Rugby union

Nu confundați cu Rugby league.

Rugby union
Grămadă între Italia (albastru) și Franța (alb) în timpul Turneului celor Șase Națiuni feminin.
Cel mai înalt for	World Rugby
Jucat prima oară	Începutul secolului al XIX-lea, Rugby, Anglia
Caracteristici
Contact	Contact deplin
Membri ai echipei	15 jucători (cu până la 8 înlocuitori)
Categorisire	Sport de echipă Sport în aer liber Sport de contact
Echipament	Balon de rugby Cască (opțională) Ghete de rugby Protecție de gură sau dentară Suport pentru lovitura de picior așezată (opțional; folosit frecvent de executanții loviturilor la țintă) Protecții de umeri (opționale)
Loc de întâlnire	Teren de rugby
Olimpic	A făcut parte din programul Jocurilor Olimpice de vară în 1900, 1908, 1920 și 1924 Rugby-ul în 7 este inclus în programul olimpic din 2016

Rugby union, cunoscut adesea pur și simplu ca rugby, este un sport de echipă cu contact care își are originea la Rugby School, în Anglia, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Rugby-ul presupune alergarea cu balonul în mână. În forma sa cea mai răspândită, rugby-ul în XV, jocul se dispută între două echipe a câte 15 jucători, cu un balon oval, pe un teren dreptunghiular. La ambele capete ale terenului se află buturi în formă de H. Obiectivul jocului este acumularea unui număr mai mare de puncte decât echipa adversă prin marcarea de încercări (eseuri), transformări, lovituri de pedeapsă și dropgoluri. Rugby union este unul dintre cele două coduri principale ale rugby-ului, celălalt fiind rugby-ul în XIII (rugby league).

Rugby union este un sport popular în întreaga lume, practicat de persoane indiferent de sex, vârstă sau constituție fizică. În 2023, existau peste 10 milioane de jucători la nivel mondial, dintre care 8,4 milioane erau înregistrați. World Rugby, denumită anterior International Rugby Football Board (IRFB) și International Rugby Board (IRB), este forul internațional de conducere al rugby union din 1886 și are în prezent 116 membri cu drepturi depline și 18 membri asociați.

În 1845, primele reguli ale jocului au fost redactate de elevii de la Rugby School; alte momente importante din dezvoltarea timpurie a rugby-ului au fost decizia clubului Blackheath F.C. de a părăsi The Football Association în 1863 și, în 1895, sciziunea dintre rugby union și rugby-ul în XIII. Din punct de vedere istoric, rugby union a fost un sport de amatori, însă în 1995 au fost eliminate restricțiile formale privind remunerarea jucătorilor, ceea ce a permis pentru prima dată practicarea profesionistă a sportului la cel mai înalt nivel.

Rugby union s-a răspândit inițial în Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda, iar printre primii promotori importanți ai sportului din afara acestora s-au numărat Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud și Franța. Sportul se bucură de popularitate în principal în Regatul Unit, Irlanda, Franța, Noua Zeelandă, Australia, Italia, Fiji, Tonga, Samoa, Georgia, Africa Australă, Argentina și, mai recent, în Japonia, Coreea de Sud, America de Sud, Statele Unite ale Americii și Canada, răspândirea sa producându-se în perioada de expansiune a Imperiului Britanic, precum și, în Europa, prin intermediul promotorilor francezi (Rugby Europe). Printre țările în care rugby union a devenit de facto sport național se numără Fiji, Georgia, Madagascar, Noua Zeelandă, Samoa, Tonga și Țara Galilor.

Meciurile internaționale de rugby în XV se dispută din 1871, când primul meci a avut loc între Scoția și Anglia, la Raeburn Place din Edinburgh. Cupa Mondială de Rugby, organizată pentru prima dată în 1987, se desfășoară o dată la patru ani. Turneul celor Șase Națiuni din Europa și Rugby Championship din emisfera sudică sunt alte competiții internaționale importante de rugby în XV, organizate anual.

Cupa Mondială de Rugby feminin a fost organizată pentru prima dată în 1991, iar Statele Unite au câștigat ediția inaugurală. Turneul celor Șase Națiuni feminin, organizat pentru prima dată în 1996 doar cu cele patru Home Nations, se desfășoară anual în paralel cu competiția masculină.

Printre competițiile naționale de club și cele provinciale de rugby în XV se numără Premiership Rugby în Anglia, Top 14 în Franța, Bunnings NPC în Noua Zeelandă, League One în Japonia și Currie Cup în Africa de Sud. Alte competiții transnaționale intercluburi sunt United Rugby Championship, la care participă cluburi din Irlanda, Italia, Scoția, Africa de Sud și Țara Galilor, European Rugby Champions Cup în Europa și Super Rugby în Australia, Noua Zeelandă și insulele din Pacific.

Istorie

Articol principal: Rugby

Printre formele primitive de fotbal s-a numărat harpastum, practicat de romani, în care două echipe adverse încercau să arunce o minge mare în poarta adversă, luptând pentru posesia acesteia. Irlandezii din Evul Mediu practicau caid, purtând o vezică umflată și folosind copaci arcuiți drept porți. Galezii practicau un joc între parohii, cu o minge din lemn, numit cnapan. Francezii practicau la soule, iar georgienii lelo burti. „Fotbalul” ca joc era deja bine consacrat la Rugby School în 1803, iar până în anii 1830 era permisă alergarea cu balonul în mână, însă jucătorul putea fi oprit prin hacking (lovirea cu piciorul în tibie) și collaring (prinderea de guler).

Rugby School din Rugby, Warwickshire, cu un teren de rugby în prim-plan

Fostului elev al Rugby School Albert Pell i se atribuie înființarea primei echipe de „fotbal” în perioada în care era student la Universitatea Cambridge. În această perioadă timpurie, marile școli private foloseau fiecare reguli diferite, iar foștii elevi de la Rugby și Eton încercau să introducă regulile preferate și în universitățile lor. Un moment important în dezvoltarea timpurie a rugby-ului a fost redactarea, în 1845, a unui set de reguli scrise la Rugby School, urmat de Regulile Cambridge, redactate în 1848.

Înființată în 1863, Federația Engleză de Fotbal (FA) a început să codifice un set de reguli universale ale fotbalului. Noile reguli interziceau în mod explicit jucătorilor să alerge cu balonul în mână și interziceau și hacking-ul (lovirea adversarilor cu piciorul în tibie), ambele fiind procedee permise și frecvent utilizate potrivit regulilor de la Rugby School. În semn de protest față de impunerea noilor reguli, Blackheath Club a părăsit FA, fiind urmat de alte câteva cluburi care preferau, de asemenea, „regulile de la Rugby”. Deși aceste cluburi au decis la scurt timp după aceea să interzică hacking-ul, separarea a devenit permanentă, iar regulile codificate de FA au devenit regulile fotbalului (association football), în timp ce cluburile care preferaseră regulile de la Rugby au înființat Rugby Football Union în 1871, iar codul lor a devenit cunoscut drept rugby football.

În 1895 a avut loc o sciziune majoră în rugby în Anglia, numeroase cluburi din nordul țării părăsind RFU din cauza disputei privind compensarea jucătorilor pentru veniturile pierdute prin absența de la locul de muncă. Sciziunea a evidențiat diviziunile sociale și de clasă existente în acest sport în Anglia. Deși regulile jocului nu au constituit cauza separării, echipele desprinse au adoptat ulterior o serie de modificări ale regulamentului, dând astfel naștere codului distinct numit rugby în XIII (rugby league). Codul RFU a primit ulterior denumirea de „rugby union” pentru a fi diferențiat de rugby-ul în XIII, însă ambele coduri sunt cunoscute pur și simplu sub denumirea de „rugby” în cea mai mare parte a lumii.

Primele meciuri internaționale

Primul meci internațional de rugby s-a disputat la 27 martie 1871, la Edinburgh, între reprezentativele masculine ale Scoției și Angliei. Scoția s-a impus cu un gol și o încercare, față de un gol al Angliei. Până în 1881, atât Irlanda, cât și Țara Galilor aveau selecționate reprezentative, iar în 1883 a început prima competiție internațională, competiție care avea să evolueze ulterior în actualul Turneu al celor Șase Națiuni. Tot în 1883 s-a desfășurat primul turneu de rugby în VII, Melrose Sevens, care continuă să fie organizat anual.

În 1888 au avut loc două turnee importante peste mări: o selecționată a Insulelor Britanice a vizitat Australia și Noua Zeelandă – deși era o inițiativă privată, aceasta a pus bazele viitoarelor turnee ale British and Irish Lions; iar echipa New Zealand Native a fost prima echipă de peste mări care a evoluat în fața publicului britanic.

James Ryan, căpitanul echipei Armatei Noii Zeelande, primind Cupa Regelui de la George al V-lea

În perioada de început a rugby union, înaintea apariției transportului aerian comercial, echipele de pe continente diferite se întâlneau rareori. Primele două turnee importante au avut loc ambele în 1888—selecționata Insulelor Britanice a efectuat un turneu în Noua Zeelandă și Australia, urmată de echipa Noii Zeelande, care a efectuat un turneu în Europa. În mod tradițional, cele mai prestigioase turnee erau cele efectuate de marile echipe din emisfera sudică – Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud – în emisfera nordică, precum și turneele retur ale selecționatei britanico-irlandeze. Turneele durau luni întregi, din cauza timpilor mari de călătorie și a numărului ridicat de meciuri disputate; echipa Noii Zeelande din 1888 și-a început turneul în Hawke's Bay în iunie și nu și-a încheiat programul decât în august 1889, după ce disputase 107 meciuri de rugby. Echipele internaționale aflate în turneu disputau meciuri test împotriva altor reprezentative naționale, precum și partide împotriva unor echipe de club și de comitat în emisfera nordică, respectiv împotriva unor selecționate provinciale sau statale în emisfera sudică.

Între 1905 și 1908, cele trei mari puteri ale rugby-ului din emisfera sudică și-au trimis pentru prima dată echipele în turnee în emisfera nordică: Noua Zeelandă în 1905, urmată de Africa de Sud în 1906 și de Australia în 1908. Toate cele trei echipe au adus noi stiluri de joc, niveluri de pregătire fizică și tactici, obținând rezultate mult mai bune decât anticipaseră criticii.

Echipa Noii Zeelande aflată în turneu în 1905 executa un haka înaintea fiecărui meci, ceea ce l-a determinat pe oficialul Welsh Rugby Union Tom Williams să propună ca jucătorul galez Teddy Morgan să conducă publicul în intonarea imnului național galez, Hen Wlad Fy Nhadau, drept răspuns. După ce Morgan a început să cânte, publicul i s-a alăturat: a fost prima dată când un imn național a fost cântat la începutul unui eveniment sportiv. În 1905, Franța a disputat împotriva Angliei primul său meci internațional.

Rugby-ul în XV a figurat în programul Jocurilor Olimpice de patru ori la începutul secolului al XX-lea. În timpul Primului Război Mondial nu s-au disputat meciuri internaționale și nici partide de club organizate sub egida federațiilor de rugby, însă competițiile au continuat prin intermediul unor echipe militare, precum echipa Armatei Noii Zeelande. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea țărilor nu au disputat meciuri internaționale, deși Italia, Germania și România au jucat un număr limitat de partide, iar echipele universităților Cambridge și Oxford au continuat să dispute anual meciul universitar tradițional.

Primul turneu internațional de rugby în VII recunoscut oficial a avut loc în 1973 la Murrayfield, unul dintre cele mai mari stadioane din Scoția, în cadrul manifestărilor organizate cu ocazia centenarului Scottish Rugby Union.

Cupa Mondială și profesionalizarea

În 1987 s-a desfășurat prima Cupă Mondială de Rugby, în Australia și Noua Zeelandă, iar Noua Zeelandă a câștigat ediția inaugurală. Prima Cupă Mondială de Rugby în VII a avut loc la Murrayfield în 1993. Rugby-ul în VII a fost introdus în programul Jocurilor Commonwealth-ului în 1998 și a fost inclus în programul Jocurilor Olimpice din 2016. Atât turneul masculin, cât și cel feminin de rugby în VII s-au desfășurat la Jocurile Olimpice din 2020 de la Tokyo.

Rugby union a fost un sport de amatori până când IRB a declarat jocul „deschis” în august 1995 (la scurt timp după încheierea Cupei Mondiale din 1995), eliminând restricțiile privind remunerarea jucătorilor. Cu toate acestea, perioada de dinainte de 1995 a rugby union a fost marcată de frecvente acuzații de „amatorism mascat” (shamateurism), inclusiv în urma unei investigații desfășurate în Regatul Unit de o comisie specială a Camerei Comunelor la începutul anului 1995. După introducerea profesionalismului au fost lansate competiții transnaționale intercluburi de rugby în XV, printre care Heineken Cup în emisfera nordică și Super Rugby în emisfera sudică.

Tri Nations, un turneu internațional anual de rugby în XV la care participau Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud, a început în 1996. În 2012, competiția a fost extinsă prin includerea Argentinei, ale cărei performanțe remarcabile în meciurile internaționale (în special clasarea pe locul al treilea la Cupa Mondială de Rugby din 2007) au fost considerate suficiente pentru a justifica participarea la competiție. În urma extinderii la patru echipe, turneul a fost redenumit Rugby Championship.

Echipe și posturi

Articol principal: Posturi în rugby union

Așezarea standard a unei echipe de rugby union, cu posturile și numerele corespunzătoare

Fiecare echipă începe meciul cu 15 jucători pe teren și, de regulă, cu șapte sau opt jucători de rezervă, deși numărul acestora variază la nivel de amatori. Cei 15 jucători de pe teren sunt împărțiți în opt înaintași (cu doi mai mulți decât în rugby-ul în XIII) și șapte jucători ai liniilor dinapoi. De regulă, pe banca de rezerve se află considerabil mai mulți înaintași decât jucători ai liniilor dinapoi; de exemplu, în meciul disputat de Africa de Sud împotriva Noii Zeelande la Twickenham, în august 2023, sud-africanii au avut pe bancă șapte înaintași și un singur jucător al liniilor dinapoi. O împărțire de 6–2 sau 5–3 este mai frecventă.

Înaintași

Principalele responsabilități ale înaintașilor sunt câștigarea și păstrarea posesiei balonului. Înaintașii au un rol esențial în placaje și în lupta pentru balon în ruckuri. Jucătorii de pe aceste posturi sunt, în general, mai masivi și mai puternici și participă la grămada ordonată și la margine. Înaintașii sunt denumiți în mod colectiv „înaintarea” sau „grămada”, în special atunci când formează grămada ordonată.

Linia I

Linia I este alcătuită din trei jucători: doi pilieri (pilierul stânga și pilierul dreapta) și talonerul. Rolul celor doi pilieri este de a-l susține pe taloner în grămezile ordonate, de a-i susține pe săritori la margine și de a asigura forță în ruckuri și moluri. Al treilea post din linia I este cel de taloner. Talonerul ocupă un post-cheie atât în atac, cât și în apărare și are sarcina de a câștiga balonul în grămada ordonată. În mod obișnuit, talonerul este cel care aruncă balonul la margine.

Linia a II-a

Linia a II-a este alcătuită din doi jucători de linia a II-a. Aceștia sunt de obicei cei mai înalți jucători ai echipei și sunt specializați ca săritori la margine. Rolul lor principal la margine este de a sări, de regulă fiind susținuți de ceilalți înaintași, pentru a prinde balonul aruncat sau pentru a se asigura că acesta este câștigat de propria echipă. Jucătorii de linia a II-a au, de asemenea, un rol important în grămada ordonată, legându-se direct în spatele celor trei jucători din linia I și contribuind la forța de împingere a grămezii.

Sébastien Chabal (în extrema stângă), pe postul de numărul 8, înainte de
intrarea în grămada ordonată

Linia a III-a

Linia a III-a, care nu trebuie confundată cu liniile dinapoi, este al treilea și ultimul rând al înaintării, iar jucătorii săi sunt adesea denumiți înaintași mobili. Cele trei posturi din linia a III-a sunt cele două aripi de grămadă (flankeri) și numărul 8 (închidere). Cele două aripi de grămadă, de pe partea închisă și de pe partea deschisă, se află pe laturile ultimului rând al grămezii ordonate. De regulă, sunt cei mai mobili dintre înaintași. Rolul lor principal este de a recupera posesia balonului de la adversar. Numărul 8 se leagă între cei doi jucători de linia a II-a, în partea din spate a grămezii ordonate. În grămadă, rolul numărului 8 este de a controla balonul după ce acesta a fost talonat spre înapoi din partea din față a înaintării, iar în fazele de atac asigură legătura dintre înaintași și liniile dinapoi.

Liniile dinapoi

Rolul jucătorilor din liniile dinapoi este de a crea și valorifica ocaziile de a marca puncte. În general, aceștia sunt mai puțin masivi, mai rapizi și mai agili decât înaintașii. O altă deosebire față de înaintași este că jucătorii liniilor dinapoi trebuie să aibă aptitudini superioare în jocul cu piciorul și în mânuirea balonului, în special mijlocașul la deschidere, mijlocașul la grămadă și fundașul.

Mijlocași

Compartimentul mijlocașilor cuprinde două posturi: mijlocașul la grămadă și mijlocașul la deschidere (uvertura), cunoscuți în emisfera sudică și sub denumirile de half-back, respectiv first five-eighth. Mijlocașul la deschidere are un rol esențial în planul de joc al echipei, coordonând jocul acesteia. De regulă, el este primul jucător care primește balonul de la mijlocașul la grămadă după o fază de contact, o margine sau o grămadă ordonată și trebuie să decidă rapid continuarea fazei și să comunice eficient cu jucătorii exteriori ai liniei de treisferturi. Mulți mijlocași la deschidere sunt și principalii executanți ai loviturilor de picior la buturi pentru echipele lor. Mijlocașul la grămadă asigură legătura dintre înaintași și liniile dinapoi. El primește balonul după margine și îl scoate din partea din spate a grămezii ordonate, pasându-l de regulă mijlocașului la deschidere. Tot el introduce balonul în grămada ordonată și, uneori, trebuie să îndeplinească rolul unui al patrulea jucător de linia a III-a.

Treisferturi

Linia de treisferturi cuprinde patru posturi: doi centri (centru interior și centru exterior) și două aripi (stânga și dreapta). În emisfera sudică, centrul interior este denumit în mod obișnuit second five-eighth, în timp ce centrul exterior este cunoscut simplu drept centre. În apărare, centrii încearcă să-i placheze pe jucătorii adverși aflați în atac; în atac, aceștia își folosesc viteza și forța pentru a străpunge apărarea adversă. Aripile sunt poziționate, în general, la extremitățile liniei de treisferturi. Principala lor funcție este de a finaliza acțiunile de atac și de a marca eseuri. Aripile sunt de regulă cei mai rapizi jucători ai echipei și își folosesc viteza și agilitatea pentru a evita placajele.

Fundaș

Fundașul este poziționat de regulă la câțiva metri în spatele liniei de treisferturi. El recepționează adesea baloanele șutate de adversari și reprezintă, de obicei, ultima linie de apărare în cazul în care un adversar reușește să străpungă dispozitivul defensiv. Două dintre cele mai importante calități ale unui fundaș bun sunt siguranța la prinderea balonului și un joc cu piciorul de bună calitate.

Legile jocului și desfășurarea jocului

Articol principal: Rugby

Marcarea punctelor

Vezi și: Rugby#Marcarea punctelor.

Rugby union se joacă între două echipe, iar echipa care înscrie mai multe puncte câștigă meciul. Punctele pot fi marcate în mai multe moduri: o încercare (sau eseu), marcată prin culcarea balonului în terenul de țintă (între linia de țintă și linia de balon mort), valorează 5 puncte, iar transformarea ulterioară valorează 2 puncte; o țintă reușită din lovitură de pedeapsă sau un drop-gol valorează câte 3 puncte. Valoarea în puncte a fiecăreia dintre aceste metode de marcare s-a modificat de-a lungul timpului.

Terenul de joc

Schema unui teren de rugby union, indicând diferitele linii marcate și distanțele dintre acestea

Potrivit Legilor Jocului elaborate de World Rugby, un teren obișnuit de rugby, denumit formal „incintă de joc”, este alcătuit din două zone principale:

• „suprafața de joc”, care cuprinde „câmpul de joc” și cele două „terenuri de țintă”; și
• „zona perimetrului”, un spațiu liber, fără obstacole precum garduri sau alte obiecte care ar putea constitui un pericol pentru jucători și oficiali (fără a include steagurile cu suport, care sunt de regulă confecționate din materiale flexibile).

Arbitrul și arbitrii săi asistenți au, în general, autoritate și responsabilitate asupra tuturor jucătorilor și celorlalți oficiali aflați în interiorul incintei de joc. Gardurile sau frânghiile (în special la cluburile de amatori) sunt folosite, de regulă, pentru a delimita această zonă, deși pe stadioanele moderne ea poate cuprinde întreaga suprafață a arenei sau un alt spațiu desemnat.

Legile impun, înainte de toate, ca suprafața incintei de joc să fie sigură și permit folosirea ierbii, nisipului, zgurii, zăpezii sau a unui gazon artificial conform; suprafața este, în general, uniformă atât pe suprafața de joc, cât și în zona perimetrului, deși, în funcție de dimensiunea acesteia din urmă, în exteriorul zonei în care jucătorii ar putea aluneca dincolo de limitele suprafeței de joc pot fi folosite și alte suprafețe, precum pământul sau gazonul artificial.

Suprafața de joc

În cea mai mare parte, „suprafața de joc” este zona în care se desfășoară jocul. Balonul este, în general, considerat în joc cât timp se află în această zonă, cu condiția ca jucătorii să nu comită nicio infracțiune, anumitor zone ale suprafeței de joc aplicându-li-se reguli speciale.

Suprafața de joc este alcătuită din:

• „câmpul de joc”, delimitat de liniile de margine și liniile de țintă, fără ca acestea să facă parte din câmpul de joc; și
• câte un „teren de țintă” la fiecare capăt al terenului, fiecare fiind delimitat de prelungirile celor două linii de margine paralele (denumite în acest context „linii de margine de țintă”) și de linia de balon mort, iar la celălalt capăt de linia de țintă (numită uneori și „linia de încercare”), care face parte din terenul de țintă.

Câmpul de joc

Un „câmp de joc” obișnuit are, în general, o lungime de 100 de metri și o lățime de 68–70 de metri în rugby-ul de seniori, în funcție de cerințele specifice ale fiecărui teren. Legile prevăd ca lungimea câmpului de joc să fie cuprinsă între 94 și 100 metri (103 și 109 yarzi), iar lățimea între 68 și 70 metri (74 și 77 yarzi).

Întrucât alte coduri de fotbal, precum fotbalul și rugby-ul în XIII, prevăd o lățime preferată sau standard de 68 de metri, aceasta este adesea folosită dacă terenul nu a fost proiectat special pentru a permite o lățime de 70 de metri. Lungimea obișnuită este de 100 de metri, iar la jumătatea terenului este adesea înscris numărul „50”, reprezentând distanța de 50 de metri față de fiecare linie de țintă. Legile permit aceste variații, posibil pentru a permite utilizarea terenurilor mai vechi (inclusiv a celor amenajate înainte de trecerea la sistemul metric, când dimensiunile erau exprimate în yarzi și picioare) și a terenurilor din țările în curs de dezvoltare.

Alte linii și marcaje

Câmpul de joc este împărțit de o „linie de centru” continuă, trasată perpendicular pe liniile de margine, la jumătatea distanței dintre acestea. La mijlocul liniei de centru este trasată perpendicular o linie de 0,5 m, care indică locul de unde se execută loviturile de începere. Zonele dintre fiecare linie de țintă și linia de centru sunt denumite „jumătăți de teren”, la fel ca în alte coduri de fotbal.

Sunt trasate, de asemenea, două linii continue perpendicular pe liniile de margine, la 22 de metri (anterior 25 de yarzi) de fiecare capăt al câmpului de joc, denumite „liniile de 22 de metri” sau, simplu, „22-urile”. O zonă de la fiecare capăt, denumită și „22”, este delimitată de liniile de margine, linia de țintă și linia de 22 de metri, fără a le include. În această zonă, un jucător în apărare care prinde direct un balon șutat de echipa adversă, fără ca balonul să fi atins anterior pământul după șut, are dreptul să solicite o lovitură liberă, sau „marc”. În plus, dacă balonul este șutat în margine de un jucător care avea cel puțin un picior pe sau în spatele propriei linii de 22 de metri, aliniamentul se formează în locul în care balonul a traversat linia de margine, în loc să fie adus în dreptul locului de unde a fost șutat.

În fiecare jumătate și pe fiecare parte a terenului sunt trasate și alte linii întrerupte (alcătuite, potrivit Legilor, din segmente de 5 metri), fiecare având un scop specific:

• Liniile de 10 metri: linii întrerupte situate la 10 metri de fiecare parte a liniei de centru și paralele cu aceasta, care indică distanța minimă la care trebuie să se retragă echipa care primește o lovitură de începere și distanța minimă pe care trebuie să o parcurgă balonul în urma unei lovituri de începere pentru ca aceasta să fie regulamentară. Ele sunt echivalente liniilor de 40 de metri din rugby-ul în XIII, dar sunt în general marcate diferit.
• Liniile de 5 metri: linii întrerupte situate la 5 metri în interiorul câmpului de joc, paralele cu fiecare linie de țintă. O grămadă nu poate fi formată la mai puțin de 5 metri de o linie de țintă, iar arbitrii sancționează adesea mai sever infracțiunile comise la grămadă sau la ruck în această zonă, deoarece echipele aflate în apărare încearcă frecvent să împiedice desfășurarea fazelor echipei în atac.
• „Liniile de tramvai”: fără o denumire proprie în Legi și numite uneori, într-un mod care poate crea confuzie, „liniile de 5 metri” și „liniile de 15 metri”, aceste două perechi de linii întrerupte sunt trasate paralel cu fiecare linie de margine, la 5, respectiv 15 metri de aceasta, și se termină la liniile de 5 metri paralele cu liniile de țintă. Spațiul dintre aceste linii este cel în care trebuie să se poziționeze jucătorii care participă la aliniament.
• În plus, suprafața cuprinsă între cele două seturi perpendiculare de linii de 5 metri (adică la cel puțin 5 metri de fiecare linie de margine și de fiecare linie de țintă) este denumită „zona grămezii”. Atunci când o infracțiune are loc în afara acestei zone, iar echipa nevinovată optează pentru o grămadă, arbitrul mută semnul grămezii în interiorul zonei.

În general, punctele în care liniile întrerupte intersectează alte linii sunt marcate în formă de „T” sau de cruce, însă prelungirile liniilor întrerupte nu sunt, în general, trasate la mai puțin de 5 metri de liniile de țintă sau de margine, pentru a păstra clară delimitarea câmpului de joc.

Legile prevăd ca suprafața de joc să aibă formă dreptunghiulară, însă pot fi permise variații cu aprobarea federațiilor competente. Un exemplu notabil este Chatswood Oval din Sydney, Australia, un teren de crichet de formă eliptică, folosit de clubul de rugby Gordon, ale cărui linii de balon mort sunt curbate pentru a maximiza spațiul disponibil în terenurile de țintă.

Atunci când mai multe sporturi folosesc același teren (de exemplu, un club de rugby în XIII și unul de rugby union folosesc același teren), marcajele pot fi suprapuse, uneori în culori diferite. Totuși, în special pentru transmisiunile de televiziune, marcajele terenurilor de rugby union sunt, în general, vopsite în alb. Printre excepții se numără Wallabies (echipa națională a Australiei), care folosesc adesea marcaje galbene. Cluburile locale pot utiliza marcaje negre, galbene sau de alte culori pe iarbă, iar alte tipuri de suprafețe pot necesita metode diferite de marcare.

Spre deosebire de fotbal, unde publicitatea pe suprafața de joc este strict interzisă prin regulament, World Rugby permite vopsirea logourilor sponsorilor pe suprafața de joc. Aceasta reprezintă o altă modalitate prin care cluburile pot obține venituri în era profesionistă și este utilizată frecvent și de țările gazdă, ligile profesioniste și organizatorii turneelor ca sursă suplimentară de venituri, în special atunci când meciurile sunt televizate. În ultimii ani, tehnologia de realitate augmentată a fost folosită în locul vopsirii pentru a proteja suprafața sau pentru a reduce costurile marcării terenului, producând un efect similar în transmisiunile televizate, deși uneori cu rezultate de calitate inferioară.

Terenurile de țintă

Terenurile de țintă se află dincolo de liniile de țintă și sunt echivalente „zonelor de țintă” (end zones) din fotbalul american. Terenurile de țintă trebuie să aibă o adâncime cuprinsă între 6 și 22 metri (6,6 și 24,1 yarzi) și să acopere întreaga lățime a terenului. Culcarea balonului în această zonă de către un jucător atacant duce, în general, la acordarea unei încercări, cu excepția cazului în care a fost comisă anterior o infracțiune sau jucătorul a ieșit în afara suprafeței de joc în timp ce se afla în posesia balonului.

Zona perimetrului

Zona perimetrului este considerată în afara suprafeței de joc atât pentru balon, cât și pentru jucători, ceea ce duce în mod normal la acordarea posesiei echipei nevinovate la reluarea jocului. Zona perimetrului poate fi împărțită în două zone:

• Margine: zona perimetrului aflată dincolo de liniile de margine ale suprafeței de joc, între liniile de țintă.
• Margine de țintă: zonele perimetrului aflate dincolo de fiecare linie de țintă, în exteriorul suprafeței de joc. Un balon care traversează linia de balon mort poate fi descris pur și simplu ca fiind „mort”, în loc să fie considerat în margine de țintă.

În scopul stabilirii faptului dacă un balon se află în afara suprafeței de joc, zona perimetrului se consideră că se extinde nelimitat în exteriorul suprafeței de joc.

Atunci când balonul sau un jucător ajunge în margine, echipei adverse i se acordă, în general, un aliniament la locul de pe linia de margine în care balonul sau jucătorul a ieșit. Printre excepții se numără un balon șutat direct în margine (adică fără să fi aterizat mai întâi în câmpul de joc), caz în care aliniamentul are loc tot la linia de margine, dar în dreptul locului de unde balonul a fost șutat, precum și situația în care o echipă execută o lovitură de pedeapsă, caz în care aceasta își păstrează dreptul la repunerea balonului.

Potrivit Legilor, zona perimetrului trebuie să fie liberă de obstacole și de obiecte grele și solide care ar putea pune în pericol jucătorii pe o distanță de cel puțin 5 metri față de suprafața de joc. Jucătorii părăsesc adesea suprafața de joc, fie accidental, fie pentru că sunt forțați să iasă, uneori alunecând sau având nevoie de spațiu pentru a încetini după un sprint. Multe arene de nivel înalt lasă spații mai largi în jurul terenului pentru a ține seama de jucătorii mai bine pregătiți fizic și mai rapizi (sau mai grei). Camerele fixe montate pe trepiede și panourile publicitare se numără printre principalele obiecte care pot provoca accidentări ale jucătorilor în zona perimetrului.

Steagurile cu suport

În zona perimetrului sunt necesare și 14 steaguri cu suport, fiecare având o înălțime minimă de 1,2 metri și marcând intersecțiile anumitor linii sau alte distanțe stabilite. Acestea sunt, de regulă, formate dintr-un suport din plastic montat pe o bază flexibilă, cu arc sau de alt tip, uneori cu un steag în partea superioară și acoperit cu material de protecție din spumă. Altele pot fi confecționate din plastic turnat sau carton de unică folosință. La nivelurile inferioare, aceste steaguri pot să nu fie utilizate, însă ele sunt în continuare prevăzute de Legi. Steagurile sunt amplasate astfel:

• câte un steag cu suport la fiecare intersecție dintre liniile de margine de țintă și liniile de țintă (patru steaguri în total);
• câte un steag cu suport la fiecare intersecție dintre liniile de margine de țintă și liniile de balon mort (patru steaguri în total);
• câte un steag cu suport la 2 metri în exteriorul fiecărei linii de margine, în dreptul fiecăreia dintre liniile de 22 de metri (patru steaguri în total);
• câte un steag cu suport la 2 metri în exteriorul fiecărei linii de margine, în dreptul liniei de centru (două steaguri în total).

Stâlpii de țintă

Stâlpii de țintă au o dispunere în formă de H și sunt situați în centrul liniilor de țintă, la fiecare capăt al terenului. Aceștia constau din doi stâlpi verticali, de regulă din oțel sau alt metal, dar uneori din lemn sau plastic, situați la o distanță de 5,6 metri (6,1 yd) unul față de celălalt și uniți de o bară transversală orizontală aflată la 3 metri (3,3 yd) deasupra solului. Înălțimea minimă a stâlpilor este de 3,4 metri (3,7 yd), deși sunt întâlniți în mod obișnuit stâlpi mai înalți. Partea inferioară a fiecărui stâlp este, în general, acoperită cu perne de protecție special concepute pentru a preveni accidentarea jucătorilor în cazul contactului cu stâlpii și pentru a oferi, totodată, o altă posibilitate de afișare a sponsorilor. Până la modificarea Legilor de către World Rugby în 2020, un jucător atacant putea marca o încercare culcând balonul la baza unui stâlp, deoarece perna de protecție era considerată o prelungire a liniei de țintă.

Structura meciului

La începutul meciului, căpitanii și arbitrul efectuează tragerea la sorți cu moneda pentru a stabili echipa care va executa prima lovitură de începere. Jocul începe apoi cu o lovitură din drop, jucătorii urmărind balonul în terenul advers, în timp ce cealaltă echipă încearcă să-l recupereze și să avanseze. La o lovitură din drop, balonul trebuie să atingă pământul înainte de a fi lovit cu piciorul. Dacă balonul nu ajunge la linia de 10 metri a adversarilor, aflată la 10-metru (11-yard), echipa adversă are două opțiuni: repetarea loviturii de începere sau acordarea unei grămezi la centrul liniei de centru. Dacă purtătorul de balon este placat, faza este urmată frecvent de un ruck.

Meciurile sunt împărțite în două reprize de câte 40 de minute, cu o pauză de cel mult 15 minute între ele. Echipele schimbă jumătățile de teren după pauză. Întreruperile cauzate de accidentări sau cele necesare pentru ca arbitrul să ia măsuri disciplinare nu sunt incluse în timpul de joc, astfel încât timpul real scurs este de obicei mai mare de 80 de minute. Arbitrul cronometrează jocul chiar și atunci când, așa cum se întâmplă în multe competiții profesioniste, este asistat de un cronometror oficial. Dacă timpul expiră în timp ce balonul este încă în joc, partida continuă până când balonul devine „mort”, iar abia atunci arbitrul fluieră sfârșitul reprizei sau al meciului; dacă însă arbitrul acordă o lovitură de pedeapsă sau o lovitură liberă, jocul continuă.

În fazele eliminatorii ale competițiilor de rugby, în special la Cupa Mondială de Rugby, dacă scorul este egal la sfârșitul timpului regulamentar, se dispută două reprize de timp suplimentar de câte 10 minute, cu o pauză de 5 minute între ele. Dacă scorul rămâne egal după 100 de minute, regulamentul prevede încă 20 de minute de timp suplimentar în sistem „moarte subită”. Dacă nici în această perioadă nu se înscrie niciun punct, câștigătoarea este stabilită printr-o procedură de departajare prin lovituri la țintă. Totuși, niciun meci din istoria Cupei Mondiale de Rugby nu a depășit vreodată 100 de minute pentru a ajunge la perioada de timp suplimentar cu „moarte subită”.

Pase și lovituri de picior

Un jucător pregătindu-se
să paseze balonul

Executarea transformării după o încercare

Pasa înainte (aruncarea balonului înainte către un alt jucător) nu este permisă; balonul poate fi pasat lateral sau înapoi. Balonul este avansat, în general, în trei moduri: printr-o lovitură de picior, prin alergarea unui jucător cu balonul sau în cadrul unei grămezi ori al unui mol. Numai purtătorul de balon poate fi placat sau implicat într-un ruck. Un „înainte” are loc atunci când un jucător pierde sau propulsează balonul spre înainte, iar jocul este reluat printr-o grămadă.

Orice jucător poate șuta balonul spre înainte pentru a câștiga teren. Atunci când un jucător aflat oriunde în suprafața de joc șutează indirect în margine, astfel încât balonul să aterizeze mai întâi în câmpul de joc, repunerea se efectuează în locul în care balonul a ajuns în margine. Dacă un jucător șutează direct în margine (adică fără ca balonul să aterizeze mai întâi în câmpul de joc) din interiorul propriului 22, aliniamentul este acordat adversarilor în locul în care balonul a ajuns în margine; dacă însă un jucător aflat în afara propriului 22 șutează direct în margine, aliniamentul are loc în dreptul locului de unde balonul a fost șutat.

Situații de aglomerare

Placajul trebuie executat sub nivelul umerilor, cu scopul de a opri și a aduce la pământ purtătorul de balon.

Obiectivul echipei aflate în apărare este de a opri purtătorul de balon prin placarea și aducerea acestuia la pământ (fază urmată frecvent de un ruck) sau de a disputa posesia balonului în timp ce purtătorul rămâne în picioare (mol). Ruckul și molul sunt situații de aglomerare (breakdowns), fiecare fiind reglementată de o lege specifică.

Placajul

Un jucător poate placa un adversar aflat în posesia balonului, ținându-l și aducându-l la pământ. Placheurul nu poate placa deasupra liniei umerilor (gâtul și capul sunt zone în care placajul este interzis), iar pentru efectuarea placajului trebuie să încerce să cuprindă cu brațele jucătorul placat. Este interzisă împingerea, atacarea cu umărul sau împiedicarea unui jucător folosind laba piciorului sau piciorul, însă mâinile pot fi folosite pentru un placaj la gleznă (tap-tackle sau ankle-tap). Un adversar care a sărit pentru a prinde balonul nu poate fi placat până când nu revine cu picioarele pe pământ.

Ruckul și molul

Un mol se formează după ce purtătorul de balon intră în contact cu un adversar, dar rămâne în picioare; după ce cel puțin trei jucători, în orice combinație, s-au legat între ei, s-a format un mol. Ruckul (numit și „grămadă spontană”) este asemănător molului, însă în acest caz balonul se află la pământ, iar cel puțin trei jucători atacanți se leagă deasupra acestuia în încercarea de a asigura posesia balonului.

Faze fixe

Irlanda și Georgia disputând un aliniament la Cupa Mondială de Rugby din 2007

Aliniamentul

Atunci când balonul părăsește lateral câmpul de joc, se acordă un aliniament în favoarea echipei adverse celei care a atins ultima balonul. Înaintașii celor două echipe se aliniază la o distanță de un metru între cele două șiruri, perpendicular pe linia de margine și între 5 și 15 m (5,5 și 16,4 yd) de aceasta. Balonul este repus de la linia de margine, pe mijlocul spațiului dintre cele două șiruri de înaintași, de către un jucător — de regulă trăgătorul (talonerul) — al echipei care nu a trimis balonul în margine. Excepția apare atunci când balonul a ajuns în margine în urma unei lovituri de pedeapsă, caz în care echipa care a beneficiat de lovitura de pedeapsă efectuează repunerea.

Ambele echipe dispută balonul, iar jucătorii își pot ridica coechipierii. Un jucător aflat în săritură nu poate fi placat până când nu revine pe pământ, iar între jucători este permis numai contactul umăr la umăr; încălcarea intenționată a acestei reguli constituie joc periculos și se sancționează cu o lovitură de pedeapsă.

Grămada

Articol principal: Grămadă (rugby)

O grămadă între Crusaders din Noua Zeelandă și Brumbies din Australia

Grămada este o modalitate de reluare sigură și echitabilă a jocului după o infracțiune minoră. Aceasta se acordă atunci când un jucător face un înainte sau o pasă înainte, când un jucător introduce balonul în propriul teren de țintă și îl culcă acolo, când un jucător se află accidental în ofsaid sau când balonul rămâne blocat într-un ruck sau într-un mol fără posibilitatea realistă de a fi recuperat. O echipă poate opta, de asemenea, pentru o grămadă atunci când beneficiază de o lovitură de pedeapsă.

Grămada este formată de cei opt înaintași ai fiecărei echipe, care se apleacă și se leagă în trei rânduri înainte de a se angaja cu formația adversă. Pentru fiecare echipă, linia I este alcătuită din doi stâlpi (pilieri) — stâlpul de pe partea deschisă și stâlpul de pe partea închisă — cu trăgătorul (talonerul) între ei. Cei doi stâlpi se numără, de regulă, printre cei mai puternici jucători ai echipei. Al doilea rând este alcătuit din cei doi jucători de linia a II-a și cele două aripi de grămadă. În spatele acestora se află numărul 8. Această așezare este cunoscută drept formația 3–4–1. După formarea grămezii, mijlocașul la grămadă al echipei care beneficiază de introducere rostogolește balonul în spațiul dintre cele două linii I, denumit „tunel”. Cei doi trăgători dispută apoi posesia, încercând să taloneze balonul spre înapoi cu piciorul, în timp ce fiecare înaintare încearcă să împingă înaintarea adversă spre înapoi pentru a facilita câștigarea posesiei. Echipa care câștigă posesia poate fie să păstreze balonul la picioarele jucătorilor în timp ce împinge adversarii înapoi pentru a câștiga teren, fie să transfere balonul în partea din spate a grămezii, de unde acesta poate fi cules de numărul 8 sau de mijlocașul la grămadă.

Oficialii meciului și infracțiunile

Judecător de margine cu steagul

Există trei oficiali ai meciului: un arbitru și doi arbitri asistenți. Arbitrului i se adresează în mod tradițional apelativul „Sir”. Arbitrii asistenți, denumiți anterior judecători de margine, aveau ca funcție principală semnalizarea ieșirii balonului în margine; atribuțiile lor au fost extinse, iar în prezent îl asistă pe arbitru într-o serie de domenii, precum semnalizarea antijocului și verificarea liniilor de ofsaid. În plus, la meciurile din competițiile de nivel înalt există adesea un arbitru video (TMO), care îl asistă pe arbitru în luarea anumitor decizii și comunică cu acesta prin radio. Arbitrii folosesc un sistem de semnale pentru a indica deciziile luate.

Printre infracțiunile frecvente se numără placajul deasupra liniei umerilor, prăbușirea unei grămezi, a unui ruck sau a unui mol, neeliberarea balonului de către un jucător aflat la pământ și poziția de ofsaid. Atunci când beneficiază de o lovitură de pedeapsă, echipa nevinovată are mai multe opțiuni: o lovitură jucată repede la mână (tap), în care balonul este șutat pe o distanță foarte mică, permițând executantului să-l recupereze și să alerge cu el; o lovitură de picior din zbor, prin care balonul este șutat la distanță pentru câștigarea de teren; o lovitură de picior așezată, prin care șuterul încearcă să marcheze o țintă; sau o grămadă. Jucătorii pot fi eliminați definitiv (semnalizat printr-un cartonaș roșu) sau eliminați temporar timp de zece minute (trimiși în sin-bin, fapt semnalizat printr-un cartonaș galben) pentru antijoc sau infracțiuni repetate și nu pot fi înlocuiți în perioada respectivă.

Uneori, anumite infracțiuni nu sunt observate de arbitru în timpul meciului; acestea pot face obiectul unei citări după meci de către comisarul de citare, iar jucătorului vinovat i se pot aplica sancțiuni, de regulă suspendarea pentru un anumit număr de săptămâni.

Înlocuiri

În timpul meciului, jucătorii pot fi înlocuiți din cauza unei accidentări sau din motive tactice. Un jucător înlocuit din cauza unei accidentări nu poate reveni în joc, cu excepția situației în care a fost înlocuit temporar pentru oprirea unei sângerări; un jucător înlocuit tactic poate reveni temporar pentru a înlocui un jucător care are o rană deschisă sau care a suferit o comoție cerebrală ori poate reveni definitiv dacă înlocuiește un jucător de linia I. În meciurile internaționale sunt permiși opt înlocuitori; în competițiile interne sau transfrontaliere, la discreția federației sau federațiilor naționale responsabile, numărul înlocuitorilor poate fi stabilit până la un maximum de opt, dintre care trei trebuie să fie suficient de pregătiți și experimentați pentru a putea acoperi cele trei posturi din linia I.

Până în 2016, toate înlocuirile, indiferent de motiv, erau contabilizate în limita permisă într-un meci. În 2016, World Rugby a modificat Legea astfel încât înlocuirile efectuate pentru un jucător considerat incapabil să continue din cauza antijocului unui adversar să nu mai fie incluse în limita de înlocuiri permisă într-un meci. Modificarea a intrat în vigoare în luna ianuarie a acelui an în emisfera sudică și în luna iunie în emisfera nordică.

Echipament

Elementele de bază ale echipamentului pentru un meci de rugby union sunt balonul, tricoul, șortul, jambierele și ghetele. Balonul de rugby este oval (din punct de vedere geometric, un sferoid prolat) și este alcătuit din patru fâșii. În trecut, balonul era confecționat din piele, însă în epoca modernă, în majoritatea meciurilor se folosesc baloane din materiale sintetice. World Rugby stabilește dimensiuni precise pentru balon: o lungime de 280–300 mm (11–12 in), o circumferință longitudinală de 740–770 mm (29–30 in) și o circumferință transversală de 580–620 mm (23–24 in). Ghetele de rugby sunt prevăzute cu crampoane pe talpă, pentru a asigura aderența pe suprafața de joc. Crampoanele pot fi din metal sau plastic, dar nu trebuie să aibă muchii sau proeminențe ascuțite.

Echipamentul de protecție este opțional și strict reglementat. Cele mai frecvente articole sunt protecțiile de gură sau dentare, purtate de aproape toți jucătorii și obligatorii în unele țări în care se practică rugby. Printre celelalte articole de protecție permise se numără casca, protecțiile subțiri și flexibile pentru umeri (cu o grosime de cel mult 10 mm) și protecțiile de tibie, purtate sub jambiere. Pot fi purtate bandaje sau benzi pentru susținerea ori protejarea zonelor accidentate; unii jucători poartă bandă în jurul capului pentru a-și proteja urechile în grămezi și ruckuri. Jucătoarele pot purta și protecții pentru piept. Deși nu au rol de protecție, sunt permise și anumite tipuri de mănuși fără degete pentru îmbunătățirea prizei asupra balonului.

Oficialii meciului au responsabilitatea de a verifica înaintea partidei echipamentul jucătorilor, pentru a se asigura că acesta respectă Legile Jocului.

Organisme de conducere

Vezi și: World Rugby.

Federații membre și asociate

     Federație membră

     Federație asociată

Organismul internațional de conducere al rugby union și al formelor asociate ale jocului, precum rugby-ul în 7, este World Rugby. Sediul World Rugby se află la Dublin, în Irlanda. World Rugby, fondată în 1886, conduce sportul la nivel mondial și publică Legile Jocului și clasamentul mondial. În februarie 2014, World Rugby (cunoscută atunci sub denumirea IRB, de la International Rugby Board) avea 119 federații membre, dintre care 101 cu drepturi depline și 18 asociate. Potrivit World Rugby, rugby union este practicat de bărbați și femei în peste 100 de țări. World Rugby organizează Cupa Mondială de Rugby, Cupa Mondială de Rugby feminin, Cupa Mondială de Rugby în 7, HSBC Sevens Series, HSBC Women's Sevens Series, Campionatul Mondial de Rugby U20, Trofeul Mondial de Rugby U20, World Rugby Nations Cup și Pacific Nations Cup. World Rugby organizează proceduri de vot pentru stabilirea gazdelor acestor competiții, cu excepția seriilor mondiale masculine și feminine de rugby în 7, pentru care încheie acorduri cu mai multe federații naționale în vederea organizării etapelor individuale.

Șase asociații regionale, membre ale World Rugby, constituie următorul nivel administrativ:

• Rugby Africa, denumită anterior Confederația Africană de Rugby (CAR)
• Asia Rugby, denumită anterior Asian Rugby Football Union (ARFU)
• Rugby Americas North, denumită anterior North America Caribbean Rugby Association (NACRA)
• Rugby Europe, denumită anterior Fédération Internationale de Rugby Amateur – Association Européenne de Rugby (FIRA-AER)
• Oceania Rugby, denumită anterior Federation of Oceania Rugby Unions (FORU)
• Sudamérica Rugby, denumită anterior Confederación Sudamericana de Rugby (Confederația Sud-Americană de Rugby sau CONSUR)

SANZAAR (South Africa, New Zealand, Australia and Argentina Rugby) este un parteneriat între federațiile de rugby din Africa de Sud, Noua Zeelandă, Australia și Argentina (UAR), care administrează Super Rugby și Rugby Championship (anterior Tri Nations, înainte de includerea Argentinei). Deși UAR nu a avut inițial reprezentare în consiliul fostei organizații SANZAR, federației i s-a acordat posibilitatea de a participa la deciziile organizației, în special în ceea ce privește Rugby Championship, iar în 2016 a devenit membru cu drepturi depline al SANZAAR, odată cu intrarea Argentinei în Super Rugby.

Federațiile naționale administrează rugby union în fiecare țară și sunt afiliate la World Rugby. Din 2016, Consiliul World Rugby are 40 de locuri. Un total de 11 federații — cele opt federații fondatoare, reprezentând Anglia, Scoția, Irlanda, Țara Galilor, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud și Franța, la care se adaugă Argentina, Canada și Italia — au câte două locuri. În plus, cele șase asociații regionale au câte două locuri. Alte patru federații — Georgia, Japonia, România și Statele Unite ale Americii — au câte un loc. În sfârșit, președintele și vicepreședintele, care provin de regulă din una dintre cele opt federații fondatoare (deși actualul vicepreședinte, Agustín Pichot, aparține federației argentiniene, care nu este membru fondator), au câte un vot.

Răspândirea la nivel mondial

Suporteri japonezi și galezi de rugby la Cardiff, în Țara Galilor, în septembrie 2007

Primele țări care au adoptat rugby union au fost Anglia, țara în care a apărut sportul, și celelalte trei Home Nations, Scoția, Irlanda și Țara Galilor. Răspândirea rugby union ca sport la nivel mondial își are originile în introducerea jocului în alte regiuni de către expatriați britanici, personal militar și studenți aflați la studii în străinătate. Primul club de rugby din Franța a fost înființat de rezidenți britanici la Le Havre în 1872, iar în anul următor Argentina a consemnat primul său meci: „Banks” contra „City”, la Buenos Aires. La rândul lor, călătorii francezi și argentinieni, în special studenții, au contribuit la răspândirea jocului dincolo de Imperiul Britanic, acesta prinzând rădăcini mai ales în Italia, România, Uruguay și Chile.

Opt țări au adoptat rugby union ca sport național de facto: Fiji, Georgia, Madagascar, Noua Zeelandă, Samoa, Tonga, Țara Galilor și Africa de Sud.

Oceania

Un club de rugby a fost înființat la Sydney, în Noul Wales de Sud, Australia, în 1864, iar sportul ar fi fost introdus în Noua Zeelandă de Charles Monro în 1870, după ce acesta practicase rugby în perioada în care era elev la Christ's College din Finchley.

Mai multe state insulare au adoptat rugby-ul. În Fiji, rugby-ul a fost practicat pentru prima dată în jurul anului c. 1884 de militari europeni și fijieni din Native Constabulary, la Ba, pe insula Viti Levu. Fiji și-a trimis apoi prima echipă peste hotare în Samoa în 1924, iar Samoa și-a înființat în același an propria federație. Alături de Tonga, alte țări din Oceania care au echipe naționale de rugby sunt Insulele Cook, Niue, Papua Noua Guinee și Insulele Solomon.

America de Nord și Caraibe

În America de Nord, un club a fost înființat la Montreal în 1868, fiind primul club din Canada. Orașul Montreal a jucat, de asemenea, un rol în introducerea sportului în Statele Unite ale Americii, atunci când studenții de la Universitatea McGill au jucat împotriva unei echipe de la Universitatea Harvard în 1874. Cele două forme ale fotbalului de tip gridiron — fotbalul canadian și fotbalul american — erau odinioară considerate forme de rugby, însă introducerea regulamentară a pasei înainte a rupt legătura conceptuală dintre vechile coduri de rugby din Lumea Veche și codurile de gridiron din Lumea Nouă, astfel încât acestea sunt în prezent rareori considerate forme de rugby. Un element durabil al acestei legături este organismul de conducere al fotbalului canadian, Football Canada, care a purtat denumirea Canadian Rugby Union (CRU) până în 1967, la peste cincizeci de ani după ce sportul se separase de regulile consacrate ale rugby union. Grey Cup, trofeul acordat câștigătoarei campionatului profesionist omonim din Canadian Football League (CFL), a fost acordat inițial campioanei CRU. Cele două ligi cele mai puternice din cadrul CRU, Interprovincial Rugby Football Union din estul Canadei și Western Interprovincial Football Union din vestul Canadei, au evoluat în actuala CFL.

Deși data exactă a introducerii rugby union în Trinidad și Tobago nu este cunoscută, primul club, Northern RFC, a fost înființat în 1923, o echipă națională evolua deja în 1927, iar în urma anulării unui turneu în Guyana Britanică în 1933, echipa și-a mutat destinația în Barbados, contribuind astfel la introducerea rugby-ului pe insulă. Alte teritorii din zona Atlanticului în care se practică rugby union sunt Jamaica și Bermuda.

Rugby union este sportul universitar și sportul în general cu cea mai rapidă creștere în Statele Unite.

Major League Rugby este principala competiție profesionistă de rugby union din Statele Unite și Canada. O echipă profesionistă americană, American Raptors, cunoscută anterior ca MLR Glendale și Colorado Raptors, evoluează în competiția predominant sud-americană Super Rugby Americas.

Europa

Germania jucând împotriva Belgiei într-un meci de calificare la Cupa Mondială, aprilie 2006

Dezvoltarea rugby union în Europa, în afara țărilor participante la Turneul celor Șase Națiuni, a fost inegală în ceea ce privește numărul de practicanți, numărul de spectatori și audiențele. Din punct de vedere istoric, reprezentativele britanice și irlandeză jucau împotriva echipelor din emisfera sudică — Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud — precum și împotriva Franței. Celelalte țări europene jucau în principal între ele. Într-o perioadă în care fusese izolată de federațiile britanice și irlandeză, Franța, lipsită de alte meciuri internaționale, a devenit singura echipă europeană din primul eșalon care întâlnea cu regularitate celelalte țări europene, în principal Belgia, Țările de Jos, Germania, Spania, România, Polonia, Italia și Cehoslovacia. În 1934, la inițiativa Federației Franceze de Rugby, a fost înființată FIRA (Fédération Internationale de Rugby Amateur) pentru organizarea rugby union în afara autorității IRFB. Membrii fondatori au fost Italia, România, Țările de Jos, Portugalia, Cehoslovacia și Suedia.

Patru dintre aceste echipe au obținut, în diferite perioade, succese notabile. Cea mai de succes, Italia, s-a alăturat în 2000 Turneului celor Cinci Națiuni, devenind al șaselea membru și transformând competiția în actualul Turneu al celor Șase Națiuni. Italia a obținut numeroase victorii împotriva tuturor rivalelor sale din Turneul celor Șase Națiuni și a învins, de asemenea, Africa de Sud, Australia și Argentina în meciuri oficiale. Înainte de ascensiunea Italiei, România s-a bucurat de o perioadă de succes, reprezentativa sa, beneficiind de sprijinul regimului comunist, punând în mod regulat probleme marilor națiuni europene. Căderea comunismului în România a fost urmată de o perioadă de declin accentuat, din care rugby-ul românesc încă nu și-a revenit pe deplin, însă România rămâne una dintre cele mai importante echipe europene din al doilea eșalon. Georgia, situată în Caucaz, a devenit o forță importantă la începutul secolului al XXI-lea; jocul național tradițional lelo prezenta asemănări puternice cu rugby union, ceea ce a favorizat adoptarea sportului după obținerea independenței, iar Georgia este în prezent considerată cea mai puternică națiune europeană din afara grupului tradițional al celor Șase Națiuni și, posibil, chiar de un nivel comparabil cu Italia. După calificarea la Cupa Mondială de Rugby din 2023 prin recalificarea finală, Portugalia a avut un turneu surprinzător de reușit, remizând 18–18 cu Georgia și evoluând bine împotriva echipelor de prim eșalon Țara Galilor și Australia, înainte de o victorie istorică împotriva Fijiului, care avea să ajungă în sferturile de finală. Portugalia a beneficiat și de un sprijin semnificativ din partea suporterilor în timpul turneului.

Printre celelalte țări europene cu o tradiție importantă în rugby se numără Rusia, al cărei prim meci consemnat oficial a fost cel dintre Dinamo Moscova și Institutul de Educație Fizică din Moscova, în 1933. Rugby-ul din Spania, asociat adesea cu regiunile bască și catalană din apropierea frontierei cu Franța, este de asemenea relativ puternic în acest context, ratând de două ori calificarea la Cupa Mondială din cauza încălcării regulamentelor, după ce obținuse pe teren numărul de puncte necesar, și găzduind meciuri din competițiile europene profesioniste intercluburi în fața unor audiențe numeroase.

În 1999, FIRA a acceptat să intre sub autoritatea IRB, devenind un organism de conducere exclusiv european. În consecință, și-a schimbat denumirea în FIRA–AER (Fédération Internationale de Rugby Amateur – Association Européenne de Rugby). În 2014 și-a adoptat denumirea actuală, Rugby Europe.

America de Sud

Echipele argentiniene Alumni și Hindú disputând finala Torneo de la URBA din 2007

Deși Argentina este cea mai cunoscută țară sud-americană în care se practică rugby, înființându-și federația națională de rugby în 1899, alte câteva țări de pe continent au o îndelungată tradiție în acest sport. Rugby-ul era practicat în Brazilia încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă jocul a început să fie practicat cu regularitate abia din 1926, când São Paulo a învins Santos într-un meci între cele două orașe. Uruguay a avut nevoie de mai multe tentative nereușite de a introduce și organiza rugby-ul, impulsionate în principal de eforturile Montevideo Cricket Club; acestea au avut succes în 1951, odată cu înființarea unui campionat național și a patru cluburi. Alte țări sud-americane care au înființat federații de rugby sunt Chile (1948) și Paraguay (1968).

Super Rugby Americas este competiția profesionistă de rugby union din America de Sud.

Asia

Numeroase țări asiatice au o tradiție a practicării rugby-ului care datează din perioada Imperiului Britanic. India a început să practice rugby la începutul anilor 1870, Calcutta Football Club fiind înființat în 1873. Totuși, după plecarea unui regiment local al armatei britanice, interesul pentru rugby a scăzut în regiune. În 1878, Calcutta Football Club a fost desființat, iar rugby-ul din India a intrat în declin. Sri Lanka susține că și-a înființat federația în 1878 și, deși există puține informații oficiale din această perioadă, echipa a câștigat Cupa All-India la Madras în 1920. Primul meci consemnat în Malaysia a avut loc în 1892, însă prima dovadă clară a practicării rugby-ului este existența Cupei HMS Malaya, acordată pentru prima dată în 1922 și oferită și în prezent câștigătoarei competiției Malay Sevens.

Rugby union a fost introdus în Japonia în 1899 de doi studenți de la Cambridge: Ginnosuke Tanaka și Edward Bramwell Clarke. Federația Japoneză de Rugby a fost înființată în 1926, iar locul Japoniei în istoria rugby-ului a fost consolidat atunci când țara a găzduit Cupa Mondială de Rugby din 2019. A fost prima țară din afara Commonwealth-ului, Irlandei și Franței care a găzduit competiția, iar IRB a considerat turneul o oportunitate de extindere a rugby union, în special în Asia. Alte țări asiatice cu o tradiție importantă în rugby sunt Singapore, Coreea de Sud, China și Filipine, în timp ce fosta colonie britanică Hong Kong este importantă în istoria dezvoltării rugby-ului în 7, în special prin turneul Hong Kong Sevens, fondat în 1976.

Rugby-ul din Orientul Mijlociu și statele din Golf își are începuturile în anii 1950, când au fost înființate cluburi de către militarii britanici și francezi staționați în regiune după cel de-Al Doilea Război Mondial. După plecarea acestora, cluburile și echipele au fost menținute de tineri profesioniști, în principal europeni, care lucrau în țările respective. Federația din Oman a fost înființată în 1971. Bahrain și-a înființat federația un an mai târziu, iar în 1975 a fost creat Dubai Sevens, principala competiție de rugby din Golf. Rugby-ul rămâne un sport minoritar în regiune, Israel și Emiratele Arabe Unite fiind, în 2019, singurele federații membre din Orientul Mijlociu incluse în clasamentul World Rugby.

Coasta de Fildeș înaintea meciului cu Zambia din calificările africane pentru Cupa Mondială din 2011, 21 iulie 2008

Africa

În 1875, rugby-ul a fost introdus în Africa de Sud de soldați britanici staționați la Cape Town. Jocul s-a răspândit rapid în întreaga țară, înlocuind jocul de fotbal practicat la Winchester College ca sport preferat în Africa de Sud și răspândindu-se în Zimbabwe învecinat. Coloniștii sud-africani au introdus jocul și în Namibia și au jucat împotriva administratorilor britanici din Africa Răsăriteană Britanică. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, sportul a fost răspândit în Africa de coloniști și reprezentanți ai administrațiilor coloniale, care adoptau adesea o politică prin care practicarea jocului era rezervată albilor. Acest lucru a făcut ca rugby-ul să fie perceput de populațiile indigene drept un sport burghez, cu o atractivitate redusă. Cu toate acestea, au apărut nuclee de practicare a rugby-ului în rândul populației de culoare, în special în Eastern Cape și la Harare. Printre primele țări în care s-a practicat rugby competițional se numără Africa de Sud și Rhodesia învecinată (actualul Zimbabwe), care a înființat Rhodesia Rugby Football Union în 1895 și a devenit o destinație obișnuită pentru echipele britanice și neozeelandeze aflate în turneu.

În perioada mai recentă, sportul a fost adoptat de mai multe țări africane. La începutul secolului al XXI-lea, meciurile echipei naționale a Madagascarului au atras până la 40.000 de spectatori, în timp ce Namibia, a cărei tradiție în rugby datează din 1915, s-a calificat de șapte ori la turneul final al Cupei Mondiale începând din 1999. Alte țări africane reprezentate în clasamentul World Rugby prin federații membre sunt Coasta de Fildeș, Kenya, Uganda și Zambia. Africa de Sud și Kenya se numără printre cele 15 „echipe de bază” care participă la fiecare etapă a seriei mondiale masculine de rugby în 7.

Rugby feminin

Rugby feminin în Statele Unite:
NC Hustlers contra Midwest II

Primele consemnări ale rugby-ului feminin datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prima sursă documentată fiind scrierile lui Emily Valentine, în care aceasta afirmă că a înființat o echipă de rugby la Portora Royal School din Enniskillen, Irlanda, în 1887. Deși există relatări despre meciuri feminine timpurii în Noua Zeelandă și Franța, unul dintre primele meciuri importante pentru care există dovezi directe a fost partida din 1917, în timpul Primului Război Mondial, dintre Cardiff Ladies și Newport Ladies; o fotografie prezintă echipa Cardiff înaintea meciului de la Cardiff Arms Park. Din anii 1980, jocul a devenit din ce în ce mai popular în rândul sportivelor, iar până în 2010, potrivit World Rugby, rugby-ul feminin era practicat în peste 100 de țări.

Women's Rugby Football Union (WRFU), cu sediul în Anglia și responsabilă de rugby-ul feminin din Anglia, Scoția, Irlanda și Țara Galilor, a fost înființată în 1983 și este cel mai vechi organism de conducere organizat formal pentru rugby-ul feminin. În 1994, aceasta a fost înlocuită în Anglia de Rugby Football Union for Women (RFUW), fiecare dintre celelalte Home Nations preluând administrarea rugby-ului feminin pe propriul teritoriu.

Principala competiție internațională de rugby feminin este Cupa Mondială de Rugby feminin, organizată pentru prima dată în 1991; între 1994 și 2014, aceasta s-a desfășurat o dată la patru ani. După ediția din 2014, turneul a fost devansat cu un an, până în 2017, pentru a evita suprapunerea cu alte cicluri competiționale, în special cu Cupa Mondială de Rugby în 7. După 2017, Cupa Mondială de Rugby feminin a revenit la un ciclu de patru ani, edițiile viitoare urmând să fie organizate în anul de la mijlocul ciclului Cupei Mondiale masculine.

Principalele competiții internaționale

Cupa Mondială de Rugby masculin

Articol principal: Cupa Mondială de Rugby

Un balon uriaș de rugby suspendat de Turnul Eiffel pentru a marca găzduirea de către Franța a Cupei Mondiale din 2007

Cea mai importantă competiție din rugby union este Cupa Mondială de Rugby, competiție masculină organizată o dată la patru ani de la ediția inaugurală din 1987. Africa de Sud este campioana mondială en-titre, după ce a învins Noua Zeelandă cu 12–11 în finala Cupei Mondiale din 2023, disputată în Franța. Africa de Sud deține recordul de titluri mondiale, cu patru trofee (1995, 2007, 2019 și 2023). Noua Zeelandă a câștigat titlul de trei ori (1987, 2011 și 2015), Australia de două ori (1991 și 1999), iar Anglia o dată (2003). Anglia este singura reprezentativă din emisfera nordică care a câștigat Cupa Mondială de Rugby.

Cupa Mondială de Rugby masculin a continuat să se dezvolte de la prima sa ediție, organizată în 1987. Turneul inaugural, la care 16 echipe au concurat pentru titlu, a fost transmis în 17 țări și a înregistrat o audiență televizată cumulată de 230 de milioane de telespectatori. Pentru meciurile din faza grupelor și fazele finale ale aceleiași ediții s-au vândut mai puțin de un milion de bilete. La Cupa Mondială din 2007, 94 de țări au participat la competiție și la procesul de calificare, iar pentru faza grupelor și fazele finale s-au vândut 3.850.000 de bilete. Audiența televizată cumulată a competiției, transmisă atunci în 200 de țări, a fost estimată la 4,2 miliarde de telespectatori.

Cupa Mondială de Rugby din 2019 s-a desfășurat în Japonia între 20 septembrie și 2 noiembrie. A fost cea de-a noua ediție și prima dată când turneul s-a desfășurat în Asia.

Competiții regionale

Griffins RFC Kotka, echipa de rugby union din Kotka, Finlanda, evoluând într-un turneu de rugby în VII în 2013

Printre principalele competiții internaționale se numără Turneul celor Șase Națiuni și Rugby Championship, desfășurate în Europa, respectiv în emisfera sudică.

Turneul celor Șase Națiuni este o competiție anuală la care participă reprezentativele Angliei, Franței, Irlandei, Italiei, Scoției și Țării Galilor. Fiecare reprezentativă le întâlnește o dată pe celelalte cinci. După primele meciuri internaționale dintre Anglia și Scoția, Irlanda și Țara Galilor au început să participe în anii 1880, formând competiția cunoscută drept Home International Championship. Franța s-a alăturat turneului în primul deceniu al secolului al XX-lea, iar în 1910 a apărut pentru prima dată denumirea Five Nations („Turneul celor Cinci Națiuni”). Totuși, cele patru Home Nations (Anglia, Irlanda, Scoția și Țara Galilor) au exclus Franța în 1931, pe fondul unei serii de rezultate slabe, al acuzațiilor de profesionalism și al preocupărilor privind violența de pe teren. Franța a revenit în competiție în 1939–1940, însă Al Doilea Război Mondial a întrerupt turneul pentru încă opt ani. Franța a participat la toate edițiile desfășurate după război, prima dintre acestea având loc în 1947. În 2000, Italia a devenit a șasea participantă, iar din 2013 Stadio Olimpico din Roma a înlocuit Stadio Flaminio ca stadion pe care reprezentativa italiană își dispută meciurile de pe teren propriu.

Rugby Championship este competiția internațională anuală a celor mai puternice reprezentative din emisfera sudică. De la înființarea sa, în 1996, și până în 2011, competiția a fost cunoscută sub denumirea Tri Nations, deoarece reunea cele trei mari puteri tradiționale ale emisferei: Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud. Aceste reprezentative au dominat clasamentele mondiale în ultimii ani, iar Tri Nations a fost considerată de mulți una dintre cele mai puternice și dificile competiții din rugby-ul internațional. Inițial, Tri Nations se disputa în sistem tur-retur, fiecare dintre cele trei reprezentative întâlnindu-le de două ori pe celelalte două.

În 2006 a fost introdus un nou sistem, în care fiecare reprezentativă le întâlnea de trei ori pe celelalte, deși în 2007 și 2011 echipele s-au întâlnit doar de două ori, întrucât ambii au fost ani în care s-a disputat Cupa Mondială. După evoluțiile foarte bune ale Argentinei la Cupa Mondială din 2007, după ediția Tri Nations din 2009, SANZAR (South Africa, New Zealand and Australian Rugby) a invitat Federația Argentiniană de Rugby (UAR) să participe, începând din 2012, la o competiție extinsă la patru reprezentative. Începând cu ediția din 2012, competiția a fost redenumită oficial Rugby Championship. S-a revenit la formatul inițial tur-retur al Tri Nations, însă cu participarea a patru reprezentative. În anii Cupei Mondiale se organizează o ediție prescurtată, în care fiecare echipă le întâlnește o singură dată pe celelalte. În 2020, formatul „Tri Nations” a fost reintrodus temporar ca urmare a retragerii Africii de Sud din cauza pandemiei de COVID-19.

Rugby-ul în cadrul competițiilor polisportive

Rugby-ul în XV a făcut parte din programul Jocurilor Olimpice în 1900, 1908, 1920 și 1924. Potrivit regulilor olimpice, Scoția, Țara Galilor și Anglia nu puteau participa separat, deoarece nu sunt state suverane. În 1900, Franța a câștigat medalia de aur, învingând Marea Britanie cu 27–8 și Germania cu 27–17. În 1908, Australia a învins Marea Britanie cu 32–3 și a câșigat medalia de aur. În 1920, Statele Unite, cu o echipă alcătuită din numeroși jucători cu puțină experiență în rugby, au produs o mare surpriză învingând Franța cu 8–0. În 1924, Statele Unite au învins din nou Franța, cu 17–3, devenind singura echipă care a câștigat de două ori titlul olimpic la rugby în XV.

În 2009, Comitetul Olimpic Internațional a votat, cu 81 de voturi pentru și 8 împotrivă, pentru reintroducerea rugby-ului în programul olimpic cel puțin la Jocurile Olimpice din 2016 și 2020, însă sub forma rugby-ului în VII, într-un turneu desfășurat pe parcursul a patru zile. Revenirea în programul olimpic fusese de mult timp un obiectiv al lumii rugby-ului, iar Bernard Lapasset, președintele International Rugby Board, a declarat că medalia olimpică de aur avea să fie considerată „apogeul sportului nostru” în rugby-ul în VII.

Rugby-ul în VII face parte din programul Jocurilor Commonwealth-ului începând cu ediția din 1998 de la Kuala Lumpur. Noua Zeelandă a câștigat cele mai multe medalii de aur, impunându-se în primele patru ediții consecutive, înainte ca Africa de Sud să o învingă în 2014. Rugby-ul face parte și din programul Jocurilor Asiatice începând cu ediția din 1998 de la Bangkok, Thailanda. La edițiile din 1998 și 2002 s-au disputat atât competiții de rugby în XV, cât și de rugby în VII, însă din 2006 a fost păstrat numai rugby-ul în VII. În 2010 a fost introdusă și competiția feminină de rugby în VII. Este probabil ca disciplina să rămână permanent în programul Jocurilor Asiatice, ca urmare a includerii rugby-ului în VII în programul olimpic începând cu Jocurile Olimpice din 2016.

Rugby feminin la nivel internațional

Rugby-ul feminin internațional a început în 1982, cu un meci între reprezentativele feminine ale Franței și Țărilor de Jos, disputat la Utrecht. Până în 2009, reprezentative din peste 40 de țări disputaseră în total mai mult de 600 de meciuri internaționale de rugby feminin.

Prima Cupă Mondială de Rugby feminin s-a desfășurat în Țara Galilor în 1991 și a fost câștigată de Statele Unite. A doua ediție a avut loc în 1994, iar din acel moment și până în 2014 competiția s-a desfășurat o dată la patru ani. Reprezentativa feminină a Noii Zeelande a câștigat apoi patru Cupe Mondiale consecutive (1998, 2002, 2006 și 2010), înainte ca Anglia să câștige ediția din 2014. După ediția din 2014, World Rugby a mutat următoarea ediție în 2017, stabilind din acel moment un nou ciclu de patru ani. Noua Zeelandă este deținătoarea titlului mondial.

Pe lângă Cupa Mondială de Rugby feminin, există și alte competiții periodice, inclusiv Turneul celor Șase Națiuni feminin, desfășurate în paralel cu competițiile masculine. Turneul celor Șase Națiuni feminin, disputat pentru prima dată în 1996, a fost dominat de Anglia, care a câștigat competiția de 14 ori, inclusiv șapte ediții consecutive între 2006 și 2012. Ulterior, Anglia a mai câștigat doar în 2017; campioana en-titre Franța s-a impus în fiecare an par menționat (2014, 2016 și 2018), în timp ce Irlanda a câștigat în 2013 și 2015.

Rugby profesionist masculin

Profesionismul a fost introdus în rugby union în 1995. Trecerea la profesionism a avut rezultate mixte, numărul practicanților la nivel de bază scăzând, iar sectorul profesionist confruntându-se cu dificultăți financiare. Tabelul următor prezintă competițiile profesioniste și semiprofesioniste de rugby union.

Competiții profesioniste de rugby

Competiție	Echipe	Țări	Media spectatorilor
Super Rugby Pacific	11	Noua Zeelandă (5), Australia (4), Fiji (1), Insulele Pacificului (1)	14.436 (2017)
PREM Rugby	10	Anglia	15.358 (2023–24)
Japan Rugby League One	12	Japonia	14.952 (2020)
Top 14	14	Franța	14.841 (2022–2023)
Currie Cup	8	Africa de Sud
United Rugby Championship	16	Irlanda (4), Țara Galilor (4), Scoția (2), Italia (2), Africa de Sud (4)	10.809 (2022–23)
National Provincial Championship	14	Noua Zeelandă
Pro D2	16	Franța
RFU Championship	12	Anglia
Major League Rugby	11	Statele Unite ale Americii
Didi 10	10	Georgia
Campionatul Rusiei de Rugby	8	Rusia
Liga Națională de Rugby	6	România
Super Rugby Americas	7	Argentina (2), Uruguay (1), Brazilia (1), Chile (1), Paraguay (1)

Variante

Meci de rugby pe plajă

Din rugby union au apărut mai multe variante ale formei standard de rugby în XV. Cele mai frecvente modificări în variantele adaptate sunt reducerea numărului de jucători și limitarea contactului fizic.

Cea mai veche variantă este rugby-ul în VII (numit și rugby 7 sau 7s), un joc foarte rapid care a apărut la Melrose, în Scoția, în 1883. În rugby-ul în VII, fiecare echipă are numai șapte jucători, iar fiecare repriză durează în mod normal șapte minute. Printre turneele importante se numără Hong Kong Sevens și Dubai Sevens, ambele desfășurate în regiuni care nu sunt asociate în mod obișnuit cu cele mai înalte niveluri ale rugby-ului în XV.

O variantă mai recentă este rugby-ul în 10 (rugby tens, 10s sau Xs), apărut în Malaysia și disputat între echipe a câte zece jucători.

În touch rugby, „placajul” este înlocuit de simpla atingere cu ambele mâini a purtătorului de balon. Această variantă este populară atât ca formă de antrenament, cât și, într-un cadru organizat, ca variantă mixtă practicată de copii și adulți.

Au fost create mai multe variante cu contact fizic redus pentru inițierea copiilor în rugby. Mini-rugby este o variantă destinată inițierii și formării copiilor în acest sport. Se joacă între echipe de numai opt jucători și pe un teren de dimensiuni mai mici.

În rugby tag, jucătorii poartă o centură prevăzută cu două benzi prinse cu scai, iar desprinderea uneia dintre benzi este considerată echivalentul unui „placaj”. În rugby tag nu este permis jocul cu piciorul. Asemănător rugby-ului tag, American Flag Rugby (AFR) este o variantă mixtă și fără contact, derivată din rugby union și destinată copiilor americani din clasele K–9. Atât American Flag Rugby, cât și mini-rugby se deosebesc de rugby tag prin introducerea treptată a unor elemente mai avansate ale rugby union pe măsură ce participanții trec la grupe de vârstă superioare.

Ten-man rugby („jocul în zece”) este un stil tactic de rugby în XV în care echipa se bazează pe forța înaintării pentru a domina posesia, grămezile și aliniamentele și pe jocul cu piciorul al mijlocașului la deschidere pentru a câștiga teren și a obține o poziție favorabilă. Cei patru treisferturi și fundașul sunt rareori folosiți în atac; atunci când sunt implicați, jocul se limitează de regulă la pătrunderi în forță ale centrului interior și la urmărirea loviturilor de picior, în special a loviturilor înalte de urmărire de tip Garryowen. Ten-man rugby este un stil de joc foarte conservator și nu este considerat deosebit de spectaculos pentru spectatori, dar poate fi eficient dacă o echipă dispune de o înaintare puternică și de un bun număr 10, mai ales atunci când liniile dinapoi sunt mai puțin eficiente. Termenul ten-man rugby are o conotație într-o anumită măsură peiorativă, deși majoritatea echipelor folosesc într-o anumită măsură aceste tactici, în special în condiții meteorologice nefavorabile, dar de regulă nu în mod exclusiv.

Printre celelalte variante mai puțin formale se numără rugby-ul pe plajă și rugby-ul pe zăpadă.

Influența asupra altor sporturi

Vezi și: Fotbal american și Rugby.

Când a codificat regulile fotbalului australian în 1859, Tom Wills s-a inspirat dintr-o formă timpurie de rugby pe care o învățase la Rugby School.

Rugby-ul în XIII a apărut după ce Northern Union s-a desprins de Rugby Football Union în urma unui dezacord privind remunerarea jucătorilor. Ulterior, și-a modificat regulamentul și a devenit un sport de sine stătător. Cele două forme de rugby continuă să se influențeze reciproc până în prezent.

Fotbalul american și fotbalul canadian își au originea în formele timpurii ale fotbalului rugby.

Fotbalul australian a fost influențat de fotbalul rugby și de alte jocuri de fotbal practicate în marile școli private engleze.

James Naismith a preluat elemente din mai multe sporturi, inclusiv din rugby, atunci când a inventat baschetul. Cea mai evidentă influență este asemănarea dintre angajarea între doi și aliniamentul din rugby, precum și procedeul de aruncare la coș de jos, predominant în primii ani ai baschetului. Naismith a practicat rugby la Universitatea McGill.

Fotbalul suedez a fost o formă de fotbal ale cărei reguli combinau elemente din regulamentul fotbalului și din cel al fotbalului rugby.

Rugby-ul și-a împrumutat numele și rugby-ului în scaun rulant, un sport cu contact deplin care include elemente provenite din rugby, precum trecerea liniei de țintă în posesia balonului pentru a marca.

Statistici și recorduri

Potrivit unui raport din 2023 al Centre for the International Business of Sport, peste zece milioane de persoane practică rugby union sau una dintre variantele sale organizate sub egida IRB. Aceasta reprezintă o creștere semnificativă față de raportul anterior, din 2011. Raportul susținea, de asemenea, că din 2011 numărul practicanților crescuse cu 33% în Africa, cu 28% în America de Sud și cu 18% în Asia și America de Nord. În 2023, IRB a publicat o situație a numărului total de jucători din întreaga lume, defalcat pe federații naționale. Aceasta consemna în total 10,9 milioane de jucători la nivel mondial, dintre care 8,4 milioane erau legitimați la cluburi afiliate federației naționale din țara lor. Raportul World Rugby Year in Review din 2016 consemna 8,5 milioane de jucători, dintre care 3,2 milioane erau înregistrați la federații, iar 1,9 milioane erau legitimați la cluburi; 22% dintre toți jucătorii erau femei.

Jucătorul cu cele mai multe selecții internaționale dintre reprezentativele din primul eșalon valoric este galezul Alun Wyn Jones, care a adunat peste 150 de selecții. Cel mai bun marcator la nivel internațional dintre jucătorii din primul eșalon valoric este neozeelandezul Dan Carter, care a acumulat 1.442 de puncte de-a lungul carierei. În aprilie 2010, Lituania, o națiune de rugby din al doilea eșalon valoric, a stabilit recordul de victorii internaționale consecutive pentru o reprezentativă din această categorie. În 2016, All Blacks din Noua Zeelandă au stabilit un nou record de 18 victorii consecutive în meciuri test pentru o reprezentativă din primul eșalon valoric, depășindu-și precedentul record de 17 victorii consecutive. Recordul a fost egalat de Anglia la 11 martie 2017, prin victoria împotriva Scoției la Twickenham. Meciul internațional cu cel mai mare scor cumulat între două federații recunoscute a fost victoria Hong Kongului cu 164–13 în fața Singaporelui, la 27 octombrie 1994. Recordul pentru cea mai mare diferență de scor, de 152 de puncte, este deținut de două țări: Japonia, după victoria cu 155–3 în fața Taiwanului, și Argentina, după victoria cu 152–0 în fața Paraguayului, ambele rezultate fiind înregistrate în 2002.

Recordul mondial de asistență la un meci de rugby union a fost stabilit la 15 iulie 2000, când Noua Zeelandă a învins Australia cu 39–35 într-un meci din Bledisloe Cup, disputat pe Stadium Australia din Sydney, în fața a 109.874 de spectatori. Recordul european de asistență, de 104.000 de spectatori — la acea vreme și record mondial — a fost stabilit la 1 martie 1975, când Scoția a învins Țara Galilor cu 12–10 pe Murrayfield, la Edinburgh, în cadrul Turneului celor Cinci Națiuni din 1975. Această cifră este însă o estimare, relatările din presa vremii indicând o asistență de numai 80.000 de spectatori. Recordul de asistență la un meci de club dintr-o competiție internă este de 99.124 de spectatori și a fost stabilit atunci când Racing 92 a învins Toulon în finala Top 14 din 2016, disputată la 24 iunie pe Camp Nou, la Barcelona. Meciul fusese mutat de pe stadionul pe care se disputa în mod obișnuit finala, Stade de France, din apropierea Parisului, din cauza suprapunerii calendarului cu găzduirea de către Franța a Campionatului European de Fotbal din 2016. Recordul de asistență la un meci de club din sezonul regulat este de 83.761 de spectatori și a fost stabilit în 2012, când Harlequins a întâlnit Saracens pe Stadionul Wembley, într-un meci din Premiership.

În cultură

Henri Rousseau – Jucătorii de fotbal (1908)

Romanul Tom Brown's Schooldays al lui Thomas Hughes, publicat în 1857 și a cărui acțiune se desfășoară la Rugby School, include un meci de rugby, prezent și în adaptarea cinematografică omonimă din anii 1940. James Joyce menționează echipa irlandeză Bective Rangers în mai multe dintre operele sale, inclusiv în Ulise (1922) și Finnegans Wake (1939), iar opera sa semiautobiografică din 1916, Portret al artistului în tinerețe, cuprinde o relatare despre internaționalul irlandez James Magee. Sir Arthur Conan Doyle, în povestirea cu Sherlock Holmes The Adventure of the Sussex Vampire, publicată în 1924, menționează că doctorul Watson a jucat rugby pentru Blackheath.

Lucrarea lui Henri Rousseau din 1908, Joueurs de football, prezintă două perechi de jucători de rugby aflați în disputa pentru balon. Printre ceilalți artiști francezi care au reprezentat acest sport în operele lor se numără Albert Gleizes, cu Les Joueurs de football (1912), Robert Delaunay, cu Football. L'Équipe de Cardiff (1916), și André Lhote, cu Partie de Rugby (1917). Medalia de aur pentru artă de la Jocurile Olimpice de la Amsterdam din 1928 a fost câștigată de luxemburghezul Jean Jacoby pentru lucrarea sa Rugby.

În cinematografie, comedia Ealing Studios A Run for Your Money din 1949 și filmul de televiziune BBC Wales Grand Slam din 1979 au ca subiect suporteri care se deplasează pentru a asista la un meci. Printre filmele care abordează mai în profunzime acest sport se numără producția independentă Old Scores (1991) și Forever Strong (2008). Invictus (2009), bazat pe cartea lui John Carlin Playing the Enemy, prezintă evenimentele de la Cupa Mondială de Rugby din 1995 și încercarea lui Nelson Mandela de a folosi sportul pentru a apropia populația Africii de Sud după apartheid.

În arta publică și în sculptură există numeroase opere dedicate acestui sport. La Twickenham se află o sculptură de bronz de 27 picioare (8,2 m), realizată de artistul pop Gerald Laing și reprezentând un aliniament de rugby, iar la Millennium Stadium se află o statuie a conducătorului de rugby Sir Tasker Watkins. Printre jucătorii de rugby omagiați prin statui se numără Gareth Edwards, la Cardiff, și Danie Craven, la Stellenbosch.

Bibliografie

Surse tipărite

• Encyclopedia Canadiana vol. 8. Toronto, Ottawa, Montreal: Grolier of Canada. 1972. ISBN 0-7172-1601-2. 
• Bath, Richard, ed. (1997). Complete Book of Rugby. Seven Oaks Ltd. ISBN 1-86200-013-1. 
• Biscombe, Tony; Drewett, Peter (2009). Rugby: Steps to Success. Human Kinetics. 
• Bompa, Tudor; Claro, Frederick (2008). Periodization in Rugby. Meyer and Meyer Sport. 
• Brown, Mathew; Guthrie, Patrick; Growden, Greg (2010). Rugby For Dummies. John Wiley and Sons. 
• Godwin, Terry; Rhys, Chris (1981). The Guinness Book of Rugby Facts & Feats. Enfield: Guinness Superlatives Ltd. ISBN 0-85112-214-0. 
• Griffiths, John (1987). The Phoenix Book of International Rugby Records. London: Phoenix House. ISBN 0-460-07003-7. 
• Jones, John R; Golesworthy, Maurice (1976). Encyclopedia of Rugby Union Football. London: Robert Hale. ISBN 0-7091-5394-5. 
• Marshall, Howard; Jordon, J.P. (1951). Oxford v Cambridge, The Story of the University Rugby Match. London: Clerke & Cockeran. 
• Midgley, Ruth (1979). The Official World Encyclopedia of Sports and Games. London: Diagram Group. ISBN 0-7092-0153-2. 
• Richards, Huw (2007). A Game for Hooligans: The History of Rugby Union. Edinburgh: Mainstream Publishing. ISBN 978-1-84596-255-5. 
• Stubbs, Ray (2009). The Sports Book. Dorling Kindersley. ISBN 978-1-4053-3697-0. 
• Thomas, J.B.G.; Rowe, Harding (1954). On Tour. Essex: Anchor Press Ltd. 

Surse electronice

• „Laws of Rugby Union”. IRB. 2010. Arhivat din original la 18 mai 2011. Accesat în 16 ianuarie 2011. 
• „IRB Regulations”. IRB. Accesat în 16 ianuarie 2011. ^{[nefuncțională – arhivă]}
• Ghidul de rugby Scrum.com

Vezi și

• Cupa Mondială de Rugby
• Turneul celor Șase Națiuni

Legături externe

• World Rugby – site-ul oficial al organismului internațional de conducere al rugby-ului
• Rugby Data – statistici de rugby
• Planet Rugby – știri, programul meciurilor, cronici de meci etc.
• ESPN Rugby – știri, cronici de meci și bază de date cu statistici