Ritul bizantin din Ardeal

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Picturile realiste, la modă în bisericile ardelene.

Ritul bizantin din Ardeal nu e altceva decât ritul bizantin propriu-zis, având, în cazul Bisericii Greco-Catolice, multe particularități în Ardeal.

Unii[cine?] consideră ritul bizantin românesc în general ca fiind un usaj inspirat deodată de uzajul grec și de cel slav. Alții[cine?] iau practicile ardelene drept latinizări sau drept uniatism pur, fără a distinge în Ardeal elementele liturgice care n-au nimic de-a face cu ritul latin. Până în anii 1990 uzajul liturgic era același în tot Ardealul, atât pentru comunitățile ortodoxe, cât și pentru cele greco-catolice (ce se aflau în clandestinitate din 1948 până în 1990).

Istoric[modificare | modificare sursă]

Un lucru admis în mod comun e că sfântul Andrei a încreștinat Scythia Minor - Dobrogea - însă despre pătrunderea creștinismului în alte regiuni ale României de astăzi nu se știe mare lucru. Totuși istoricii cad de acord că ritul bizantin a fost introdus în țările române doar în secolul X. Până atunci ritul românilor a fost occidental. Versiunea cea mai credibilă e aceea că cel puțin Transilvania și Banatul aveau o ramură a marii familii de rituri hispano-galice. Aceste informații ne vin din scrierile sfântului Niceta de Remesiana.

Ritul bizantin cu limba slavonă erau impuse românilor, de aceea ei au încercat să-și păstreze ritul inițial. Așa se face că mai multe elemente din ritul vechi au intrat în ritul nou. Acest fenomen a dat un specific ritului bizantin din Ardeal. Așadar elementele proprii ritului bizantin din Ardeal nu sunt latinizări, ci rămășițe din secolul X, transmise dintr-o generațiune într-alta.

Totuși ritul bizantin ardelean de astăzi e amenințat de două lucruri:

  • tridentinizarea (latinizare pe "stil vechi"), față de comunitățile catolice răsăritene (greco-catolice);
  • slavizarea, față de comunitățile ortodoxe ardelene.

Anul liturgic[modificare | modificare sursă]

Postul Crăciunului[modificare | modificare sursă]

Colindele de origine transilvăneană cântă de multe ori despre parusie. Aceasta e o rămășiță din ritul galic, căci în ritul galic, în duminicile postului Crăciunului se citesc evangheliile parusiei. Postul Crăciunului nu e atât de mult așteptarea primei veniri, cât mai mult o pregătire pentru a doua venire a lui Iisus Christos.

Am putea spune, teoretic, că aceasta nu e o particularitate de rit, câtă vreme e folclor, și nu are de-a face cu liturgica. Colindele însă se cântă la euharistiile din postul Crăciunului. De asemenea jucarea Viflaemului e tot de tradițiune galică.

Colinda "Cana Galileii" pare să nu aibă mare lucru în comun cu nașterea lui Iisus. Totuși, în vechiul rit galic, nașterea, botezul, precum și nunta din Cana Galileii se sărbătoreau în aceeași zi, 6 ianuarie.

Întîmpinarea Domnului[modificare | modificare sursă]

În bisericile unite din Ardeal se sfințesc lumînările la sfîrșitul liturghiei, iar credincioșii le păstrează în case, pentru a le aprinde când se vor ruga în caz de pericol. Acest obicei al sfințirii luminilor de sărbătoarea întâmpinării este prezent în aproape toate riturile occidentale. Rugăciunea de sfințire a luminilor, care se folosește în ritul bizantin din Ardeal, circulă pe foi volante, dar textul este de tradițiune galică.

Sfințirea luminilor se poate face în două feluri. Cea mai obișnuită este a se binecuvânta lumânările pe o masă lăturalnică, la liturghie, după rugăciunea amvonului. Se stropesc cu apă sfințită și se împart credincioșilor după terminarea liturghiei. A doua metodă e următoarea. La vecernia din ziua întâmpinării, la stihoavnă, preotul merge la masa lăturalnică unde sunt gătite lumânările stinse. Îi urmează doi acoliți, cu apă sfințită și tămâie. Preotul rostește rugăciunea de binecuvântare a luminilor, cu voce medie, în timp ce strana continuă stihirile stihoavnei. După ce preotul stopește lumânările cu apă sfințită și le tămâiază, ia însuși o lumânare, o aprinde de la o candelă, apoi acoliții împart credincioșilor celelalte lumânări, având grijă ca aceasta să se termine înaintea cântării lui Simeon. În timpul cântării lui Simeon, preotul se ține cu lumânarea proprie spre popor, pe solee, iar credincioșii cu luminile aprinse la locul loc.

Păresimile[modificare | modificare sursă]

Înainte de toate, trebuie menționat că ritul bizantin propriu-zis prescrie liturghia înaintesfințitelor pentru miercurile și vinerile din păresimi, pe când zilele de luni, marți și joi sunt zile "aliturgice", adică în acele zile nu se săvârșește euharistie.

Totuși ritul bizantin ardelean (cel greco-catolic) prevede liturghia în fiecare zi, chiar și în păresimi. Chiar dacă unele comunități săvârșesc liturghia înaintesfințitelor în zilele de vineri, totuși restul săptămânii rămâne euharistic, săvârșindu-se euharistia cel puțin de luni până joi.

Câtă vreme epistolarul și evangheliarul nu conțin pericope pentru zilele de peste săptămână din păresimi, există în Ardeal mai multe metode de a alege citiri pentru postul mare. Unii iau apostolul și evanghelia sfântului zilei. Dar chiar în parohiile unde vinerea se săvârșesc înaintesfințitele, se citește o evanghelie. În parohiile ce țin vechiul obicei ardelenesc, preotul deschide evangheliarul la întâmplare, citește evanghelia ce se ivește, și eventual rostește o predică ad-hoc. În alte parohii, la înaintesfințite se alege evanghelia în funcție de paricopa de la cartea Facerii.

Mai există două metode de a alege citirile. Una, cea mai canonică, e aceea de a lua întocmai citirile de la melkiți. Altă metodă, mai puțin canonică, e de a citi apostolul din Apocalipsă, iar evanghelia din șirul din Penticostar. A citi din Apocalipsă nu e canonic din punctul de vedere al Bisericilor Răsăritene, întrucât această carte biblică nu face autoritate în materie de liturgică. Din contră, în riturile galice există multe cântări liturgice scoase din Apocalipsă; în plus Apocalipsa la galici se citește de la Paști la Rusalii. În acest caz, metoda ardeleană de a citi Apocalipsa în păresimi tot nu pare a fi cea ideală, pentru că Penticostarul urmează păresimilor.

Săptămâna mare și Paștile[modificare | modificare sursă]

Lumânare pascală scurtă, însoţită de un ou încondeiat, având ca model euharistia.

Dacă bisericile bizantine - afară de melkiți - nu cunosc procesiunea cu stâlpările, acestea există în Ardeal, la sfârșitul liturghiei. Ce e drept, liturghia cu vecernie, ce ar trebui săvârșită în seara Joii Mari, precum și liturghia cu vecernie din noaptea de Paști au căzut în uitare, dar aceasta datorită tridentinizării și slavizării.

La utrenia Vinerii Mari, în timpul antifonului al 15-lea, se face scoaterea și împlântarea Sfintei Cruci. Acest obicei se află și la melkiți și a fost introdus și la Constantinopol în 1824. Dar se pare că s-ar fi răspândit mai întâi în Ardeal. Aceasta este o altă relicvă galică, a sărutării sfintei cruci din Vinerea Mare.

Mai departe, ritul bizantin propriu-zis prevede ca epitaful să fie pus pe masa altarului în vinerea mare seara, la vecernie, apoi, la laudele de sâmbătă dimineața, să se facă o procesiune în jurul bisericii cu epitaful, iar apoi să fie așezat în mijlocul bisericii, până înainte de utrenia învierii. Tradițiunea ardeleană a reținut un maximum din aceste datini, adaptându-le vechiurilor obiceiuri galice.

Astfel epitaful este expus de la sfârșitul liturghiei joii celei mari, și nu în mijlocul bisericii, ci la o parte, încât formează un reposorium occidental. Pe acest reposorium - pe care se află așternut epitaful - se pune artoforul („ciboriul”) conținând rezerva euharistică ce fuse sfințită cu un an înainte (în joia mare a anului trecut). În același timp în chivot se pune cutiuța cu noua rezervă euharistică, și anume agnețul sfințit în ziua însăși (și care urmează a fi dumicat în marțea paștilor).

Tot în Joia Mare după liturghie, crucile și icoanle din biserică și mai ales de la iconostas se acoperă cu fașe violete sau negre.

Încă o specificitate: în joia mare, după liturghie, preotul nu consumă ce rămâne în potir și nu spală potirul. Potirul rămâne în fața chivotului, iar în Vinerea Mare vor fi cuminecați bolnavii cu ceea ce ar fi rămas din joia mare. Utrenia sâmbetei mari se cântă în fața mesei reposorium.

Înainte de utrenia Învierii, se descoperă icoanele și crucile, și se sting toate luminile. Poporul așteaptă în curtea bisericii, în întuneric, cu lumânări stinse în mână. Acolo, afară, se află gătită o masă albă, cu evangheliarul deasupra, și cu o cruce solidă. Preotul, în biserică, aprinde lumânarea pascală - o altă relicvă galică - pe care o ține la brațul stâng. De la reposorium ia artoforul, pe care-l ține în mâna dreaptă. Iese din biserică (simbolul lui Christos ce iese din mormânt), și strigă de mai multe ori: „Veniți de luați lumină!”. După ce credincioșii își aprind luminile de la lumânarea pascală, preotul pune artoforul pe masa gătită, dă lumânarea acolitului, apoi însuși citește evanghelia învierii de la liturghia privegherii pascale.

Cade-se a ști că în anumite părți nu una, ci patru evanghelii ale învierii se citesc, preotul fiind îndreptat de fiecare dată spre un alt punct cardinal.

Preotul începe cu formula: „Mărire sfintei și celei de o ființă...”, apoi se cântă troparul „Christos au înviat”. Cântă stihurile Paștilor, de fiecare dată în altă latură a mesei, tămâind artoforul și fiind însoțit de acolitul cu lumânarea pascală la braț.

După aceasta se face o procesiune de trei ori în jurul bisericii. În frunte merge icoana învierii, purtată de patru tinere, în chipul în care se purta chivotul legii în Primul Legământ. După icoană vine preotul cu artoforul în mâini, având la dreapta sa un acolit cu lumânarea pascală, iar la stânga un alt acolit, cu cădelnița și crucea. Cei trei sunt urmați de popor și prapori.

Procesiunea fiind terminată, toți se opresc în fața ușii bisericii; doar un acolit stă încuiat în biserică. Preotul ține artoforul în mâna stângă, iar în mâna dreaptă ține crucea, cu care lovește violent broasca ușii bisericii, strigând antifonic cu acolitul, psalmul 23 (24). Preotul strigă: „Ridicați, boieri, porțile voastre, și va intra Împăratul Măririi!”. Acolitul întreabă: „Cine este Împăratul Măririi?”, șamd. După cele trei perechi de replici, se cântă troparul „Christos a înviat”, până ce toți sunt în biserică.

Epitaful se așază pe altar, artoforul se bagă în chivot, și se trece la canonul sfântului Ioan din Damasc.

Pentru sfințirea mâncărurilor și a coșurilor se sfințește apă nouă. Această sfințire a apei are o însemnătate deosebită. Înainte de introducerea ritului bizantin, apa se sfințea pentru botez, în noaptea de Paști. Cum după tipicul nou acest lucru nu se mai face, sfințirea apei nu a fost abolită, ci transferată între liturghie și sfințirea coșurilor.