitectului Alexandru Orăscu la intersecția Podului Mogoșoaiei (astăzi Calea Victoriei) cu Bulevardul Elisabeta, care a pus la dispoziția manifestării zece săli în loc de trei așa cum au dorit inițial organizatorii.[8]

Principele Carol I în uniformă de cavalerie - de George P.A. Healy
Principesa Elisabeta a României - de George P.A. Healy

Datorită publicității în presa acelor vremuri, s-au strâns peste 1000 de exponate.[10] Din cauza numărului mare de lucrări de artă plastică care s-au adunat, acestea au umplut șase săli din cele zece, ele fiind dispuse înghesuit, pe mai multe rânduri, de la podea până la tavan.[9] Acest fel de panotare nu era unul inedit deoarece în galeriile din străinătate se obișnuia o astfel de aranjare.[9] Se puteau vedea astfel, lângă operele artiștilor străini ca Emil Volkers sau Amedeo Preziosi, lucrările lui Theodor Aman, Constantin I. Stăncescu, Nicolae Grigorescu, Alexandru Fotino, Mihail Ștefănescu, Emil Crețulescu, Carol Popp de Szathmari, Gheorghe Tattarescu, Constantin Lecca, C. Georgescu, Grigore C. Cantacuzino membru în juriul expozițiilor și pictor amator, precum și o mulțime de opere atribuite marilor maeștri ca Van Dyck, Breugel, Salvator Rosa, Albrecht Dürer și mulți alții.[10] Cele din urmă exponate erau de fapt niște copii de factură târzie care se impuneau nu neapărat prin calități, ci prin atribuirea lor unor mari artiști.[9]

Atenția, admirația și simpatia publicului vizitator au fost atrase exclusiv de lucrările pe care le-a expus Nicolae Grigorescu.[9] Acesta a participat după unii istorici cu peste 100[9] de tablouri, iar după alții cu 146[8]. Ceilalți artiști, deși aparțineau stilului academist, au făcut o impresie onorabilă, deoarece, spre deosebire de lucrările cu care au concurat la precedentele Expoziții ale artiștilor în viață, multe și de o calitate discutabilă, la această manifestare au venit cu selecții dintre cele mai reușite.[9] De exemplu, Theodor Aman a adus de această dată doar câteva tablouri care se bucuraseră la expozițiile trecute de o prețuire unanimă a criticii de artă, iar Constantin I. Stăncescu a fost mai rezervat venind cu un număr mic de opere de o calitate acceptabilă.[9] Astfel, Expoziția Societății Amicilor Bellelor-Arte din anul 1873 a depășit orice manifestare artistică care s-a desfășurat până atunci.[9]

În cele aproape două luni cât a durat, această expoziție a avut un număr impresionant de vizitatori pentru acele timpuri. Au fost peste 5.500 de persoane care au călcat pragul Hotelului Herdan, din cei circa 220.000[11] de bucureșteni care trăiau pe atunci în capitală.[12] S-au vândut 4980 de bilete,[13] membrii societății și elevii unor școli de arte având accesul gratuit.[14] Într-un comentariu extins al expoziției, Ulysse de Marsillac a remarcat fluxul important al publicului care a dus la aglomerarea de trăsuri din fața Hotelului Herdan.[15] Atent la toate evenimentele artistice ale timpului, Marsillac a explicat toate beneficiile care decurg din astfel de manifestări.[16]

Ca urmare a succesului, societatea a organizat licitații pentru vânzarea de lucrări realizate de Nicolae Grigorescu în zilele de 15, 18 și 22 februarie.[17][18] De asemenea, a organizat un ciclu de conferințe cu tematici despre artă la Ateneul Român, a făcut un proiect de publicare a unui album cu fotografii[19] ale operelor expuse, a redactat textele la statuia lui Mihai Viteazul și asupra elementelor machetei,[20] s-a ocupat pentru transportarea craniului lui Mihai Viteazul de la Mănăstirea Dealu la Curtea de Argeș[21]. O dată cu începutul anului 1874, societatea și-a propus să organizeze o nouă manifestare artistică.[12]

Pentru a marca evenimentul organizat de Societatea Amicilor Bellelor-Arte, organizatorii au publicat un Catalog ce figurează la Esposițiunea Publică din 1873.[22] Catalogul conținea 40 de planșe cu reproducerile celor mai bune obiecte și picturi care au fost expuse pe simezele de la Herdan.[23]

Conform programului, manifestarea trebuia să se închidă în ziua de 15 februarie 1873. Datorită succesului pe care l-a înregistrat, ea a fost prelungită până în data de 22 februarie.[24] Galeria putea fi vizitată în fiecare zi între orele 11 - 16 și biletul de intrare costa 1 leu.[24][25]

Categorii de exponate[modificare | modificare sursă]

Evenimentul se dorea a fi unul cu o amploare deosebită deoarece organizatorii voiau să expună pe lângă opere de artă plastică, așa cum erau cele din domeniul graficii, sculpturii sau picturii, și exponate de artă aplicată dar și gliptică, numismatică, arheologie, sigilografie, manuscrise, etnografie și bibliofilie.[7] Ca urmare, s-a făcut o listă a materialelor ce vor putea fi primite, precum și a tehnicilor agreate.[7] Totul a suferit de o minuție remarcabilă.[26] Au fost primite și tehnicile mai vechi sau mai noi în ceea ce privește multiplicarea unei imagini cu valoare artistică, așa cum era gravura în aramă, oțel și lemn, dar lipsea litografia.[26] Au fost primite și reproducerile după obiecte de artă, dar și fotografia.[7] Aceasta din urmă era considerată ca fiind de o mare importanță mai ales că societatea dorea să realizeze un catalog în care să reproducă cele mai importante exponate ale evenimentului.[7]

Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul - de Constantin Lecca
„... Fotografia, acea prețioasă măiestrie, servitoarea cea mai fidelă a Bellelor-Arte, va putea încă fi de o mare utilitate pentru răspândirea cunoștințelor artistice, reproducând cele mai principale obiecte cari vor figura în această Exposițiune o asemenea colecțiune de reproduceri fotografice va putea servi artiștilor chiar și în timpii viitori, spre a constata și a prețui primul pas ce se va fi făcut în România pe calea de publicitate artistică ce Societatea Amicilor Bellelor-Arte voește astăzi a inaugura. Prin acele reproduceri, printr'un catalog raționat al Exposițiunei prin desemne și prin cercetări critice asupra obiectelor ce se vor aduna, dar mai cu seamă prin studiul comparativ ce publicul român va face preumblându'și ochii pe așa variate colecțiuni, Societatea speră că va ajunge a realisa foloase multe și variate din care cele mai notabile sunt următoarele:
  • va inventaria obiectele de artă ce se află în țară la noi, le va aduce la cunoștința învățaților și artiștilor din străinătate și va putea lămuri multe îndoieli și multe nedomiriri privitoare la unele din acele opere artistice;
  • va răspândi în publicul român un gust mai viu și mai bine cumpănit pentru tot ce are un adevărat merit artistic, și prin aceasta va stimula sporirea și răspândirea culturei artistice în România;
  • va întruni elemente pentru studiul istoric al dezvoltării artelor naționale și va da artiștilor, literaților și istoricilor, noțiuni mai precise spre a cunoaște iconografia, costumele și uzurile din trecut ale patriei;
  • va presinta într'un chip aparent toate tendințele artistice ce, în mod instinctiv, se păstrează în unele industrii casnice ale poporului român și va căuta a le face folositoare într'un cerc industrial mai întins.”[26]
----- Societatea Amicilor Bellelor-Arte, în Pressa nr. 123 / 7 iunie 1872

Preambul mediatic[modificare | modificare sursă]

Pentru popularizarea evenimentului artistic, Constantin Esarcu a solicitat în luna iunie 1872 redacției ziarului Pressa publicarea unui articol prin care a anunțat publicul despre obiectivele noii societăți prospăt înființată:[7]

„... Pe de-o parte această Exposițiune poate deveni o adevărată inventariere a tuturor thesaurelor artistice care stau mai mult sau mai puțin și uneori chiar cu totul neprețuite pe la posesorii lor. Prin Exposițiunea proiectată vom ști cât și ce fel de obiecte de artă conține țara noastră; cum și prin ce mijloace ele au fost produse sau adunate cari au fost oamenii ce și-au dobândit mai mult merit sau lucrând sau colecționând în cercul producțiunilor artistice. Apoi, încă, publicul Capitalei văzând întrunite opere alese și variate, mai mult decât s'a putut aduna până acum la un loc în țară la noi, își va putea mai bine da socoteală de meritul relativ al obiectelor de artă în genere și astfel își va forma un gust mai luminat. Nu mai puțin poate fi de folos o asemenea Exposițiune a artiștilor și literaților noștri naționali dacă într'însa se vor putea aduna toate fragmentele rămase din operele artistice ce s'au produs în trecut pe pământul României. În fine, industria națională chiar poate să profite din acea Exposițiune căutând a'și inspira formele și ornamentațiunile decorative din obiectele de artă care vor figura într'însa.”
----- Societatea Amicilor Bellelor-Arte, în Pressa nr. 123 / 7 iunie 1872

Participanți[modificare | modificare sursă]

La acestă expoziție au participat Casa Regală a României, Gheorghe Tattarescu, Nicolae Grigorescu, Constantin I. Stăncescu, Theodor Aman, Iacovache Constantinescu, Henric Trenk, Mihail Ștefănescu, Alexandru Fotino, Carol Popp de Szathmari și mulți colecționari care au adus numeroase picturi de origine străină, piese arheologice, etnografice sau decorative de o valoare incertă.[8]

Lucrări expuse[modificare | modificare sursă]
Amedeo Preziosi - fotografie de Félix Nadar
Paznicul de la Chailly - de Nicolae Grigorescu
Vernisajul[modificare | modificare sursă]
[De cum intrai, te întâmpinau tablouri cu] „... flori, flori de răsură și de inișor, mănunchiuri de flori de câmp în ulcele de lut; erau luminișuri de pădure, fagi și mesteceni, case, biserici și tipuri din împrejurimile Parisului; erau ciobani din Moldova și țărănci de la Rucăr; erau vaste limpezișuri de câmp, târle de oi, vite la pășune, pluguri pe brazdă, bordeie și livezi sub poale de dealuri; erau ceruri minunate, strălucitoare dimineți de primăvară și dulci amurguri de toamnă... Și toate trăiau, în toate era suflet, aer, lumină și o tinerețe care te înveselea și-ți făcea dragă viața -- ceva curat și proaspăt în fiecare strop de culoare”
----- Alexandru Vlahuță - citat preluat din Barbu Brezianu: Grigorescu, Editura Tineretului, București, 1959, pag. 123
----- Alexandru Vlahuță: Pictorul Nicolae Grigorescu, Capitolul VI - la wikisursă, Editura Casa Școalelor, București, 1910

Ulysse de Marsillac a anunțat în ziarul Le Journal de Bucharest în data de 1 ianuarie 1873 (stil nou) va avea loc vernisajul expoziției. În același număr al ziarului, el a menționat pe cei care au împrumutat lucrări, începând cu domnitorul Carol I urmat de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Seincescu, Constantin Lecca. Au urmat colecționarii Constantin Esarcu, Filipescu, Kalinderu, Bolliac, Kretzulescu, etc. El a precizat de asemenea că, exponatele nu au valori egale dar sunt importante. Toate lucrările, a considerat cronicarul, vor oferi o imagine relevantă asupra patrimoniului existent în colecțiile particulare. De Marsillac a făcut comentarii și despre modul de organizare a spațiilor manifestării. Astfel, el a amintit că din cauza scării Hotelului Herdan care nu avea balustradă puteau avea loc accidente.[29]

Într-un număr ulterior al periodicului său, Marsillac a descris pe larg desfășurarea vernisajului. Grigore C. Cantacuzino, președintele societății, l-a întâmpinat pe domnitorul Carol I în data de 1 ianuarie orele 14. Cantacuzino i-a mulțumit domnitorului pentru onoarea pe care acesta a făcut-o prin prezența la vernisajul manifestării și pentru că „... a binevoit să incurajeze această încercare de propagare a sentimentului artistic în capitala României. Principele a răspuns subliniind utilitatea acestui tip de expoziții și amintind că grandoarea unui popor se măsoară și prin dragostea pentru arte frumoase.”[30]

Constantin I. Stăncescu a dat citire unui document prin care a precizat obiectivele societății și realizările pe care acesta le-a făcut până în acel moment. De Marsillac a menționat mai mulți artiști contemporani și renanscentiști ale căror opere pot fi admirate pe simezele manifestării.[29]

Achizițiile statului[modificare | modificare sursă]

În ultima zi a expoziției, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a decis să achiziționeze două tablouri realizate de Nicolae Grigorescu. Astfel, Consiliul Permanent al ministerului a fost invitat să aleagă lucrările.[31] Consiliul a deliberat și a hotărât ca ministerul să cumpere picturile intitulate Natură moartă (rațe) și Un soldat veteran, cunoscut astăzi ca Paznicul de la Chailly.[32]

Ministrul Christian Tell a aprobat achizițiile dar a diminuat bugetul alocat.[32] Astfel, Natură moartă (rațe) a fost cumpărată cu suma de 400 de lei, în loc de 600, și Un soldat veteran cu 1200 de lei, în loc de 1500.[33] Ca urmare, i s-a adus la cunoștință lui Nicolae Grigorescu valoarea tranzacției în ziua de 23 februarie.[34] Artistul și-a dat acordul și în data de 24 februarie, ministerul a avizat cumpărarea lucrărilor.[35]

Natură moartă - rațe - realizată de Nicolae Grigorescu

În data de 13 martie 1873, Theodor Aman a trimis ministerului o adresă prin care a informat ministerul că a primit tablourile și le-a înregistrat cu numerele de inventar 107 și 108.[32] Tot prin această adresă, Aman și-a exprimat un protest vis-a-vis de modul cum au deliberat factorii decidenți fără a se cere o părere autorizată de la dânsul:[32]

... Cred cu toate astea Domnule Ministru, în calitatea mea de Director al Pinacotecii a supune la cunoștința Domniei Voastre că onor. Minister nu a cumpărat niciodată tablouri pentru galeria statului, decât după consultarea Comitetului Academic de Belle-Arte, singura în drept de a se pronunța.[36]

În mod evident, Theodor Aman s-a simțit ofensat pentru că nu i s-a cerut opinia.[32]

Achizițiile private[modificare | modificare sursă]

Ca urmare a succesului, societatea a organizat licitații pentru vânzarea de lucrări realizate de Nicolae Grigorescu și de către alți artiști în zilele de 15, 18 și 22 februarie.[17][18] La ultima licitație care s-a desfășurat între orele 14 - 17 din ziua închiderii expoziției, Constantin Esarcu a făcut un anunț în presă prin care a invitat expozanții, în perioada 23 - 27 februarie, să-și ridice lucrările rămase.[37]

Suma totală obținută din vânzarea lucrărilor prin licitație a fost de 24.277 lei, din care doar Nicolae Grigorescu a obținut 17.067 lei.[4]

Alexandru Vlahuță a publicat o listă a celor care au achiziționat la licitație tablouri realizate de Nicolae Grigorescu,[38] după cum urmează:

Discursul de închidere[modificare | modificare sursă]

Critica momentului[modificare | modificare sursă]

Mitropolitul Nifon de Gheorghe Tattarescu

Ulysse de Marsillac a comentat pe larg în ziarul său de limbă franceză - Le Journal de Bucharest, programul și obiectivele societății.[26] Analizând condițiile social-istorice în care s-a desfășurat manifestarea, el a argumentat lipsa de gust artistic al românilor prin faptul că, românii nefiind înconjurați de opere de artă așa cum erau italienii și grecii, ei nu au avut unde să și-l cultive.[26] Ca urmare el a menționat că:

„... Ne plângem adesea că românii n-au simț estetic și, judecând după aspectul orașelor și al satelor, această imputare pare absolut justificată. Este sigur că sentimentul frumosului este constant rănit pentru călătorul care ajunge aici cu obiceiurile țărilor civilizate unde arta este la mare cinste și unde operele de geniu sau cel puțin de talent oferă o eternă sărbătoare ochilor și minții. Dar această absență a gustului artistic ține de un defect inerent al firii poporului român sau este rezultatul unei circumstanțe speciale? Nu avem nici un motiv să credem că simțul frumosului lipsește în mod natural românilor ci mai degrabă credem că ceea ce le-a lipsit este ocazia de a-și cultiva acest sentiment, adormit dar nu inexistent la ei. Gustul frumosului, de fapt sentimentul artei provine esențialmente din comparație. Popoarele de artiști sunt acelea care, din copilărie, au avut norocul să fie înconjurate de capodopere. (...) În România, operele de artă sunt puține. Și cum ar fi putut fi ele în această biată țară, abandonată atâtea secole tuturor invaziilor și prea preocupată de grijile traiului pentru a se mai gândi să-și înfrumusețeze existența! Cu toate acestea, avem motive să credem că arta nu i-a lipsit cu totul. Căutând bine se vor găsi, cu certitudine, mai multe opere demne de interes, unele chiar demne de admirație.”[26]
----- Ulysse de Marsillac: Le Journal de Bucharest nr. 249 / 16 ianuarie 1873

În vara anului 1873, Grigore H. Grandea a afirmat că:[40]

„... Aceste două talente, Grigorescu și Montoreanu, sunt singurele cari merită să țintească atenția publică, căci întrunind forța talentului și forța studiului, suntem în drept să așteptăm de la ele flori mult mai strălucite. Suntem în drept să așteptăm ... este adevărat; dar când vom înțelege că datorăm și recunoștință acestor preoți ai Frumosului cari se sacrifică, ca niște martiri pentru răspândirea luminei în România, care de câtva timp a devenit sânul de mamă bună a tot ce este mediocru, stupid și corupt.”
----- Grigore H. Grandea: Starea literelor și artelor în România, II, „Tribuna”, 1 august 1873, pag. 9

Expoziția din anul 1874[modificare | modificare sursă]

Rovin Târgșoreanu - de Gheorghe Tattarescu

Ca urmare a expoziției societății din perioada ianuarie-februarie 1873 și cu tot succesul pe care aceasta l-a înregistrat, numărul membrilor organizației a rămas același - de 25 de la înființarea ei din anul 1872.[12] Comitetul de conducere a vrut să organizeze o nouă expoziție ce ar fi urmat să fie deschisă în ziua de 13 decembrie 1873.[41] Data deschiderii a fost amânată pentru 26 decembrie.[42] De fapt, expoziția s-a deschis în data de 28 decembrie 1873 după stilul nou, adică 16 decembrie după stilul vechi.[43] Noul apel al societății nu a mai avut același ecou în rândurile colecționarilor de artă, ca și în al artiștilor.[12]

Manifestarea s-a deschis într-un local prost luminat, cu o poziționare necorespunzătoare, la parterul casei lui Nicu Lahovary aflată pe Podul Mogoșoaiei nr. 28.[43] Galeria a fost deschisă în fiecare zi între orele 12 și 16.[44] Biletul de intrare costa 1 leu pentru zilele lucrătoare și 50 de bani sâmbăta și duminica.[44] Informațiile despre acest eveniment, care au ajuns în contemporaneitate, sunt laconice.[12] Din ceea ce se știe, este că artiștii români au adus puține lucrări din cauză că timpul scurs de la precedenta expoziție a fost destul de scurt și artiștii care erau salariați ai statului român au preferat să participe la Expoziția artiștilor în viață din anul 1874 care urma să se deschidă în luna octombrie.[12][45]

Au fost expuse pe simeze un număr neprecizat de lucrări ale unor artiști români și diferite opere de origine străină care aparțineau colecționarilor Mihail Kogălniceanu, Constantin Esarcu și altora.[41] Din informațiile analizate de criticul și istoricul de artă Petre Oprea, a rezultat că toate lucrările colecționarilor nu ar fi fost prezente la precedenta manifestare.[45] Pe lângă toate acestea, au mai participat și 90 de tablouri din colecția lui Tintzendorf din Germania și dintr-o galerie venețiană. Cele din urmă erau copii și originale din școala flamandă, italiană, franceză și spaniolă. La închiderea expoziției, cele 90 de tablouri au fost vândute prin licitație în ziua de 17 martie 1874.[46]

Din cauză că rezultatele manifestării nu au fost cele scontate, societatea a decis să nu mai organizeze nicio expoziție până în anul 1876. Ca o compensație, s-au organizat o mulțime de conferințe și prelegeri despre artă, așa cum a fost cea mult lăudată „Cum se critică operele de artă” susținută de Constantin I. Stăncescu.[47]

Fiind organizată la un interval atât de scurt față de expoziția de mare anvergură de la începutul anului, această a doua manifestare a trecut, practic, neobservată.[44]

Expoziția din anul 1876[modificare | modificare sursă]

A treia expoziție și ultima a Societății Amicilor Bellelor-Arte s-a deschis în data de 4 ianuarie 1876[48] la parterul Universității din București.[45] Au fost expuse 48 de lucrări, majoritatea mediocre, plus 31[45] de tablouri și o serie de acuarele și desene realizate de Nicolae Grigorescu.[44] Pentru atragerea unui public mai numeros, intrarea a fost liberă,[45] programul de vizitare fiind între orele 11 și 15.[44] Cu toate acestea, expoziția nu a avut un aflux numeros de public și din cauza indiferenței și uneori chiar ostilității autorităților.[45] Presa acelor vremuri a neglijat-o aproape complet, ea fiind angrenată de situația politică din Balcani, cu predilecție de cea din Bosnia.[45]

Conform informațiilor pe care le-a publicat Ulysse de Marsillac în presa vremii, pe simezele evenimentului au fost expuse doar 148 de lucrări.[49]

Din cauza dezbinărilor și a intrigilor dinlăuntrul și din afara societății, precum și din cauza plecării în străinătate a unora dintre membrii ei, societatea s-a destrămat[45] în anul 1876, imediat după a treia expoziție pe care a organizat-o.[50] În mod paradoxal, oficialitățile au privit cu satisfacție această destrămare, tocmai din cauza concurenței pe care aceasta o făcea expozițiilor artiștilor în viață, ale căror patroni erau.[45] Prin dispariția manifestărilor organizate de societate s-a creat posibilitatea ca statul să abandoneze organizarea de evenimente artistice de grup pentru o perioadă de mai mulți ani, totul fiind coroborat și cu derularea Războiului Ruso-Turc dintre anii 1877 – 1878.[45] După instaurarea păcii și recunoașterea independenței României și ridicarea țării la rang de Regat, s-a reîncercat o reactivare a societății, definitoriu fiind anunțul lui Grigore C. Cantacuzino din anul 1884 prin care își anunța o astfel de intenție.[50][51] Demersul său a fost sortit eșecului.[50]

Participanți și lucrări expuse[modificare | modificare sursă]

Cronică din presa timpului[modificare | modificare sursă]

Ștefan Mihăilescu, a semnat cu pseudonimul Stemill un amplu articol dedicat lui Nicolae Grigorescu în "Revista Contimporană" în care a făcut o analiză serioasă operei acestuia. El a dat dovadă de o bună pregătire estetică, bun gust și înțelegere.[52][53]

Ulysse de Marsillac a făcut o prezentare în ziarul de limbă franceză Le Journal de Bucharest[49] precizând faptul că la această expoziție nu au fost prezenți prea mulți artiști și nici calitatea operelor nu a fost prea deosebită deși, printre ele sunt și lucrări valoroase.[49] Cronicarul a comentat doar prezența lui Nicolae Grigorescu spunând că acesta are „... un veritabil temperament de artist și un rar sentiment al culorii”.[49] În schimb, Marsillac era dezamăgit că desenul artistului lasă de dorit, astfel că atunci când înfățișează capete, ele „... nu stau pe nici un corp" ci mai degrabă pe niște „... bețe în jurul cărora atârnă zdrențe pitorești”.[49] Chestiunea nu era însă generalizată. Au fost și lucrări finisate nu numai eboșe.[49] Marsillac a apreciat tipurile umane: negustori ambulanți, țigani, evrei, dar și figurile văzute în Italia (o italiancă odihnindu-se, un vagabond italian și o compoziție făcută la Roma, Dolce far niente. A lăudat pe de altă parte, tabloul intitulat Bâlciul de la Bacău (el spunându-i Un târg în Moldova).[49]

Critica posterității[modificare | modificare sursă]

Barbu Brezianu[modificare | modificare sursă]

În cartea sa dedicată biografiei lui Nicolae Grigorescu, Barbu Brezianu a menționat prezența maestrului de la Câmpina alături de Theodor Aman, Szathmari, Preziosi și Stăncescu și a apreciat că tablourile artistului „... sclipeau ca niște sori pe un cer de plumb”.[54] El a enumerat pe cei care i-au prețuit opera - Mihail Kogălniceanu, Carol Davila, Vasile Alecsandri, Constantin Negri, Alexandru Odobescu și pe tatăl lui Jean Steriadi.[55], și a precizat impactul pe care tablourile lui Grigorescu le-a avut asupra lui Ion Andreescu:

„... Pe de altă parte epocala expoziție a fost scânteia ce a declanșat ca o vâlvătaie, vocația unui foarte sfios profesor de la Buzău, a lui Ion Andreescu. Acesta avea să ajungă în scurtă vreme unul din cei mai profunzi și valoroși pictori români. Se spune că tânărul dascăl de desen și caligrafie de la Buzău, care abia terminase Școala de Belle-Arte și se șimțea năpădit de mediocritatea vieții ca și de anosta sa catedră provincială - a fost cuprins de o atare emoție estetică la vederea tablourilor lui Grigorescu, încât s-a hotărât brusc și cu toată fervoarea să îmbrățișeze meșteșugul strălucitului reprezentant al noii generații de pictori.”
----- Barbu Brezianu: Grigorescu, Editura Tineretului, București, 1959, pag. 124 - 125

Tot Brezianu a afirmat că Nicolae Grigorescu ar fi plecat în Franța cu cei 17.067 lei pe care i-a câștigat la licitațiile organizate de Societatea Amicilor Bellelor-Arte din anul 1873.[56]

George Oprescu[modificare | modificare sursă]

Istoricul de artă George Oprescu a comentat pe larg expoziția din anul 1873 a societății în biografia monumentală a vieții lui Nicolae Grigorescu.[57] Analizând catalogul manifestării, a considerat că unele dintre lucrările atribuite marilor maeștri erau fanteziste, așa cum a dat ca exemplu pe cea a lui Albrecht Dürer. A constatat și existența a unora originale, ca cea intitulată Bunavestire a lui Tintoretto care se regăsește astăzi printre exponatele Muzeului Național de Artă al României.[58] De asemenea, Oprescu a prezentat și unele informații care diferă față de cele ale altor cercetători ai manifestării. Astfel, Theodor Aman ar fi expus douăsprezece tablouri,[59] Iaconovache Constatinescu a avut o lucrare intitulată La Flămânda și licitațiile organizate de societate, el le-a considerat loterii[60] cu toate că referințele monografiei vorbesc despre licitații.[61] Istoricul a precizat că lucrarea Țiganca de la Gherghani ar fi participat la această expoziție.[59] Faptul nu a fost confirmat de cercetările documentare ale lui Adrian-Silvan Ionescu din anul 2008.

Criticul Oprescu a făcut și o corectare a informațiilor aduse de Alexandru Vlahuță în biografia sa dedicată lui Grigorescu privind licitația expoziției din zile de 15, 19 și 22 februarie 1873.[61] Oprescu a opinat că Vlahuță ar fi avut un catalog al lucrărilor care s-au vândut în acele zile, dar el nu ar fi știut nimic despre Societatea Amicilor Bellelor-Arte și astfel, el a crezut că acel catalog ar fi fost făcut pentru o expoziție personală a artistului, considerând-o ca fiind prima expoziție personală a lui.[61] Mai departe, criticul a pomenit și preluarea pe care Ionel Jianu[62][63] a făcut-o,[64] acesta din urmă considerând că Grigorescu ar fi participat la două expoziții - una a societății și una personală, în același an, unde a expus circa 300 de lucrări (Vlahuță menționând 200).[61]

George Oprescu a considerat expoziția din 1873 ca fiind una din etapele importante din cariera lui Nicolae Grigorescu care avea în acel an doar 35 de ani.[60] Astfel, el l-a caracterizat pe maestrul de la Câmpina ca fiind „... un bărbat matur, conștient de ceea ce dorea ca artist și convins că timpul petrecut până atunci în studii, în cercetări, la început nu destul de izbutite, mai în urmă complet satisfăcătoare, îl punea în posesiunea mijloacelor cele mai desăvârșite pentru a-și exterioriza gândurile și simțirea”.[60]

Ion Frunzetti[modificare | modificare sursă]

În analiza pe care criticul de artă Ion Frunzetti a făcut-o vieții și operei lui Gheorghe Tattarescu, acesta a amintit că artistul a fost unul dintre organizatori, casierul expoziției și unul dintre principalii expozanți.[65] Tattarescu a participat cu 18 lucrări originale și copii după maeștrii europeni.[65] Cele mai multe din tablourile pictorului au fost prezente și la Expoziția artiștilor bucureșteni din anul 1864 și multe dintre ele au fost realizate în perioada în care acesta a fost la studii în Italia.[65] La momentul expoziției societății din anul 1873, voga artistului care se afla de ceva vreme pe un trend ascendent a fost estompată de Nicolae Grigorescu și practic eliminată din primul plan al interesului amatorilor de artă.[65]

Petre Oprea[modificare | modificare sursă]

Deși nu a transpus în practică toate stipulările cuprinse în programul său în scurta perioadă cât a funcționat, Societatea Amicilor Bellelor-Arte a reușit să atragă atenția opiniei publice asupra evenimentelor expoziționale artistice și să demonstreze amatorilor de artă și artiștilor că o organizație de acest tip poate să ofere acțiuni de lungă durată și mai ales de mari proporții care să ducă la instruirea și la cultivarea publicului larg.[66]

Prin Expoziția din anul 1873, societatea a realizat contactul participanților, fie că erau artiști plastici sau vizitatori, cu arta străină prin prezentarea unor lucrări realizate de mari maeștri ai artei universale alături de cele ale creatorilor autohtoni.[66] Societatea românească în ansamblul ei, nu a fost animată de tendințe noi, ea fiind tributară artei oficiale.[66] Excepția față de o atare stare a lucrurilor a făcut-o opera lui Nicolae Grigorescu, care s-a remarcat cu predilecție într-un astfel de cadru.[66]

Adrian-Silvan Ionescu[modificare | modificare sursă]

Adrian-Silvan Ionescu a aprobat raționamentul pe care Ulysse de Marsillac l-a făcut în articolul său din Le Journal de Bucharest din 16 ianuarie 1873.[8] Criticul a considerat că și speranța pe care de Marsillac și-a pus-o în societatea românească era pe deplin întemeiată, mai ales datorită activității pe care o făcea de informare a publicului despre acțiunile pe care societatea le-a realizat până la dizolvarea ei din anul 1876.[8]

Poștalionul domnesc[67] - de Amedeo Preziosi

Silvan-Ionescu și-a exprimat rezerva cu privire la faptul că lucrările menționate de Ulysse de Marsillac ca aparținând lui Lucas Cranach, Carlo Criveli, Parmigianino, Tintoretto, Salvator Rosa, Watteau, Frans Floris sau Ferdinand Bol, să fi fost cu adevărat originale.[8] Criticul a adus ca argument poziționarea unei publicații străine - La Gazette des étrangers din Viena, care a luat în derâdere expoziția, fapt care l-ar fi inflamat pe cronicarul de Marsillac.[8] Astfel, periodicul din Viena a spus că la Hotelul Herdan „... nu era expus nimic românesc; se văd doar câteva tablouri slabe, capodopere de artiști închipuiți și venerabilele resturi de olărie ale d-lui Bolliac.”[8] Ca răspuns, ziaristul bucureștean a refuzat provocarea „... inspirată de o sistematică reavoință” și a considerat că o asemenea manifestare nu putea să aibă toate exponatele de o calitate de prim ordin și că existau pe simeze destule opere remarcabile.[8]

Pentru publicul bucureștean, noutatea expoziției a constituit-o tematica peisajului ca parte constitutivă a operei lui Nicolae Grigorescu.[24] Până în acest an, peisajul era abordat de către pictorii locali din România doar ca fundal al compozițiilor de gen sau istorice.[24] Peisajul mai apărea și în copiile de școală pe care elevii le făceau după artiștii străini sau în acuarelele ce aveau doar caracter documentar.[24] Numeroasele pânze cu peisaje expuse de Nicolae Grigorescu, fără a avea o anecdotică specifică și fără a fi necesară o decodificare a unui mesaj, erau destinate hedonismului și liniștii sufletești.[24] Ca urmare, ele au cucerit publicul. Din acest moment, crucial pentru Grigorescu, peisagistica a devenit preferata amatorilor și colecționarilor de artă, aceasta fiind din ce în ce mai prezentă la toate manifestările artistice ulterioare.[24] Este binecunoscut efectul pe care Expoziția Societății Amicilor Bellelor-Arte din anul 1873 l-a avut asupra lui Ion Andreescu, cel care a vizitat și el expoziția de la Hotelul Herdan.[24] Se știe că în acest moment Andreescu a decis să se consacre picturii.[24][68]

Expoziția Societății Amicilor Bellelor-Arte din 1873 a fost un succes din aproape toate punctele de vedere.[40] Ea a asigurat triumful lui Nicolae Grigorescu.[40] Din acest moment el a fost apreciat drept cel dintâi pictor al țării, fără rival în rândul confraților.[40]

Expozițiile pe care Societatea Amicilor Bellelor-Arte le-a făcut, mai ales prima și ultima, au impus numele lui Nicole Grigorescu în rândul artiștilor plastici din România.[69] El i-a eclipsat pe toți aceștia cu toate că erau mai vârstinici ca el. Grigorescu a adus un suflu nou picturii din România printr-un stil absolut nou și printr-o tematică foarte variată care a pornit de la portret și natura statică și a ajuns la peisaje și compoziții câmpenești fără a include tematica istorică ce era atât de familiară acelor timpuri, exceptând desigur, încercările de tinerețe așa cum au fost naiva compoziție Mihai Viteazul la Călugăreni și Dragoș cu zimbrul.[69]

Principalul concurent al lui Grigorescu era fără nicio umbră de îndoială - Theodor Aman.[69] După Expoziția Societății din anul 1873, Aman s-a abținut să mai expună la manifestările publice ale societății din anul 1874 și 1876 și nici la Expoziția artiștilor în viață din anul 1874, deși el a fost în continuare președintele acesteia.[69] Ca urmare, el a deschis o expoziție personală în propriul său atelier în perioada 10 - 20 ianuarie 1876, parcă tocmai pentru a concura ultima expoziție a societății.[69] Expozițiunea din atelierul lui a fost anunțată în presa timpului[70] și printr-o foaie volantă pe care o tipărise și o distribuise publicului amator.[71] În ziarul Pressa din 10 ianuarie 1876, cronicarul a recomandat expoziția lui Aman astfel:

... "E destul a cita numele d-lui Aman și a aminti distinsul său talent spre a fi convinși că publicul amator de belle-arte să primească cu satisfacțiune această plăcută nuvelă ce-i dăm. Din parte-ne, mulțumim d-lui Aman pentru această deciziune ce a luat de a delecta ochiul inimilor amatoare de belle-arte și cu sentimente estetice prin espunerea operelor sale distinse."[70]

Expoziția din atelierul lui Theodor Aman nu a fost un succes de casă, deoarece nu a vândut decât lucrări executate în acvaforte, ieftine și accesibile oricui.[69] Nu a vândut niciuna din picturile sale monumentale ce erau estimate la sume considerabile.[69] Ca urmare, Aman i-a scris o scrisoare[72][73][74] fratelui său Alexandru Aman și i-a explicat insuccesul demersului său expozițional, menționând că publicul nu a fost interesat de artă și că nu a reușit decât să-i murdărească podelele.[69]

Note[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h Petre Oprea... pag. 9
  2. ^ a b c d e Petre Oprea... pag. 10
  3. ^ a b c d Ziarul Românulu din 3 iunie 1872
  4. ^ a b Adrian-Silvan Ionescu... pag. 156
  5. ^ Petre Oprea: Participări românești de artă plastică din secolul al XIX-lea la expozițiile internaționale, în Revista Muzeelor, nr. 5, 1966
  6. ^ a b Petre Oprea... pag. 15
  7. ^ a b c d e f Adriam-Silvan Ionescu... pag. 151
  8. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Adrian-Silvan Ionescu... pag. 153
  9. ^ a b c d e f g h i Petre Oprea... pag. 11
  10. ^ a b Catalogul de obiectele ce figurează la expozițiunea publică din București la 1873, București, 1873
  11. ^ Catalogul expoziției românești de la Viena din anul 1873 a furnizat numărul de 221.805 de locuitori pentru orașul București.
  12. ^ a b c d e f Petre Oprea... pag. 12
  13. ^ Ziarul Românulu din 28 februarie 1873
  14. ^ Ziarul Românulu din 9 februarie 1873
  15. ^ Esposition de la Société des amis des Beaux-Arts în Le Journal de Bucharest nr. 259 / 20 februarie 1873
  16. ^ Ulysse de Marsillac în Société des amis de l'art în Le Journal de Bucharest nr. 191 / 23 iunie 1872
  17. ^ a b Ziarul Românulu din 15-18 februarie 1873
  18. ^ a b Ziarul Pressa din 14 și 28 februarie 1873
  19. ^ Le Journal de Bucharest din 27 februarie 1873
  20. ^ Statuia lui Mihai Viteazul în Pressa din 10 octombrie 1873
  21. ^ Dimitrie Papazoglu: Scrisoare, în Telegraphul din 1 noiembrie 1873
  22. ^ Catalog ce figurează la Esposițiunea Publică din 1873, Societatea Amicilor Bellelor-Arte din România, Tipografia Thiel & Weiss, Bucuresci, 1873
  23. ^ Ulysse de Marsillac în Le Journal de Bucharest nr. 261 / 27 februarie 1873
  24. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p Adrian-Silvan Ionescu... pag. 155
  25. ^ Esposițiunea Societății Amicilor Bellelor-Arte, în Trompetta Carpaților nr. 1040 / 14 (26 februarie) ianuarie 1873
  26. ^ a b c d e f Adrian-Silvan Ionescu... pag. 152
  27. ^ Adrian-Silvan Ionescu: Preziosi în România -- ediție bilingvă (română – engleză), Editura Noi Media Print, București, 2003
  28. ^ a b c d e f g Adrian-Silvan Ionescu... pag. 154
  29. ^ a b Ulysse de Marsillac în Le Journal de Bucharest nr. 248 / 12 ianuarie 1873
  30. ^ Ulysse de Marsillac în Le Journal de Bucharest nr. 254 / 2 februarie 1873
  31. ^ Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC) - Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (MCIP), Dosar 129/1873, f. 7
  32. ^ a b c d e Adrian-Silvan Ionescu... pag. 157
  33. ^ ANIC - MCIP, Dosar 129/1873, f. 7v
  34. ^ ANIC - MCIP, Dosar 129/1873, f. 8
  35. ^ ANIC - MCIP, Dosar 129/1873, f. 9
  36. ^ ANIC - MCIP, Dosar 129/1873, f. 36
  37. ^ Societatea Amicilor Bellelor-Arte, în Trompetta Carpaților nr. 1050 / 22 februarie (6 martie) 1873
  38. ^ Alexandru Vlahuță: Pictorul Nicolae Grigorescu, Capitolul VI - la wikisursă, Editura Casa Școalelor, București, 1910
  39. ^ Adrian-Silvan Ionescu... pag. 275-278
  40. ^ a b c d Adrian-Silvan Ionescu... pag. 158
  41. ^ a b Ziarul Românulu din 13 decembrie 1873
  42. ^ Le Journal de la société des amis des beaux arts, în Le Journal de Bucharest din 12 aprilie 1874
  43. ^ a b Le Journal de Bucharest nr. 348 din 28 decembrie 1873
  44. ^ a b c d e f g h Adrian-Silvan Ionescu... pag. 159
  45. ^ a b c d e f g h i j Petre Oprea... pag. 13
  46. ^ Ziarul Pressa din 16 martie 1874. Articolul publicat a pomenit numele tuturor lucrărilor și artiștilor.
  47. ^ Ziarul Românulu din 17 martie 1874
  48. ^ Societatea amicilor de Belle-Arte, în Pressa nr. 2 / 3 ianuarie 1876 și 6 / 6 ianuarie 1876
  49. ^ a b c d e f g Societe des Amis des Beaux-Arts, III, Exposition, în Le Journal de Bucharest, nr. 570 / 27 oanuarie 1876
  50. ^ a b c d e f Adrian-Silvan Ionescu... pag. 161
  51. ^ Societatea amicilor bellelor-arte, în ziarul Cooperatorul Român, nr. 5/5 februarie 1884
  52. ^ George Oprescu Vol I... pag. 243-248
  53. ^ Petre Oprea: Cronicari..., pag. 46-47
  54. ^ Barbu Brezianu... pag. 123
  55. ^ Barbu Brezianu... pag. 124
  56. ^ Barbu Brezianu... pag. 125
  57. ^ George Oprescu... Vol. I... pag. 184-187
  58. ^ George Oprescu: O Bunăvestire de Tintoretto în colecțiile Muzeului de Artă al R.P.R, în Studii muzeale.
  59. ^ a b George Oprescu... Vol. I... pag. 186
  60. ^ a b c George Oprescu... Vol. I... pag. 187
  61. ^ a b c d George Oprescu Vil. I... pag. 187
  62. ^ Ionel Jianu: Grigoresco, București, 1955, pag. 37
  63. ^ Ionel Jianu: N. Grigorescu în istoria culturii românești
  64. ^ Ionel Jianu și V. Beneș: Mărturii despre N. Grigorescu, București, 1957, pag. 229
  65. ^ a b c d Ion Frunzetti... pag. 205
  66. ^ a b c d Petre Oprea... pag. 14
  67. ^ Adrian-Silvan Ionescu: Preziosi în România, Editura Noi Media Print, București, fig. 1, 2003
  68. ^ Radu Bogdan: Andreescu, Editura Meridiane, București, 1969, Vol. I, pag. 24, 292-293
  69. ^ a b c d e f g h Adrian-Silvan Ionescu... pag. 160
  70. ^ a b Ziarul Pressa No. 6/10 ianuarie 1876
  71. ^ O Foaie volantă publicată se află astăzi la Muzeul Theodor Aman, inv. 371
  72. ^ Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise
  73. ^ Arhiva Aman I, varia 3, Scrisoarea 3
  74. ^ Adrian-Silvan Ionescu: Portrete in istoria artei românești, Editura Dorul, Norresundby, Damnark, 2001, p. 77

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Pictorul Grigorescu