Sfântul Rochus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Sfântul Rochus
Saint Roch.JPG
Date personale
Născut1295 Modificați la Wikidata
Montpellier, County of Roussillon[*], Coroana Aragonului[*] Modificați la Wikidata
Decedat (32 de ani) Modificați la Wikidata
Montpellier, Franța Modificați la Wikidata
CetățenieBannière de France style 1500.svg Franța
Royal Banner of Aragón.svg Coroana Aragonului[*] Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
Ocupațiefranciscan tertiary[*] Modificați la Wikidata
Venerație
Sărbătoare16 august  Modificați la Wikidata
ApartenențaThird Order of Saint Francis[*]  Modificați la Wikidata
Gloriole.svg Sfinți

Rochus di Montpellier, cunoscut universal sub numele de Sfântul Rochus (n. 1295, Montpellier, County of Roussillon[*], Coroana Aragonului[*] – d. , Montpellier, Franța), a fost un pelerin și taumaturg francez; este venerat ca sfânt de către Biserica Catolică și este patron al mai multor orașe și sate. A fost cel mai invocat sfânt, din Evul Mediu încoace, ca ocrotitor împotriva ciumei. Patronajul său s-a extins treptat în lumea țărănească, la animale, la catastrofe majore precum cutremure, epidemii și boli foarte grave; într-un sens mai modern, este un mare exemplu de solidaritate umană și caritate creștină, în semnul voluntariatului. De-a lungul secolelor a devenit unul dintre cei mai cunoscuți sfinți de pe continentul european și de peste mări, dar a rămas și unul dintre cei mai misterioși.[1]

Biografia[modificare | modificare sursă]

Statuia Sfântul Rochus, Bílá Hora, Praga (1751).

Potrivit operei Legenda aurea, s-a născut la Montpellier, la acea vreme „la granița Franței”,[2] fiul nobilului guvernator al acelui oraș, probabil din familia Delacroix.[3] Chiar și nașterea sa a fost considerată o minune, căci mama sa nobilă a fost stearpă până când s-a rugat Fecioarei Maria. Marcat miraculos de la naștere, cu o cruce roșie pe sânul său, care a crescut cu el, a început devreme să manifeste o asceză strictă și o mare devotație; în zilele în care „când mama sa devotată postea de două ori pe săptămână, binecuvântatul fecior Rochus se abținea și el de două ori, când mama lui mânca o dată pe săptămână, și el sugea din sânul matern doar o dată în acea zi.”

La moartea părinților săi în al douăzeci și doi de ani, el a distribuit toate bunurile lor lumești printre săracii, precum Francisc de Assisi - deși tatăl său, pe patul său de moarte, l-a rânduit guvernator al orașului Montpellier - și a pornit ca un pelerin mendicant către Roma. Ajuns în Italia în timpul unei epidemii de ciumă, îngrijea bolnavii din spitalele publice din Acquapendente, Cesena, Rimini, Novara, și Roma și se spune că a făcut multe vindecări miraculoase făcând semnele crucii și punând mâinile sale pe bolnavi între timp ce ruga. La Roma, potrivit Legenda aurea, a salvat „cardinalul Angleriei din Lombardia”, făcând semnul crucii pe fruntea lui, care a rămas miraculos. Slujind la Piacenza, el însuși s-a îmbolnăvit. A fost prin urmare expulzat din oraș și s-a retras în pădure, unde și-a făcut singur o colibă ​​cu ramuri și frunze, care a fost alimentată miraculos cu apă de un izvor care a apărut în acel loc; ar fi pierit dacă n-ar fi fost un câine care i-a dat pâine și i-a lins rănile, vindecându-le. Stăpânul acestui căine, posibil, contele Gottardo Pallastrelli[3], după ce l-a urmărit pe acesta între timp ce transporta pâinea, l-a găsit pe Sfântul Rochus și l-a făcut acolitul său.

Între timp ciuma a reapărut din nou în Piacenza și Rochus s-a întors din nou în oraș pentru a ajuta bolnavii; eradicând definitiv boala din oraș și din satele din jur, sfântul s-a retras în pădure, pentru a avea grijă de animalele afectate de ciumă, și de data asta nu singur, ci însoțit de mai mulți locuitori al orașului Piacenza care deveniseră discipolii săi.

Unele surse spun că, o dată ce gătase sarcina, a decis să se întoarcă acasă. La întoarcerea sa în segret la Montpellier, a fost arestat ca spion (prin ordinele propriului unchi) și aruncat în închisoare, unde a stat cinci ani și a murit la 16 august 1327, fără să-și dezvăluie numele, pentru a evita gloria lumească.

Orășenii l-au recunoscut și prin semnul său de naștere; Rochus a fost curând canonizat în mintea populară [4], și a fost ridicată o mare biserică în memoria sa.

Data (1327) susținută de Francesco Diedo pentru moartea Sfântul Rochus ar preceda apariția traumatică a Morții Negre în Europa (1347–49) după secole îndelungate de absență, motiv pentru care a apărut o bogată iconografie cu Sfântul Rochus ca protector împotriva ciumei.

Venerația[modificare | modificare sursă]

Mormântul Sfântului Rochus în Veneția.

Popularitatea sa, inițială în Italia centrală și de nord și la Montpellier, s-a răspândit prin Spania, Franța, Liban, Țările de Jos, Cehia, Ungaria și Germania, unde a fost adesea inclus în lista celor paisprezece ajutători, a căror venerație s-a răspândit în urma Morții Negre. Scuola Grande di San Rocco din secolul al XVI-lea și adiacenta Chiesa di San Rocco (Biserca Sfântul Rochus) i-au fost dedicate de o frăție din Veneția, unde se spune că trupul său a fost dus pe furiș și a fost inaugurat triumfal în 1485;[5]În Scuola Grande se pot găsi niște imagini pe tavan cu Sfântul Rochus pictate de Tintoretto în 1564. Știm cu siguranță că trupul Sf. Rochus a fost transportat de la Voghera, în loc de Montpellier, așa cum se credea anterior, la Veneția în 1485. Papa Alexandru al VI-lea (1492-1503) a construit o biserică și un spital în onoarea sa. Papa Paul al III-lea (1534-1549) a instituit o frăție numită după el. Clădirea ce o adăpostea a fost ridicată în 1556 de către Papa Paul al IV-lea; frăția încă mai prosperă și astăzi.[6] Cu toate acestea, Sfântul Rochus nu a fost recunoscut oficial până atunci. În 1590, ambasadorul venețian la Roma a raportat înapoi la Serenissima că a fost îndemnat în mod repetat să prezinte mărturiile, documentarea vieții și a minunilor lui Sfântul Rochus, deja adânc înrădăcinat în viața venețiană, pentru că Papa Sixtus al V-lea a fost „de părerea că fie trebuie canonizat, fie scos din rândurile sfinților”; ambasadorul avertizase un cardinal cu privire la scandalul general care ar fi rezultat dacă venerarea pe scară largă a Sfântului Rochus ar fi fost promovată ca eretică. Sixtus n-a rezolvat problema, ci a lăsat papilor următori să continue procesul de canonizare.[7] [8] Succesorul său, Papa Grigore al XIV-lea (1590-1591), a adăugat Rochus de Montpellier, care a fost deja memorializat în Sfânta Jertfă a Liturghiei timp de două secole, la Martirologia Bisericii Romano-Catolice, fixând astfel 16 august ca ziua de sărbătoare universală al acestui sfânt.[9]

În onoarea sa au fost instituite numeroase frății. În operele de artă, Rochus este de obicei reprezintat în hainele unui pelerin, ridicându-și adesea tunica pentru a arăta rana cauzată de ciumă pe coapsă, și însoțit de un câine care duce niște pâine în gură. Al Treilea Ordin al Sfântului Francisc, după tradiție, îl revendică ca membru și include festivitatea lui Rochus în propriul calendar al sfinților, pe 17 august.

Galerie[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vauchez André (). Grolier Hachette International, ed. Storia dei santi e della santità cristiana (Istoria Sfinților și Sfințeniei Creștine”) (în italiană). 7. p. 225. 
  2. ^ Data estimată, aproximativ 1295, a fost interpolată.
  3. ^ a b „La vie de saint Roch” (în franceză). Accesat în . 
  4. ^ Biserica Romană l-a canonizat pe Rochus doar în secolul al XVII-lea. Schmitz-Eichhoff, Marie (). „St. Rochus: ikonographische und medizinisch-historische Studien”. Kölner medizin-historische Beiträge. 3.  noted in Boeckl, Christine M. (). „Giorgio Vasari's San Rocco Altarpiece: Tradition and Innovation in Plague Iconography”. Artibus et Historiae. 22 (43): 29–40. doi:10.2307/1483649. JSTOR 1483649.  p. 39, note 13.
  5. ^ Marshall (1994), p. 505.
  6. ^ "St. Roch", Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Co. 1913.
  7. ^ Marshall (1994), p. 503, note 43
  8. ^ Burke, Peter (). „How to be a Counter-Reformation Saint”. În von Greyerz, Kaspar. Religion and Society in Early Modern Europe, 1500–1800. London: Allen & Unwin. p. 47. 
  9. ^ Bolle, Pierre; Ascogni, Paolo (). „Rocco di Montpellier: voghera e il suo santo. Documenti e testimonianze sulla nascita del culto di un santo tra i più amati della cristianità” (PDF). Associazione Italiana San Rocco di Montpellier. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Sfântul Rochus