Robert I, Duce de Normandia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Robert I
Robert magnificent statue in falaise.JPG
Date personale
Nume la naștereRobert Modificați la Wikidata
Născut22 iunie 1000
Normandia, Franța
Decedat3 iulie 1035 (35 de ani)
Nicea
PărințiRichard II[*]
Judith of Brittany[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriEleanor of Normandy[*]
Alice of Normandy[*]
Mauger[*]
William of Talou[*]
Richard III[*] Modificați la Wikidata
CopiiWilliam Cuceritorul
Adelaide de Normandia
Ocupațiepersonal militar[*] Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
TitluriDuke of Normandy[*] ()
Familie nobiliarăCasa de Normandia
Duce de Normandia
Domnie1027–1035
PredecesorRichard III
SuccesorWilliam II

Robert Magnificul (franceză le Magnifique)[1] (22 iulie 1000 – 1–3 iulie 1035), a fost Duce de Normandia din 1027 până la moartea sa. Din cauza incertitudinii asupra numerotării ducilor de Normandia el este numit de obicei Robert I, însă uneori și Robert al II-lea, strămoșul său Rollo fiind considerat Robert I. El a fost tatăl lui William Cuceritorul care a devenit în anul 1066 rege al Angliei și a fondat Casa de Normandia.

Viața[modificare | modificare sursă]

El a fost fiul lui Richard al II-lea, Duce de Normandia și a lui Judith, fiica lui Conan I, Duce de Britania. De asemenea, el a fost nepot al lui Richard I, Duce de Normandia, strănepot al lui William I de Normandia și stră-strănepot al lui Rollo, vikingul care a fondat Normandia. Înainte să moară, Richard al II-lea a decis ca fiul său cel mare, Richard al III-lea să-i succeadă, în timp ce al doilea fiu al său, Robert, urma să devină conte de Hiémois.[2] În august 1026 tatăl lor, Richard al II-lea, a murit și Richard al III-lea a devenit duce, însă foarte curând Robert s-a ridicat împotriva fratelui său; ulterior a fost învins și obligat să jure fidelitate fratelui său mai mare, Richard.[3]

Domnia timpurie[modificare | modificare sursă]

Când Richard al III-lea a murit un an mai târziu au existat suspiciuni că Robert a avut de-a face cu moartea lui. Deși nimic nu a putut fi dovedit, Robert a avut cel mai mult de câștigat.[4] Războiul civil pe care Robert l-a dus împotriva fratelui său a cauzat instabilitate în ducat.[4] Războaie private aveau loc între baronii învecinați. Acest lucru a dus la o nouă aristocrație care a rezultat în Normandia în timpul domniei lui Robert.[4] În această perioadă mulți din mica nobilime au părăsit Normandia să-și caute norocul în sudul Italiei și în altă parte.[4] Curând după asumarea ducatului, probabil din răzbunare pentru sprijinirea fratele său împotriva lui, Robert I a adunat o armată împotriva unchiului său, Robert, arhiepiscop de Rouen și conte de Évreux. Un armistițiu temporar i-a permis unchiul său să plece în exil, dar aceasta a dus la un edict de excomunicare pentru toată Normandia, care a fost ridicat numai atunci când arhiepiscopul Robert a fost lăsat să se întoarcă și comitatul său a fost restaurat.[5] Robert a atacat și un alt cleric puternic, vărul său Hugo III d'Ivry, episcop de Bayeux, pe cate l-a alungat din Normandia pentru o perioadă de timp.[6] Robert a confiscat o serie de proprietăți bisericești aparținând abației Fecamp.[7]

Politica externă[modificare | modificare sursă]

În ciuda necazurile lui interne Robert a decis să intervină în războiul civil din Flandra dintre Balduin al V-lea, Conte de Flandra și tatăl său Baldwin al IV-lea..[8] Balduin al V-lea, susținut de regele Robert al II-lea al Franței, socrul său, a fost convins să facă pace cu tatăl său în 1030 când Ducele Robert promisese bătrânului Balduin sprijinul său militar considerabil.[8]

Robert l-a adăpostit pe Henric I al Franței împotriva mamei sale, regina Constance, care l-a favorizat pe fiul ei mai mic, Robert, să acceadă la tronul Franței după moartea regelui Robert al II-lea.[9] Pentru ajutorul lui Henric I l-a răsplătit pe Robert cu Vexinul francez.[9] La începutul anilor 1030, Alan al III-lea, Duce de Bretania, a început extinderea influenței sale din zona Rennes. Robert a montat o campanie majoră împotriva vărului său Alan al III-lea.[10] Alan a apelat la unchiul lor arhiepiscopul Robert de Rouen, care a intermediat pacea dintre Ducele Robert și vasalul său Alan al III-lea.[10]

Copii[modificare | modificare sursă]

Cu metresa sa Herleva de Falaise,[11] el a fost tatăl lui:

Cu Herleva sau altă posibilă concubină el a fost tatăl:

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ El a fost, de asemenea, numit, deși în mod eronat, 'Robert Diavolul' (franceză le Diable). Robert I nu a fost cunoscut cu porecla 'diavolul' în timpul vieții sale. 'Robert Diavolul' a fost un personaj fictiv care nu trebuie confundat cu Robert I, Duce de Normandia. Vedeți: François Neveux, A Brief History of the Normans, trans. Howard Curtis (Constable & Robinson, Ltd. London, 2008), p. 97 & n. 5.
  2. ^ The Gesta Normannorum Ducum of William of Jumieges, Orderic Vitalis, and Robert of Torigni, Vol. II, Books V-VIII, ed. Elisabeth M.C. Van Houts (Clarendon Press, Oxford, 1995), pp. 40–1
  3. ^ David Crouch, The Normans, The History of a Dynasty (Hambledon Continuum, London, New York, 2002), p. 46
  4. ^ a b c d David C. Douglas, William the Conqueror (University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1964), p. 32
  5. ^ David Crouch, The Normans, The History of a Dynasty (Hambledon Continuum, London, New York, 2002), p. 48
  6. ^ François Neveux. A Brief History of The Normans (Constable & Robbinson, Ltd, London, 2008), p. 100
  7. ^ David Crouch, The Normans, The History of a Dynasty (Hambledon Continuum, London, New York, 2002), p. 49
  8. ^ a b David Crouch, The Normans, The History of a Dynasty (Hambledon Continuum, London, New York, 2002), pp. 49–50
  9. ^ a b Elisabeth M C Van Houts, The Normans in Europe (Manchester University Press, Manchester and New York, 2000), p. 185
  10. ^ a b David Crouch, The Normans, The History of a Dynasty (Hambledon Continuum, London, New York, 2002), p. 50
  11. ^ The Gesta Normannorum Ducum of William of Jumièges, Orderic Vitalis, and Robert of Torigni, Ed. & Trans. Elizabeth M.C. Van Houts, Vol. I (Clarendon Press, Oxford, 1992), p. lxxv
  12. ^ David C. Douglas, William the Conqueror (University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1964), p. 15, passim
  13. ^ George Edward Cokayne, The Complete Peerage of England Scotland Ireland Great Britain and the United Kingdom, Extant Extinct or Dormant, Vol. I, ed. Vicary Gibbs (The St. Catherine Press, Ltd., London, 1910), p. 351
  14. ^ David C. Douglas, William the Conqueror (University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1964), p. 380