Republica Populară Română

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Format:CadruInfo foste țări

Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Evul Mediu timpuriu în România
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
România în al Doilea Război Mondial
Comunismul în România
Ocupația sovietică a României
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România după 1989
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea forțată a regelui Mihai I, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptărea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.

Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1964 s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării[1]: Republica Populară Română.

Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977).

Acapararea puterii de către comuniști

Când regele Mihai, având sprijinul principalelor partide politice, l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu pe 23 august 1944, scoțând țara din rândul Puterilor Axei și aducând-o în tabăra Aliaților, nu a putut șterge și amintirea participării active a Armatei Române la invazia germană din URSS. Deși forțele românești au luptat eroic alături de cele ale Armatei Roșii, în nordul Transilvaniei, în Ungaria, Cehoslovacia, Germania și Austria sovieticii tratau încă România ca pe un teritoriu cucerit, pretextând că autoritățile române ar fi fost incapabile să asigure ordinea în nou eliberatele teritorii și să țină sub control conflictele interetnice dintre români și unguri.

La Conferința de la Yalta, URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale din România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război.

Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru. Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.

Regele Mihai nu era mulțumit de direcția în care se îndrepta guvernarea, dar încercările de a-l forța pe Petru Groza să demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (așa-numita „Grevă regală”), au eșuat. Petru Groza, în schimb, a ales să aplice decretele-lege fără a mai avea semnătura regelui Mihai. Pe 8 noiembrie 1945[2], o demonstrație anticomunistă și promonarhică în fața Palatului Regal din București a fost zădărnicită de forțele de ordine, care au operat numeroase arestări, au rănit și chiar au ucis un număr necunoscut de protestatari.

În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță. Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.


În perioada 1946–1947, mai multe sute de susținători ai guvernului pro-Axă au fost judecați de Tribunalele Poporului pentru rolul jucat în implicarea țării în războiul antisovietic au fost judecați și executați pentru vina de a fi fost criminali de război. Ion Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946. În 1948, majoritatea politicienilor non-comuniști fuseseră ori întemnițați, ori exilați sau executați.

În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. Pe 30 decembrie 1947, comuniștii sprijiniți de sovietici l-au forțat pe regele Mihai să abdice. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua Constituție republicană.

Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.

Primii ani ai statului comunist

Primii ani de guvernare comunistă au fost marcați de numeroase schimbări de curs politic și de valuri succesive de arestări, datorită luptelor dintre diferitele facțiuni aflate în lupta pentru putere. În acest timp, economia țării era secătuită de societățile mixte SovRom, care se bucurau de dreptul de a exporta mărfuri în URSS la prețurile impuse de la Moscova. În toate ministerele erau plasați „consilieri” sovietici, care erau subordonați direct Moscovei și care aveau cu adevărat puterea de decizie. În această perioadă a început infiltrarea de informatori ai serviciilor de securitate la toate nivelurile și în toate straturile sociale.

În 1948, s-a trecut la primele măsuri de „colectivizare” a agriculturii, care a devenit în scurtă vreme un proces marcat de violențe și abuzuri, de timp ce țăranii înstăriți (chiaburii) nu erau dornici să-și predea în mod voluntar averea. Rezistența țăranilor a fost înfrântă prin bătăi, arestări și condamnări arbitrare sau prin deportare.

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, semnează un proces-verbal secret de predare - primire, împreună cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia Republica Populară Română cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.

La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul mentorului lor Stalin, au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică[3], proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.

În rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii personale decât prin diferențe doctrinare:

  • Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alții), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și cea a războiului la Moscova;
  • Facțiunea „comuniștilor din închisori”, (Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți tovarăși de detenție), care fuseseră închiși în închisori și lagăre în timpul războiului;
  • Facțiunea „comuniștilor secretariatului”, a staliniștilor moderați (Lucrețiu Pătrășcanu și alții), care se ascunseseră în România în timpul perioadei antonesciene și care particiaseră la guvernele regale de după 23 august 1944.

Până în cele din urmă, cu sprijinul direct al lui Iosif Vissarionovici Stalin, și se pare că în contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker,Vasile Luca și Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a câștigat lupta pentru putere în interiorul partidului. Pauker și grupul său au fost excluși de la putere în 1952. Pătrășcanu, arestat încă din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte și executat in 1954. În total 192.000 de membri de partid au fost epurați în acea perioadă.

Epoca Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și de procesul „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program ambițios de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și naționalist.

Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera că regimul mai liberal al lui Hrușciov amenința să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemnea promotoarea autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.

În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu țapii ispășitori ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un politburo mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător maghiar, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier maghiar exilat, în cele din urmă l-a predat autorităților de la Budapesta pentru a fi judecat și mai apoi executat. În schimb, Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii ardeleni care sprijiniseră revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști.

Pe plan internațional, în anul 1958, s-a reușit pe cale diplomatică, retragerea trupelor Armatei Roșii din România, acest fapt fiind implinit și prin aportul lui Bodnăraș, care, după unele păreri [necesită citare] l-a îmbătat la Cotnari pe Nikita Hrușciov și a folosit acest prilej pentru a obține retragerea dorită.

Pe plan intern, guvernul român a luat măsuri pentru potolirea nemulțumirilor populare prin reducerea investițiilor în industria grea, creșterea producției de bunuri de larg consum, descentralizarea conducerii economice, creșterea veniturilor populației și introducerea unor elemente de autoconducere muncitorească. Autoritățile au renunțat la sistemul cotelor obligatorii impuse producătorilor agricoli privați, dar a accelerat programul de colectivizare a agriculturii pe la mijlocul deceniului al șaselea, e adevărat că prin metode mai puțin brutale decât până atunci. În 1962, guvernul a declarat încheiat procesul de colectivizare, în acel moment, 77% din terenul arabil era în posesia cooperativelor agricole de producție și a intreprinderilor agricole de stat.

În ciuda afirmațiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele staliniste, el a rămas susceptibil la atacurile din partea dușmanilor politici, dată fiind complicitatea lui evidentă la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenară a Partidului Muncitoresc Român din 1956, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, amândoi membri ai Biroului Politic și vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej. Constantinescu, care era adeptul liberalizării de tip hrușciovist, reprezenta o amenințare specială pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legături foarte bune la Moscova. Partidul Muncitoresc Român i-a epurat pe Constantinescu și Chișinevschi în 1957, denunțându-i pe amândoi ca fiind staliniști și acuzându-i de complicitate cu Pauker. Până la urmă, Gheorghiu-Dej a reușit să scape de toți concurenții politici, care i-ar fi amenințat poziția de lider al partidului. Ceaușescu l-a înlocuit pe Constantinescu în funcția de șef al serviciului de cadre al PMR, o poziție care se va dovedi foarte folositoare în pregătirea viitoarei sale ascensiuni.

Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat liderii Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar înființând Regiunea Mureș Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în centrul țării.

Evreii României, care au supraviețuit într-o mare parte anilor Holocaustului, au primit cu ușurare știrea schimbării de la 23 august 1944 și a sfârșitului alianței dintre România și regimul nazist și a prezenței trupelor hitleriste in țară. Odată cu consolidarea dominației comuniste și a perspectivelor de limitare și apoi reprimare a drepturilor omului, ale trecerii la economia și regimul de dictatură de tip sovietic majoritatea evreilor, atrasă tot mai mult de ideologia sionistă a autodeterminării în Palestina a început să-și lege viitorul de emigrarea în noul stat evreiesc Israel, care a luat naștere în mai 1948. Emigrarea în masă a avut loc, după voia capricioasă a noii stăpâniri, într-un ritm variat la sfârșitul deceniului al cincilea și apoi în a doua jumătate a deceniului al saselea, în paralel cu numeroase șicane și cu represiunea dură de către regim a mișcării sioniste. O minoritate a avut la începutul regimului lui Dej o atitudine favorabilă comunismului, ca reacție la antisemitismul fasciștilor. Totuși, pe la sfârșitul deceniului al șaselea, și din rândurile acesteia cei mai mulți au devenit dezamăgiți de discriminarea din partid și de sistemul de guvernare comunist și au emigrat, mai ales în Israel, în deceniul al șaptelea si al optulea.

Populația germană, care în primii ani ai noului regim, a fost încercată greu de deportările in URSS și Bărăgan, a obținut și ea posibiltatea de a scăpa de vitregia dictaturii de tip sovietic și de a emigra, nu fără dificultăți, în Germania de vest mai ales în anii '60-'70, tot într-un ritm stabilit după bunul plac al autorităților.

Persecuțiile, lagărele de muncă și rezistența anticomunistă

Odată cu ocuparea țării de către armatele sovietice în 1945 a fost declanșat un proces de persecutare a dușmanilor reali sau închipuiți ai comuniștilor. Armatele sovietice s-au comportat ca armate de ocupație, în ciuda statutului de aliat al românilor în lupta împotriva Germaniei Naziste, arestând practic pe oricine era considerat „fascist” ori „antisovietic”.

La scurtă vreme după ocupația sovietică, etnicii germani, care locuiau în România de peste 800 de ani, au fost deportați la muncă la minele de cărbuni din regiunea Donbas. În ciuda protestelor regelui, care atrăgea atenția asupra acestei încălcări a dreptului internațional, peste 70.000 de bărbați și femei de etnie germană au fost forțați să-și părăsească satele și orașele, încă din 1945, mai înainte chiar ca războiul să se termine. Germanii au fost încărcați în vagoane de transportat vite și au fost obligați să muncească în mine sovietice pentru perioade de până la 10 ani ca „reparații de război”. După unele estimări, unul din cinci germani deportați la muncă în URSS a murit din cauza bolilor, accidentelor sau malnutriției.

Cu cât regimul comunist devenea mai sigur pe sine, numărul de arestări a crescut. Victimele abuzurilor comuniștilor proveneau din toate straturile societății românești, dar cele mai vulnerabile s-au dovedit peresoanele care aparțineau elitei interbelice: intelectualii, clericii, profesorii, foștii politicieni, (chiar și cei cu vederi de stânga), și în general orice persoană care s-ar fi putut alătura nucleelor rezistenței anticomuniste.

Republica Socialistă România, Împărţirea administrativ-teritorială, 1966.

Închisorile deja existente au fost umplute cu deținuți politici, fiind înființată o rețea nouă de lagăre de muncă și de închisori după modelul Gulagului sovietic. Un proiect fantezist de construire a Canalului Dunărea-Marea Neagră a fost folosit ca pretext pentru constuirea mai multor lagăre de muncă. Printre închisorile cu cea mai tristă faimă au fost cele din Sighet, Gherla, Pitești și Aiud. Au fost înființate lagăre de muncă la minele de plumb și în Delta Dunării.

Închisoarea de la Pitești a fost centrul unuia dintre cele mai infame „experimente”. Acesta a implicat tortura psihologică și fizică, care viza îngenuncherea totală a individului. Țelul final al experimentului era forțarea prizonierilor să „mărturisească” înfăptuirea unor crime imaginare și să se autodenunțe sau să denunțe pe alții, prelungindu-și astfel pedepsele privative de libertate. Unul din efectele acestui tratament a fost comiterea unui mare număr de sinucideri, ceea ce a dus în cele din urmă la oprirea lui.

Printre măsurile în gen stalinist luate de guvernul comunist s-au numărat deportările de țărani din Banat în Bărăgan, acțiune începută pe 18 iunie 1951. Aproximativ 45.000 de oameni au avut la dispoziție două ore pentru a-și strânge bagajele, după care au fost încărcați în vagoane pentru vite și, sub pază militară strictă, au fost „colonizați” pe pământurile înțelenite din estul Bărăganului. Acestă tactică era concepută să intimideze restul țăranilor în vederea desăvârșirii procesului de colectivizare. Mulți deportați s-au reîntors la vetrele lor în următorii 5 ani, până în 1956, dar unii au rămas în satele nou înființate.

Rezistența anticomunistă a avut o formă organizată, mulți oameni opunându-se regimului comunist cu arma în mână, formând grupuri de partizani de 10 – 40 de luptători. Ei atacau posturile de miliție sau activiștii comuniști locali sau executau sabotaje. Printre cei mai renumiți partizani anticomuniști s-au numărat Elisabeta Rizea din Nucșoara și Gheorghe Arsenescu. În ciuda marelui număr de soldați ai trupelor de securitate sau ai armatei, rezistența armată a continuat în munți până la începutul deceniului al șaptelea, ultimii lideri ai partizanilor fiind capturați în 1974.

O altă formă a rezistenței anticomuniste, neviolentă de această dată, a fost mișcarea studențească din București din 1956. Ecourile revoltei anticomuniste de la Budapesta s-au resimțit în toată Europa Răsăriteană. În mai multe centrea universitare au avut loc manifestări de protest, urmate de măsuri de reprimare din partea autorităților, arestări și exmatriculări.

Cea mai bine organizată mișcare studențească a fost cea din Timișoara, unde au fost și cele mai multe arestări. În București și Cluj, au fost formate unel grupuri organizate care au încercat să se alieze cu mișcarea anticomunistă maghiară și să-și coordoneze mișcările. Reacția autorităților a fost imediată: studenții au fost arestați, suspendați de la cursuri, unii dintre profesori au fost concediați și au fost înființate noi organizații care să supervizeze activitățile studenților.

La 4 decembrie 1957, Nicolae Ceaușescu, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forțate. Cu această ocazie, au fost uciși 9 țărani (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu), și alți 10 au fost răniți. 18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” si „uneltire contra ordinei sociale”. Dupa datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentințe de închisoare[4].

Regimul Ceaușescu

Gheorghiu-Dej a murit în 1965 în circumstanțe cel puțin neclare. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit un activist de rangul doi, Nicolae Ceaușescu. Dacă politica lui Gheorghiu-Dej era considerată conservator-stalinistă prin comparație cu noua linie politică hrusciovistă, Ceaușescu a părut inițial un reformist prin comparație cu neostalinismul lui Leonid Brejnev.

În 1965, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România, iar cel al partidului în Partidul Comunist Român.

Note și referințe

  1. ^ În anul 1964, s-a revenit la scrierea cu "â" a tuturor cuvintelor din familia cuvântului român: român, româncă, româncuță, românește, românime, românism, românizare, România ș. a.
  2. ^ Sărbătoarea onomastică a Regelui Mihai I, Sf. Arhangheli Mihail și Gavril
  3. ^ Decretul „Prezidiului Suprem al Republicii Populare Române” nr. 358 din 1 decembrie 1948.
  4. ^ Relatarea țăranului Nițu V. Stan care nu și-a recăpătat proprietatea nici după 50 de ani, ziua.net, 14 decembrie 2007

Vezi și

Legături externe