Sâniob, Bihor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Sâniob
—  Sat  —
Sâniob se află în Județul Bihor
{{{alt}}}
Sâniob
Poziția geografică
Coordonate: Coordonate: 47°15′46″N 22°7′48″E / 47.26278°N 22.13000°E / 47.26278; 22.1300047°15′46″N 22°7′48″E / 47.26278°N 22.13000°E / 47.26278; 22.13000

Țară  România
Județ Bihor
Comună Sâniob

Populație (2002)
 - Total 1.243 locuitori

Fus orar EET (UTC+2)
 - Ora de vară (DST) EEST (UTC+3)
Cod poștal 417192

Sâniob este reședința comunei Sâniob, județul Bihor, Transilvania, România.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Satul Sâniob (în maghiară Szentjobb, latină Sancta Dextra) se află la circa 40 km de Oradea spre nord-vest, pe malul drept al râului Bârcău și împreună cu satele Ciuhoi, Cenaloș și Sfârnaș, face parte din comuna cu reședința în Ciuhoi. Numele și istoria acestei așezări au strânsă legătură cu Sfânta Dreaptă și cu abația care timp de 4 secole a păzit aceasta relicvă. Dar să începem cu începutul.

Ștefan I al Ungariei, devenit ulterior după canonizare Cel Sfânt, rege al Ungariei, a murit la 15 august 1038. El a convertit poporul maghiar la creștinism. A fost înmormântat într-un sarcofag de origine romană (se știe că sarcofagele romane aveau forma de casă) recioplit și remodelat în sicriu creștin, așezat în bazilica regala din cetatea de scaun a Ungariei la acea vreme și anume Székesfehérvár.

În timpul domniei regelui Bela I-ul în anul 1061 o parte a supușilor unguri necreștinați (păgâni) s-au revoltat cerându-i acestuia (regelui) și creștinilor să revină la vechea credința strămoșească. Armata regala a înfrânt această revoltă. În perioada ostilităților, pentru mai multa siguranță, rămășitele pământești ale lui Ștefan I au fost mutate în secret sub o lespede uriașă. Se pare că atunci călugărul Mercurius care făcea parte din ordinul benedictin și care oficia ca trezorier pe lângă biserica Sf. Maria (Boldogassony-Templom) din reședința regala Székesfehérvár, a tăiat brațul drept al defunctului rege și pe ascuns a transportat aceasta relicvă (moaște) la mica mănăstire din lemn a familiei în satul Berekisbe (altfel: Kiss-Berki, adică Barcăul Mic) actualul Sâniob pe malul drept al râului Barcău. Cândva râul Barcăul avea probabil un braț, o deviație prin această așezare și probabil de aici vine denumirea de Barcăul Mic.

În anul 1083 regele Ștefan I-ul a fost sanctificat devenind Szent Istvan (Ștefan Cel Sfânt) iar cu aceasta ocazie a fost deschis și mormântul regal. Spre surprinderea tuturor Alteței Sale îi lipsea mâna dreaptă. Abia în timpul domniei lui Ladislau I-ul la 30 mai 1084 a fost găsită Sfânta-Mână (în maghiară Szent-Jobb). Dovedind o aleasă diplomație, regele Ladislau nu l-a pedepsit pe Mercurius și nici nu a mutat relicva înapoi în capitala statului. Dimpotrivă, în cinstea Sfântului Ștefan a inițiat o abație în proaspăta numită Szent-Jobb falu (în maghiară falu = sat) și a dat ordin pentru construirea unei mănăstiri mai mari din lemn. Aceasta mănăstire a fost sfințită în cinstea Sf. Marii. Enigma că a fost trecută sub hramul Sf. Marii și nu a Sf. Ștefan se explică prin faptul că aici era deja o biserica înălțată spre cinstirea Sfintei Fecioare.

După ce-a fost ridicată noua mănăstire și s-a confecționat o raclă frumos ornamentată pentru sfânta relicvă, regele Ladislau însoțit de un alai fastuos format din mărimile regatului maghiar de la acea vreme și de episcopi, a așezat personal racla cu moaștele sfinte pe altarul bisericii pentru ca împreună cu poporul maghiar, să aducă în mod deschis omagii ilustrului său predecesor. Mănăstirea a trecut sub oblăduirea călugărului Mercurius și a ordinului benedictin. Veniturile unor ținuturi au fost direcționate spre aceasta mănăstire. Regele a trimis un personal numeros, peste 100 de persoane, pentru întreținerea sfântului lăcaș. Așa încât la poalele mănăstirii s-a format un mic orășel cu numele Szent-Jobb uneori fiind numit ulterior și Szent-Jog. Același rege i-a lăsat prin testament prințului Almos să ridice o biserica de piatră pentru sfânta relicvă. Biserica de piatră a fost ridicată în anul 1098. Până în sec. al XVI-lea această mănăstire a fost unul dintre centrele de cultură a creștinismului.

Principala ocupație a călugărilor benedictini a fost slujirea altarului. Pe lângă asta aveau de îndeplinit și unele îndatoriri mai degrabă laice cum ar fi : ofereau ospitalitate călătorilor, îngrijeau bolnavii și schilozii, învățau copiii din zonă carte în școala din mănăstire. Alții au scris, copiat sau pictat Kodexe. Au rămas fideli vechii lor devize "cu crucea și plugul" (în maghiară keresztel es ekevel) devenind harnici gospodari lucrând pământul, cultivând pomi fructiferi și viță de vie pe dealurile din împrejurimi. Au crescut animale, cu precădere cai de rasă renumiți, apoi au înființat o balta de pește vizibilă și în ziua de azi. Vinul de Sâniob era renumit și exportat până în Europa de Vest.

De-a lungul anilor unii dintre regii maghiari, poate invidioși pe bogăția abației, le-a îngrădit călugărilor unele drepturi (ex. regele Kalman) alții i-au repus în drepturi (Geza al II-lea). Apogeul a fost atins undeva pe la mijlocul sec. al XIII-lea când mănăstirea avea în stăpânire 25 de sate printre care era și satul Urziceni (în maghiară Csanálos).

Decăderea[modificare | modificare sursă]

În anul 1239 abația a primit dreptul de adeverire (legalizare) a unor acte. Dar în timpul domniei lui Ludovic Cel Mare în jurul anului 1350 a pierdut acest drept. Mai mult decât atât în anul 1351 partea brațului de la încheietura palmei în sus a Sfintei Mâini a fost desprins și dus în cetatea Lemberg din Polonia. Ulterior (nu se știe exact când) și palma a ajuns în Ungaria. Documentele vremii menționează că în anul 1433 la Székesfehervár era pomenită în timpul unei predici de călugărul franciscan Laskai Osvát. Odată cu redobîndirea dreptului de-a emite acte în timpul când administrator era arhiereul Majthényi Tamás (1469-1471) la mănăstire au apărut și trei tipuri de ștampile convenționale pentru legalizarea actelor emise.

Treptat puterea călugărilor benedictini și implicit a mănăstirii a scăzut simțitor, culminând cu izgonirea Ordinului Benedictin și înlocuirea acestuia cu Ordinul Paulinilor în anul de grație 1493 prin "bunăvoința" episcopului de Oradea. În ciuda măsurilor administrative și economice luate de noii stăpâni, decăderea influenței politice (în zonă) și economice a continuat. Deja în anul 1531 în stăpânirea abației mai erau 7 sate: Sâniob, Cenaloș, Ciuhoi, Sârsig și Sâmiclăuș (Sânnicolau de Munte) în apropierea mănăstirii și Piscolt respectiv Ecseg la depărtare. Domnia paulinilor în ținuturile noastre n-a dăinuit prea mult. Contele Telegdy Miklós pătrunde în mănăstire cu câțiva soldați în anul 1556, ucide 7 călugări paulini și ia abația în stăpânire în numele Bisericii Reformate.

Cetatea[modificare | modificare sursă]

Cetatea Sâniobului a fost pomenită în documente abia în anul 1475 ca și cetate a abației. Nu sunt date concrete documentate, dar se pare că, după unele indicii, cetatea a fost ridicată cu mult timp înainte, în jurul anului 1241 ca pavăză împotriva năvălirii hoardelor tătare în Transilvania. Odată cu expansiunea otomana spre nordul Europei, rolul cetății a crescut și drept urmare a fost pomenită tot mai des în acte. Zidurile acestei cetăți erau ridicate în jurul mănăstirii.

În perioada anilor 1563-1607 cetatea și-a schimbat stăpânul în mod repetat (ca de altfel și ulterior) intrând în posesia unor moșieri ca: Nemeth Ferenc, fam. Csaky sau Bocskai Istvan. Acesta din urmă a consolidat cetatea pe la 1559. La data de 1 Mai 1607 cetatea Sâniobului a fost dăruită de Rakoczi Zsigmond, principele Transilvaniei, moșierului Rhedey Ferenc care a reconstruit-o din temelii și a refăcut biserica din mănăstire. Aici se află de altfel și mormântul acestuia.

În anul 1660 turcii au ocupat cetatea Oradiei, iar la data de 21 Februarie 1661 și cetatea Sâniobului, fără nici o împotrivire deoarece nu erau destui apărători. La acea vreme cetatea Sâniobului era a doua ca importanță în zonă.

Timp de câțiva ani cursul mediu al Barcăului a devenit un adevarat teatru de operații militare. La 9 februarie 1686 armata austriacă condusă de generalul Caraffa formată din 4.000 austrieci și 3.000 maghiari conduși de căpitanul Petnehazi David, după o lupta scurtă în apropierea satului Cenaloș, reușesc să împresoare cetatea Sâniobului și chiar să o cucerească după un asediu susținut de o puternica artilerie. După câțiva ani, la 7 Iunie 1692 a fost eliberata și cetatea Oradea.

Cetatea Sâniobului a fost dărâmată în anul 1711 din ordinul subprefectului (alispan) Komaromy Gyorgy. După ce în anul 1728 episcopul Csaky Miklos a trimis un preot catolic la Sâniob, din pietrele fostei cetăți și chiar din pietrele bisericii protestante ridicate de Rhedey Ferenc (adica a vechii mănăstiri) s-a înălțat o biserica romano-catolica în anul 1736.

În ziua de azi urmele mănăstirii și ale cetății sunt greu de definit. Pe dealul din imediata apropiere a bisericii se ridică o cruce mare de piatră cu vedere splendidă spre întreaga vale a Barcăului și spre bisericile catolice și reformate înălțate pe locul unde cândva trona vechea cetate a Sâniobului.

În anul 1994 pe zidul micuței biserici (în maghiară kapolna), din cimitirul romano-catolic, a fost pusă o placa comemorativă în cinstea Sfintei Mâini (SZENT-JOBB) la ordinul și sub directa îndrumare a episcopului Tempfli Jozef.

Dacă peste cetatea și mănăstirea Sâniobului se așterne încet uitarea, cultul Sf. Istvan și o dată cu el al Sf. Mâini Drepte este mai viu ca niciodată. De un fastuos ritual au parte de câteva ori pe an la bazilicile Sf. Istvan din Ungaria. La Sâniob există un ceremonial mai modest în ziua când se sărbătorește nașterea Maicii Domnului la 8 septembrie adică Sântămăria Mică cum este denumită în popor.