Republica (Platon)

„Republica” (în greacă veche Πολιτεία) este o lucrare (dialog socratic) scrisă de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr. Este o lucrare influentă de filozofie și de teorie politică, probabil și cea mai cunoscută lucrare a lui.

Rezumat

Poziție și personaje

Scena dialogurilor este casa lui Cephalus în Piraeus, un oraș-port conectat de Atena de Zidurile Lungi. Despre Socrate se știa că nu se aventura de obicei prea mult în afara Atenei. Întregul dialog este, cel mai probabil, relatat de Socrate cu o zi după ce a avut loc – posibil lui Timaeus, Hermocrates, Critias și unui necunoscut, dar interpretarea aceasta nu este sigură.

Personaje minore

• Cephalus, un bătrân care apare doar în introducere, de meserie fabricant de arme
• Thrasymachus, sofist
• Glaucon
• Adeimantus
• Polemarchus, fiul lui Cephalus
• Cleitophon, prieten cu Thrasymachus, care întrerupe discuția
• Charmantides, celălalt fiu al lui Cephalos

Definiția justiției

În prima carte, sunt propuse două definiții date justiției, dar ele sunt socotite drept necorespunzătoare: (i) rambursarea datoriilor și (ii) ajutorarea prietenilor însoțită de a face rău dușmanilor. Acestea sunt definiții de bun simț, dar sunt inadecvate în situații excepționale și astfel este nevoie de o definiție satisfăcătoare. Dar el nu le respinge complet, pentru că fiecare exprimă o noțiune de bun simț a justiției, sens pe care Socrate îl tratează în discuțiile lui despre regimul drept de la cartea a II-a până la cartea a V-a.

La sfârșitul primei cărți, Socrate este de acord cu Polemarchus că justiția ar include ajutarea prietenilor, dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus crede că Socrate a expus o teză incorectă, murdărindu-i personalitatea și reputația în fața oamenilor prezenți, deoarece, afirmă Thrasymachus, nici Socrate nu ar crede că a face rău dușmanilor este nedrept. Thrasymachus înțelege prin justiție ceea „ce este cel mai bine pentru cei puternici”, referindu-se la cei aflați la putere. Socrate găsește această definiție neclară și începe în a-i pune întrebări lui Thrasymachus. În opinia lui Thrasymachus, conducătorii sunt sursa justiției din fiecare oraș, legile lor sunt drepte, dar probabil că ele sunt adoptate doar pentru binele lor. Socrate îl întreabă apoi dacă un conducător ar face o greșeală, adoptând o lege care îi micșorează binele său propriu, rămâne un conducător, corespunzător acelei definiții. Thrasymachus este de acord că un adevărat conducător ar putea face asemenea greșeală. Acest acord îi permite lui Socrate să submineze definiția strictă a lui Trasymachus, comparând conducătorii cu oamenii de diferite profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmația lui Socrate, că un artist este cineva care își face bine meseria, și a fi conducător este o meserie anume, care constă în ceea îi permite să-și ducă la bun sfârșit meseria. Astfel, Thrasymachus este obligat să admită că un conducător ce adoptă o lege împotriva binelui propriu nu este un conducător în sine. Thrasymachus se dă bătut, și nu mai vorbește de acum încolo. În orice caz, este departe a fi o definiție a justiției care să ne satisfacă.

La începutul celei de a II-a cărți, cei doi frați ai lui Platon îl provoacă pe Socrate să definească viața dreaptă a unui om și chiar dacă definițiile oferite în Cartea I sunt scurte și simple, concepția lor despre dreptate este prezentă în două discursuri diferite. Discursul lui Glaucon reia ideea despre dreptate a lui Tharsymachus; începe cu Mitul lui Gyges, care a descoperit un inel ce i-a dat puterea să devină invizibil. Glaucon se folosește de legendă pentru a argumenta că nici un om nu ar fi drept dacă ar avea ocazia să facă nedreptăți dar ar fi scutit de consecințe. Cu puterea de a fi invizibil, Gyges intră în palat neobservat, o seduce pe regină, îl ucide pe rege și astfel preia regatul. Glaucon explică astfel că orice om, drept sau nedrept, ar face același lucru dacă ar avea puterea să fie scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este drept este de frica de pedeapsă, sau de consecințe. Legea este produsul unui compromis între indivizi. Glaucon se folosește de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate să spună că este mai bună o viată injustă decât una justă.

Discursul lui Glaucon îl ademenește pe Socrate să se contrazică pe sine. Glaucon pledează pentru superioritatea vieții nedrepte; Socrate este de acord că este cel mai bun subiect de dezbătut. Răspunsul la cele două concepții despre injustiție prezentate de Glaucon și Ademantus, le crede găunoase, dar simte că ar fi ireverențios să lase justiția mult prea vag definită. Astfel, Republica își propune definirea justiției. După tema demonstrată în Cartea I, Socrate în Cartea a II-a îi conduce pe interlocutori într-o discuție despre justiția unui oraș, care Socrate consideră că îi va ajuta să înțeleagă viața dreaptă a unui om, dar pe o scară mai mare.

Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construiește o serie de mituri, minciuni nobile, ca să facă să pară un oraș că este just, iar aceste condiții modelează viața în comunități. Socrate definește justiția ca « munca la care el este cel mai potrivit » și « fiecare să își facă propriul negoț, să nu fie sclavul societății » (altfel spus fiecare este liber să își aleagă ce vrea în viață) și continuă spunând că justiția susține și perfecționează trei virtuți: temperanța, înțelepciunea și curajul. Socrate nu include justiția ca o virtute în societate, sugerând că dreptatea nu există în sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului « disciplinat ». Ca rezultat al acestei concepții, automat separă oamenii în trei categorii: în soldați, producători și conducători. Dacă un conducător este capabil să creeze legi bune, soldații să le apere, iar producătorii să se supună autorităților, atunci societatea este justă.

Societatea propusă de Socrate este atacată de Adeimantus care nu găsește loc pentru fericire în ea, iar Glaucon nu găsește loc în ea pentru onoare și glorie. În ultimă instanță, Socrate construiește un oraș (societate) fără proprietate privată, fără femei sau copii privați și fără poeți, oraș împărțit în caste. Totul este pus în comun.

La întrebarea de ce este mai bine pentru individ să fie drept decât nedrept Platon răspunde în Cartea a IV-a prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că natura tiranului este să producă « violență » și că tirania ar lăsa urme psihice și mentale. Al doilea argument spune că numai filosoful este în stare să judece ce fel de conducător este cel mai bun, pentru că doar filosoful poate vedea Forma Binelui. În al treilea argument este indicat faptul că « plăcerile care sunt acceptate de iubitorul de înțelepciune sunt cele adevărate ». Deci, în opinia lui Platon, plăcerea filosofică este singura plăcere.

Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidență este tendința omului spre corupere prin abuz de putere și descrie astfel drumul de la timocrație, la oligarhie, democrație și tiranie, conchizând că posturile de conducere ar trebui să fie ale filosofilor. « Societatea bună » ar trebui să fie guvernată de filosofi-regi, oameni dezinteresați care nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele societății.

Modelul social care stă în spatele fiecărei societăți istorice este ierarhia, iar clasele sociale au o permeabilitate marginală, însă el dorește un oraș fără sclavi și fără discriminări între bărbați și femei.

Mitul peșterii

Alegoria peșterii este o încercare de a justifica locul filosofului în societate, și anume acela de rege. Platon își imaginează un grup de oameni care locuiesc într-o peșteră, înlănțuiți pe un perete în subteran, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un foc care luminează diferite statui care sunt mutate de alții, și care produc umbre ce se mișcă pe pereții peșterii. Când oamenii peșterii au văzut acele umbre nu au realizat cât de lipsite de importanță sunt ele pentru viața lor și încep să atribuie acelor umbre diferite forme, de genul « câine » și « pisică ». Umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea.

Alegoric, Platon afirmă că omul eliberat din aceste lanțuri este filosoful, iar filosoful este singura persoană capabilă să deslușească Forma Binelui și deci bunătatea absolută și adevărul. La sfârșitul acestei alegorii, Platon afirmă că este datoria filosofului de a reintra în peșteră. Aceia care au văzut lumea ideală, reprezentată de Soarele dinafara peșterii, care luminează lumea dinafara ei, au datoria să educe oamenii din lumea materială, sau să răspândească lumina acelora din întuneric. De vreme ce filosoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun și singurul care poate atinge absolutul, el este singurul potrivit să conducă o societate, după spusele lui Platon.

Cele patru injustiții și regresia sistemului de guvernare

Platon acordă o importanță majoră statului ideal în cartea sa. Platon vorbește despre patru forme greșite de guvernări: timocrația, oligarhia, democrația și tirania (despotism).

TIMOCRAȚIA Socrate definește timocrația ca o societate condusă de oameni care iubesc onoarea. El crede că această formă de guvernare rezultă din urmașii părinților care au alte mentalități caracteristice. Onoarea, baza acestei forme de guvernare strălucită duce la dorințe de posesiuni și bunăstare.

OLIGARHIA Aceste tentații creează o confuzie între statutul economic și onoare, proces care este responsabil pentru căderea în oligarhie. În Cartea a VIII a Socrate sugerează că avuția nu o să ajute un pilot să-și navigheze propria navă. Aceasta injustiție împarte lumea în săraci și bogați, creând oportunități pentru infractori. Cei bogați complotează împotriva celor săraci și vice-versa.

DEMOCRAȚIA Atât timp cât împărțirea socioeconomică crește, la fel cresc și tensiunile dintre clasele sociale. Datorită conflictelor care izvorăsc din asemenea tensiuni, democrația înlocuiește la un moment dat oligarhia. Săracii înfrâng pe oligarhi, ca urmare democrația acordă libertăți cetățenilor.

TIRANIA Libertățile excesive acordate cetățenilor de către democrație duc la tiranie, cea mai violentă formă de guvernare. Aceste libertăți împart oamenii între clase socioeconomice: dominantă, capitalistă și muncitorească. Tensiunile dintre clasă dominantă și capitalistă, forțează clasă muncitorească să caute protecție în libertățile democratice. Ei investesc toată puterea lor în demagogul lor democratic, care este în schimb corupt de puterea obținută și devine un tiran. El are un anturaj mic, susținători care îi asigură protecție.

În mod ironic, statul ideal schițat de Socrate seamănă cu tirania.

Poziția cercetării actuale

Toate viziunile din secolul al XXI-lea asupra cărții au ceva în comun: în ciuda înțelegerii aproape imposibile a semnificației Greciei antice de către cititorii moderni, valoarea pedagogică a « Republicii » este mult mai mare decât valoarea ei practică. Este o carte a unei lumi posibile, nu un set de ghiduri pentru o guvernare reușită. Adepții lui Platon văd această afirmație ca pe o temă capabilă de a furniza baza necesară pentru o înțelegere corectă a spuselor lui Platon din « Republica ». Unicitatea cărții se dezvăluie prin felul în care ea clarifică în mod autentic implicațiile ideilor politice și efectele lor în viața reală, mai precis prin furnizarea unui bogat context euristic.

Bibliografie

• Platon, „Republica”, în Opere, vol. V, traducere în limba română de Andrei Cornea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pp. 7-502.

Legături externe

• Politică și religie în „Republica“ lui Platon, 27 noiembrie 2011, Pr. Dr. Lucian Dîncă, Ziarul Lumina