Sinuciderea fecioarelor
.jpg)
.svg){kind=small}
Sinuciderea fecioarelor (în engleză The Virgin Suicides) este un film american de gen romantic de dramă psihologică(d) din 1999,[10] scris și regizat de Sofia Coppola, la debutul său regizoral, și coprodus de tatăl ei, Francis Ford Coppola. Rolurile principale dunt interpretate de James Woods, Kathleen Turner, Kirsten Dunst, A. J. Cook și Josh Hartnett, iar Scott Glenn, Michael Paré, Jonathan Tucker și Danny DeVito au roluri secundare.
Filmul este bazat pe romanul de debut din 1993 al lui Jeffrey Eugenides și urmărește viața a cinci surori adolescente dintr-o suburbie de clasă mijlocie superioară a orașului Detroit în anul 1975. Filmat în 1998 la Toronto, filmul are o coloană sonoră originală realizată de trupa franceză de muzică electronică Air. Producția marchează prima colaborare dintre Sofia Coppola și Kirsten Dunst, pe care regizoarea avea să o distribuie ulterior în roluri principale în mai multe dintre filmele sale.
În 2015, filmul s-a clasat pe locul 39 în lista Entertainment Weekly a „Celor mai bune 50 de filme de liceu”.
Rezumat
[modificare | modificare sursă]
În liniștita suburbie Grosse Pointe, Michigan, un grup de bărbați își amintește de adolescență și de cele cinci surori Lisbon — Therese, Mary, Bonnie, Lux și Cecilia — care aveau între 13 și 17 ani în 1975. Ținute departe de lume de părinții lor catolici extrem de stricți, profesorul de matematică Ronald Lisbon și soția sa, Sara, casnică, fetele au rămas pentru băieții din cartier niște enigme fascinante, care le-au populat conversațiile și visurile.
În timpul verii, sora cea mică, Cecilia, își taie venele în cadă, dar supraviețuiește. Terapeutul ei, Dr. Horniker, le sugerează părinților că tentativa ei de suicid a fost un strigăt de ajutor și că ia-r face bine o interacțiune mai amplă cu colegii ei, în special cu băieții. În ciuda acestui fapt, doamna Lisbon nu este dispusă să le permită fiicelor sale o viață socială normală. Domnul Lisbon o convinge să lel lase la o petrecere alături de o însoțitoare pentru a o face pe Cecilia să se simtă mai bine. Cu toate acestea, după ce alți băieți își bat joc de Joe, un adolescent cu sindrom Down, ea se sinucide sărind de la fereastra dormitorului ei de la etajul doi, căzând într-un stâlp al gardului din fier cu țepi. Ulterior, părinții familiei Lisbon își supraveghează și mai atent fiicele rămase. Acest lucru izolează și mai mult familia și sporește atmosfera de mister din jurul fetelor, în special pentru băieții din cartier.
La începutul noului an școlar, Lux, cea mai rebelă dintre surorile Lisbon, începe o relație secretă și de scurtă durată cu Trip Fontaine, idolul școlii. Dorind să se apropie de ea, Trip merge la casa familiei Lisbon și petrece timp cu ei, uitându-se la televizor împreună. El îl convinge pe domnul Lisbon să îi permită să o ducă pe Lux la balul de absolvire, promițând că va include și pe Therese, Mary și Bonnie în programul serii, astfel încât fetele să participe împreună în grup, iar părinții acceptă, cu domnul Lisbon ca însoțitor de dans.
La bal, după ce Trip și Lux sunt aleși rege și regină, el o convinge să părăsească grupul și să se plimbe cu el pe terenul de fotbal, unde între cei doi are loc un contact intim. După eveniment, Lux adoarme, iar Trip o părăsește. Dimineața, se trezește singură și ia un taxi spre casă, unde este întâmpinată de părinții săi, îngrijorați și disperați. Ca urmare a încălcării regulilor stricte de către Lux, toate surorile Lisbon sunt pedepsite: sunt suspendate de la școală și închise în casa familiei. Totuși, ele găsesc modalități de a comunica cu băieții din cartier, folosind semnale cu lanterne și discuri la telefon pentru a-și împărtăși sentimentele și dorințele.
Lux, însă, devine tot mai răzvrătită și își explorează sexualitatea în mod deschis, având întâlniri nocturne pe acoperișul casei cu o succesiune de băieți și bărbați, în timp ce băieții o spionează de peste drum. După luni de izolare, surorile încep să lase bilețele pentru băieți, culminând cu unul în care par să le invite la miezul nopții pentru a le „ajuta să scape” din casă. Când băieții sosesc, o găsesc pe Lux singură în sufragerie, fumând o țigară. Crezând că vor fi martorii evadării surorilor, băieții sunt invitați înăuntru să aștepte, în timp ce Lux pleacă să pornească mașina.
Curioși, băieții merg în subsol după ce aud un zgomot și descoperă corpul lui Bonnie atârnând de grinzi. Îngroziți, se grăbesc înapoi la etaj, doar pentru a da peste corpul lui Mary în bucătărie, unde fata și-a băgat capul în cuptorul cu gaz. Băieții își dau seama că fetele s-au sinucis toate într-un aparent pact de sinucidere: Therese a luat supradoză de somnifere la etaj, iar Lux a murit intoxicată cu monoxid de carbon lăsând motorul mașinii pornit în garajul închis. Devastați de sinuciderile tuturor fiicelor lor, domnul și doamna Lisbon dispar în liniște din cartier și nu mai sunt văzuți niciodată. Domnul Lisbon își pune un coleg să curețe casa și să vândă bunurile familiei la un târg de vechituri; fotografiile de familie și alte suveniruri sunt date la gunoi și strânse de băieți. Casa este în cele din urmă vândută unui cuplu tânăr din Boston.
Adulții din comunitate, nesiguri cum să reacționeze, își continuă viața ca și cum nimic traumatizant nu s-ar fi întâmplat sau chiar fac glume nepotrivite despre sinucideri. Băieții, însă, nu se pot opri din a se gândi la surorile Lisbon și la motivele care le-au împins spre gestul lor. Acum, deveniți bărbați, recunosc că le-au iubit pe fete și că misterul morții lor îi va bântui pentru tot restul vieții.
Distribuție
[modificare | modificare sursă]- James Woods ca dl. Lisbon
- Kathleen Turner ca dna. Lisbon
- Kirsten Dunst ca Lux Lisbon
- Josh Hartnett ca Trip Fontaine
- A.J. Cook ca Mary Lisbon
- Hanna R. Hall ca Cecilia Lisbon
- Leslie Hayman caTherese Lisbon
- Chelse Swain ca Bonnie Lisbon
- Anthony Desimone ca Chase Buell
- Lee Kagan ca David Barker
- Robert Schwartzman ca Paul Baldino
- Noah Shebib ca Parkie Denton
- Jonathan Tucker ca Tim Weiner
- Michael Paré ca Trip Fontaine adult
- Scott Glenn ca Părintele Moody
- Danny DeVito ca Dr. Horniker
- Hayden Christensen ca Jake Hill Conley
- Giovanni Ribisi ca Povestitorul
Producție
[modificare | modificare sursă]Coppola a scris scenariul filmului în 1998, după ce proiectul primise deja undă verde la un alt studio, adaptând romanul sursă.[11] Un scenariu anterior fusese realizat de Nick Gomez, dar compania care deținea drepturile la acea vreme, Muse Productions, nu fusese mulțumită de acesta.[10] După ce drepturile asupra romanului au expirat,[11] Coppola și-a prezentat manuscrisul directorilor de la Muse, Roberta și Chris Hanley, acesta din urmă semnând pentru a coproduce filmul.[10] Coppola a mărturisit că romanul a inspirat-o profund: „Chiar nu știam că vreau să fiu regizoare până nu am citit The Virgin Suicides și am văzut atât de clar cum trebuie făcut. Am perceput imediat povestea centrală ca fiind despre efectele distanței, timpului și memoriei și despre puterea extraordinară a insondabilului.”[12]
Kathleen Turner a fost prima actriță care a semnat pentru proiect, interpretând rolul mamei opresive a fetelor Lisbon; ea o cunoștea deja pe Coppola după ce au lucrat împreună la Peggy Sue Got Married (1986).[12] James Woods a fost distribuit alături de Turner în rolul tatălui pasiv. Woods a primit scenariul de la tatăl lui Coppola, Francis, și a fost atât de impresionat de text și de „umorul negru” al personajului, încât a acceptat imediat rolul.[12]
Pentru rolul lui Lux, Coppola a audiat numeroase actrițe, dar a avut o „alegere instinctivă” pentru Kirsten Dunst, care avea șaisprezece ani la momentul castingului.[10] Reflectând asupra rolului, Dunst a declarat: „Eram agitată. A fost primul meu rol care avea un aspect mai «sexy». De asemenea, nu eram sigură cât de mare va fi rolul, pentru că o mare parte din el era fără dialog. Când am întâlnit-o pe Sofia, am știut imediat că îl va aborda cu delicatețe… [ea] a scos cu adevărat la iveală aspectul luminos al fetelor; le-a făcut să pară niște îngeri eterici, aproape ca și cum nu ar fi fost cu adevărat acolo.”[13]
Filmările au avut loc vara anului 1998 în Toronto, Ontario, care a înlocuit suburbia orașului Detroit, Michigan, cu un buget estimat la 6 milioane de dolari. Filmările au durat aproximativ o lună.[10] Coppola s-a inspirat de fotografiile realizate de Takashi Homma cu suburbii din Japonia atunci când a ales locațiile de filmare: „Am fost întotdeauna impresionată de frumusețea detaliilor banale”, a spus ea, „și despre asta este vorba în stilul suburban.”[12]
Utilizarea ocazională a imaginilor statice și a colajelor în film a avut scopul de a evoca „fantezia” adolescenței.[12] Directorul de imagine Edward Lachman a semnat cinematografia filmului, iar fratele lui Coppola, Roman Coppola, a condus regia celei de-a doua unități.[10] Filmul a fost, de asemenea, inspirat vizual de Picnic la Hanging Rock (1975) al lui Peter Weir.
Muzică
[modificare | modificare sursă]Duetul francez de muzică electronică Air a compus coloana sonoră pentru Sinuciderea feciaorelor. Coppola nu și-a dorit hiturile anilor 1970, ci mai degrabă o „coloană sonoră coerentă” care să se potrivească temei filmului, ceea ce a determinat formația să participe. Ea a vrut să transmită prin muzică tema adolescenței în suburbii și a descoperit că Air împărtășea multe dintre amintirile și experiențele sale din copilăria suburbană, chiar dacă trăiseră în țări diferite.[12]
Coloana sonoră realizată de Air a fost lansată pe 23 februarie 2000 de Virgin Records, fiind aclamată de critici și considerată una dintre „cele mai bune coloane sonore de film/albume rock”.[14][15] Filmul mai conține cântece ale unor artiști din anii 1970 și cinci piese din anii 1990 ale trupei Sloan. Un album separat cu coloana sonoră a fost lansat pe 28 martie 2000, incluzând muzică de Todd Rundgren, Boston, Heart, Sloan, The Hollies, Al Green, Gilbert O'Sullivan, 10cc, Styx și două piese de Air (una înregistrată anterior și una compusă special pentru film). Ediția de lux a coloanei sonore a fost lansată în iunie 2015,[16] iar o reeditare pe vinil a fost publicată de Rhino Records în 2020.[17]
Lansare
[modificare | modificare sursă]Sinuciderea fecioarelor a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Cannes pe 19 mai 1999.[11] În Statele Unite, filmul a fost lansat inițial într-o manieră limitată aproape un an mai târziu, pe 21 aprilie 2000.[18]
Receptare critică
[modificare | modificare sursă]Filmul a primit recenzii în general pozitive din partea criticilor, deși unii au remarcat natura sa tematică inconfortabilă.[10] Pe site-ul agregator de recenzii Rotten Tomatoes, filmul deține o rată de aprobare de 80%, bazată pe 108 recenzii, cu o medie ponderată de 7,1/10. Consensul criticilor de pe site afirmă: „Sinuciderea feciaorelor plutește într-o melancolie onirică ce poate părea plictisitoare pentru unii spectatori, dar debutul în lungmetraj al Sofiei Coppola este o meditație matură asupra tinereții nemulțumite.”[19] Pe Metacritic, filmul are un scor de 77 din 100, pe baza a 31 de recenzii, indicând „recenzii în general favorabile.”[20]
Jeffrey Eugenides a vizitat platourile de filmare timp de trei zile și și-a exprimat susținerea pentru film, oferind totuși câteva critici într-un interviu acordat publicației Dazed. Autorul și-a imaginat fetele mai mult ca o entitate colectivă decât ca persoane reale și credea că această idee ar fi putut fi evidențiată prin distribuirea mai multor actrițe pentru a juca același personaj, fiecare adaptându-se în funcție de interlocutor.[21]
Graham Fuller de la The New York Times a oferit filmului o recenzie mediocră, scriind: „Doamna Coppola a realizat [...] o celebrare metafizică tulburătoare a adolescenței, cu aura unui mit. Totuși, la suprafață, ceva este în neregulă cu acest film: cum poate un film în care un cvintet de fete aparent normale se sinucid să fie o celebrare și de ce ar încerca un cineast să facă acest lucru, dacă nu este neobișnuit de pervers?”[22]
În schimb, Kevin Thomas de la Los Angeles Times a apreciat filmul, lăudând regia lui Coppola, distribuția și designul producției, deși a subliniat că, „deși filmul este îndrăzneț și reușit... trebuie să știți că este și un adevărat dezastru.”[23] Roger Ebert i-a acordat trei stele și jumătate din patru, comparând filmul pozitiv cu Picnic la Hanging Rock (1975): „[Coppola] are curajul să-l joace într-o tonalitate minoră. Nu întărește ideile și interpretările. Se mulțumește cu aerul de mister și pierdere care plutește în aer ca o durere amară.”[24]
Ed Gonzalez de la revista Slant a remarcat natura visătoare și copilărească a filmului, scriind: „Naratorul vorbește despre tinerețe ca și cum ar exista și încă există într-o stare aproape de fugă. În acest sens, filmul este atât o perspectivă relevantă asupra adolescenței și a relațiilor dintre bărbați și femei, cât și un act de comemorare. Scenele din film (primele sărutări, bârfele despre vecini) sunt de natură sinuoasă și par desprinse din paginile unui album foto pierdut.”[25]
Criticul Richard Crouse a considerat filmul „una dintre acele rare ocazii când un film depășește cartea pe care este bazat” și l-a inclus în cartea sa Cele mai bune 100 de filme pe care nu le-ați văzut niciodată (2003).[26] În 2025, Sinuciderea fecioarelor a fost votat pentru ediția „Alegerea cititorilor” a listei Cele mai bune 100 de filme ale secolului XXI a The New York Times, ocupând locul 314.[27]
Note
[modificare | modificare sursă]- 1 2 3 http://www.metacritic.com/movie/the-virgin-suicides. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - 1 2 http://www.imdb.com/title/tt0159097/. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - 1 2 3 https://www.filmaffinity.com/en/film597014.html. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - 1 2 3 4 http://stopklatka.pl/film/przeklenstwa-niewinnosci. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - 1 2 3 4 http://www.allocine.fr/film/fichefilm_gen_cfilm=3942.html. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - 1 2 3 „Sinuciderea fecioarelor”. Freebase Data Dumps[*]. Wikidata Q15241312.
- 1 2 3 4 5 6 7 http://www.imdb.com/title/tt0159097/fullcredits. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ↑ http://www.kinokalender.com/film1781_the-virgin-suicides.html. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ↑ https://www.boxofficemojo.com/title/tt0159097/?ref_=bo_se_r_1. Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - 1 2 3 4 5 6 7 Chandler, Sarah (). „Movies Like Requiem For A Dream For Fans Of Psychological Dramas”. Looper.com (în engleză). Accesat în .
- 1 2 3 Richman, Darren (). „Movies You Might Have Missed: Sofia Coppola's The Virgin Suicides”. The Independent. Arhivat din original la . Accesat în .
- 1 2 3 4 5 6 „About the Production”. Cinema Review. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Dunst, Kirsten (iunie 2000). „The Cat's Meow! Kirsten Dunst”. Interview (Interviu). Interviu cu Brendan Lemon. Accesat în .
- ↑ „The 50 Best Film Scores of All Time”. Pitchfork. . Accesat în .
- ↑ „61 Of The Greatest Film Soundtracks Ever”. NME. . Accesat în .
- ↑ Scheetz, Cameron (). „Win the new vinyl boxset commemorating The Virgin Suicides' 15th anniversary”. The A.V. Club. Accesat în .
- ↑ „Various Artists - The Virgin Suicides (Music From The Motion Picture) - Vinyl LP”. Rough Trade. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Scott, A.O. (). „FILM REVIEW; Evanescent Trees and Sisters In an Enchanted 1970's Suburb”. The New York Times. Accesat în .
- ↑ „The Virgin Suicides (1999)”. Rotten Tomatoes. . Accesat în .
- ↑ „The Virgin Suicides”. Metacritic. Accesat în .
- ↑ Myers, Owen (). „Jeffrey Eugenides' virgin suicides”. Dazed Digital. Dazed. Arhivat din original la . Accesat în .
- ↑ Fuller, Graham (). „FILM; Sofia Coppola's Second Chance”. The New York Times. Accesat în .
- ↑ Thomas, Kevin (). „'The Virgin Suicides' an Affecting, Somber Tale of Repressed Lives”. The Los Angeles Times. Accesat în .
- ↑ Ebert, Roger (). „The Virgin Suicides Movie Review”. The Chicago Sun-Times. Accesat în .
- ↑ Gonzalez, Ed (). „The Virgin Suicides: Film Review”. Slant Magazine. Accesat în .
- ↑ Crouse, Richard (). The 100 Best Movies You've Never Seen. Toronto, Ontario, Canada: ECW Press. p. 237. ISBN 978-1-554-90540-9.
- ↑ „Readers Choose Their Top Movies of the 21st Century”. The New York Times. Accesat în .