Ranulf Flambard

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Ranulf Flambard
Date personale
Născut1060 Modificați la Wikidata
Normandia, Franța Modificați la Wikidata
Decedat (68 de ani) Modificați la Wikidata
Durham, Regatul Angliei Modificați la Wikidata
Frați și suroriFoucher[*] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of France (XII-XIII).svg Franța Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Romano-Catolică Modificați la Wikidata
Ocupațiepreot
om politic
judecător Modificați la Wikidata
Funcția episcopală
SediulDurham
Titlulepiscop de Durham⁠(d)
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală

Ranulf Flambard [a] (n. 1060, Normandia, Franța – d. , Durham, Regatul Angliei) a fost un episcop de Durham⁠(d) normand medieval și un influent ministru al regelui William Rufus al Angliei. Ranulf era fiul unui preot din Bayeux, Normandia, iar porecla „Flambard” înseamnă „incendiator” sau „purtător de torțe” și se poate să se fi referit la personalitatea sa. Și-a început cariera sub regele William I al Angliei, probabil lucrând la compilarea Domesday Book, precum și ca păstrător al sigiliului regelui. La moartea lui William I, Ranulf a ales să-l slujească pe noul rege al Angliei, William Rufus.

Sub Rufus, el a continuat să păstreze sigiliul regelui și s-a implicat și în administrarea financiară a regatului, unde și-a făcut rapid un nume prin metodele sale inovatoare de a obține venituri. El a primit custodia mai multor funcții ecleziastice vacante, administrând la un moment dat șaisprezece episcopii sau abații vacante. Sarcinile sale multiple au făcut să fie considerat primul mare justițiar⁠(d) al Angliei. În timpul domniei lui Rufus, Ranulf a supravegheat construcția primului pod de piatră din Londra și pe cea a sălii regelui de la Westminster. În 1099 a fost răsplătit cu episcopia de la Durham.

La moartea lui Rufus în 1100, Ranulf a fost închis în Turnul Londrei de către succesorul acestuia, Henric al Angliei. Ranulf era un țap ispășitor convenabil pentru extorcările financiare din timpul domniei lui Rufus. A devenit primul prizonier care a evadat din Turn și a plecat în exil în Normandia cu fratele mai mare al lui Rufus și Henric, Robert Curthose, duce de Normandia⁠(d). Ranulf a devenit un consilier principal al lui Robert și l-a asistat în invazia nereușită a Angliei, o încercare de a-l detrona pe Henric. Frații s-au împăcat, dar, deși Ranulf a reprimit funcția, a petrecut următorii câțiva ani în Normandia, revenind abia după ce Henric l-a învins pe Robert în bătălia de la Tinchebray. Ranulf s-a retras ulterior din viața politică, având doar apariții ocazionale în public. El a rămas activ în treburile ecleziastice, a participat la consilii și a lucrat pentru a apăra drepturile scaunului său episcopal.

Începuturile vieții[modificare | modificare sursă]

O pagină din Domesday Book, la care a lucrat Ranulf

Ranulf era normand,[2] fiul lui Thurstin, un preot paroh din eparhia Bayeux⁠(d). Ranulf s-a născut probabil în preajma anului 1060, având aproape 70 de ani când a murit în 1128.[3] Inițial, a lucrat pentru Odo de Bayeux⁠(d), dar a intrat în curând în cancelaria⁠(d) regelui William I, fratele uterin al lui Odo. El s-a remarcat printre ceilalți funcționari pentru inteligența sclipitoare și înfățișarea plăcută.[4] Porecla lui, Flambard, înseamnă „purtător de torță”, „incendiator” sau „devoratoar de flacări”; și s-ar putea să i se fi dat din cauza personalității sale înflăcărate.[5] Orderic Vitalis, un cronicar medieval, consemnează că Robert fitzThurstin⁠(d) i-a dat porecla lui Ranulf, deoarece îl deranja faptul că Ranulf, deși de familie modestă, dădea ordine nobililor.[6] Arhiepiscopul Anselm de Canterbury i-a spus papei că porecla provine de la cruzimea lui Ranulf, pe care Anselm o asemăna cu o flacără care consumă totul.[3] Ordic afirma mai departe că Ranulf era „educat din copilărie, cu paraziți dintre cei care umblau pe la curte”.[7]

Ranulf a dobândit reputația de finanțator și administrator capabil și a contribuit la creșterea veniturilor regale.[8] Se pare că a jucat un rol important în compilarea studiului Domesday,[9] fiind poate chiar principalul orchestrator al proiectului.[5][10] Domesday Book îl consemnează drept scrib și ca proprietar de moșii în mai multe comitate.[2] Înainte de moartea bătrânului rege, el a devenit capelan al lui Maurice,⁠(d) episcop de Londra⁠(d), pe care l-a slujit anterior în cabinet. Unele surse spun că era „aproape analfabet”, dar acesta probabil însemna că nu era educat formal în artele liberale.[11] Munca sa în cancelarie și ca administrator ar fi necesitat cunoașterea limbii latine.[3] De asemenea, el a slujit drept păstrător al sigiliului regelui din preajma anului 1085. Odată, în timp ce călătorea în estuarul Tamisei cu sigiliul, a fost capturat de pirați. El a împiedicat capturarea sigiliului aruncându-l în mare.[12] Deși l-a slujit pe William Cuceritorul, el nu atestă nicio cartă sau o hotărâre autentică a lui William, ceea ce înseamnă că pe atunci el nu era un slujbaș important.[13] Când regele William a murit și pământurile sale au fost împărțite între fiul său mai mare, Robert Curthose, care a primit Normandia, și al treilea fiu, William Rufus,[b] care a primit Anglia, Ranulf a ales să-l slujească pe Rufus în Anglia.[4]

Munca sub Rufus[modificare | modificare sursă]

Desen al interiorului sălii Westminster, datând din jurul anului 1808. Zidurile datează de la lucrările de construcție ale lui Ranulf.

Înainte de moartea lui William Cuceritorul, Ranulf deținea o prebendă⁠(d) în dieceza de Salisbury⁠(d). [15] La începutul domniei lui Rufus, a deținut funcțiile de decan al Christchurch-ului, în Twynham, Hampshire și a fost prebendar al Londrei și al Lincolnului.[15][16] Era încă păstrător al sigiliului regelui și se poate să fi fost responsabil de scriptoriul regal.[17] El este de obicei descris drept capelan al lui Rufus,[18] dar este numit și trezorier[17] și uneori capitalis justicaiarius.[19] Alteori, rolul său are titlul de procurator.[5] William de Malmesbury îl numește „gestionarul întregului regat”.[20]

La Christchurch, Ranulf a redus numărul de canoni care slujeau biserica de la 25 la 13, neînlocuindu-i pe funcționarii care mureau. Ranulf a păstrat veniturile care ar fi mers la canonii dispăruți și le-a folosit pentru a reconstrui biserica.[21] Unele surse medievale susțin că, în reconstruirea bisericii de la Twynham, el nu numai că a demolat biserica pe care o înlocuia, ci și alte nouă care se aflau în apropiere. [22]

În calitate de administrator financiar principal, Ranulf a dus greul condamnărilor cronicarilor pentru extorcare și pentru eforturile de a spori veniturile regale. Pe lângă încercările de a spori eficiența colectării și rata de impozitare, Ranulf a creat noi metode de strângere de bani.[13] Una dintre noile sale măsuri de colectare a veniturilor a venit în 1094, când fyrd⁠(d), sau milițiile voluntare engleze, au fost adunate pentru a se lupta în Normandia împotriva fratelui regelui Robert Curthose. Când toți bărbații s-au adunat, în loc să-i trimită în Normandia, Ranulf i-a trimis acasă, după ce a colectat de la fiecare cei 10 șilingi⁠(d) pe care fiecare om îi primise de la districtul lor pentru întreținere. Ranulf a cheltuit banii pe mercenari.[23] Ranulf a intentat și procese, inclusiv împotriva lui Anselm chiar în ziua consacrării acestuia ca arhiepiscop de Canterbury.[24] O altă inovație a fost încercarea de a colecta bani cu titlu similar sumelor plătite de vasali la moartea unui suzeran, de la subchiriașii pământurilor bisericii atunci când funcția ecleziastică corespunzătoare trecea în mâinile altcuiva.[25] Această încercare a avut loc la moartea lui Wulfstan, episcop de Worcester,⁠(d) în 1095, când regele a trimis înscrisuri țăranilor liberi ce munceau pământurile episcopiei, stabilind suma de bani datorată regelui.[26] Această încercare nu s-a mai repetat însă. [15]

Ranulf a administrat pentru rege o mare parte din funcțiile ecleziastice vacante.[27] El a condus personal șaisprezece mănăstiri sau episcopii.[28][c] În cele din urmă el a obținut pentru el personal bogatul post de episcop de Durham⁠(d) în mai 1099, și a fost întronizat la .[30] El fusese custodele acestei episcopii de la moartea episcopului anterior la începutul anului 1096. [31] La slujba de întronizare, a reușit să evite să presteze jurământ de supunere față de Thomas, arhiepiscopul Yorkului⁠(d), așa cum făcuse predecesorul său.[32] William din Malmesbury⁠(d), un cronicar medieval, l-a acuzat pe Ranulf că ar fi plătit 1.000 de lire pentru funcție.[33] El a primit jurisdicție ecleziastică asupra Carlisle-ului și Cumbriei, cum primiseră și predecesorii săi în calitatea lor de episcopi de Lindisfarne, dar a exercitat-o doar pentru o perioadă scurtă de timp, deoarece după accederea la tron a lui Henric I, jurisdicția asupra acestor zone a fost transferată diecezei de York. [34]

S-a sugerat că Ranulf ar fi fost primul justițiar (sau mare justițiar) al întregii Anglii,[35] deși el nu a deținut titlul și nu este clar dacă puterea lui era la fel de extinsă ca a lui Roger Salisbury⁠(d) în domnia următoare.[36] A condus guvernul Angliei în timp ce Rufus se lupta în Normandia, nu doar strângând bani, ci emițând și înscrisuri⁠(d) și ținând judecată, prerogative ce aparțineau regelui.[37] William din Malmesbury spunea, în descrierea eforturilor financiare ale lui Ranulf, că „i-a jupuit pe cei bogați, i-a doborât pe săraci și a măturat moștenirile altora în plasa lui”.[38] Un alt cronicar medieval, Orderic Vitalis, spunea că Ranulf intenționează să revizuiască cadastrul Angliei, aproape cu siguranță Domesday Book, și că intenționa să utilizeze acest cadastru revizuit pentru a confisca toate proprietățile a căror valoare depășește o anumită sumă. Chiar dacă ar fi planificat așa ceva, nu a făcut-o niciodată.[13]

Ranulf a lucrat adesea coordonat cu Haimo⁠(d) dapiferul⁠(d) (seneșalul), și cu Urse d'Abetot⁠(d) pentru punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești regale. Odată, împreună cu Robert Bloet⁠(d), episcop de Lincoln⁠(d), au reevaluat terenurile Abației Thorney⁠(d) pentru impozitare. Cu altă ocazie, a primit ordin ca, împreună cu episcopul de la Chichester⁠(d), Ralph de Luffa⁠(d), să aibă grijă ca mănăstirea din Fecamp să primească custodia unei biserici din Steyning⁠(d).[39] Alții care lucrau adesea cu Ranulf erau Robert FitzHaimo⁠(d), Roger Bigod⁠(d) și Eudo⁠(d) dapiferul. Acești oameni sunt uneori considerați de către istorici drept primii baroni ai trezoreriei⁠(d).[40] Există în timpul administrării lui Ranulf și semne de judecători rezidenți în comitatele care țineau curți regale. De asemenea, se mai foloseau și judecători itineranți pentru a audia cauze rezervate coroanei.[41][42]

În timp ce administra Anglia pentru Rufus, Ranulf supraveghea și proiectele de construcții. Sub conducerea sa, a fost construit primul pod de piatră din Londra. Ranulf a construit și un zid în jurul Turnului Alb⁠(d) din Londra, închizând curtea interioară. S-a construit și o nouă sală la Westminster,[43] din care s-au păstrat pereții exteriori de la Westminster Hall.[44] A început construcția bisericii de la Christchurch din Twynham, care fusese dată de Rufus. După moartea lui Rufus, biserica a fost confiscată de la Ranulf, iar lucrările de construcție au încetat. Criptele și transeptele bisericii actuale datează însă de la lucrările de construcție ale lui Ranulf.[45]

Sub Henric I[modificare | modificare sursă]

Intrarea în Catedrala Durham

La accederea la tron a regelui Henric I, noul rege l-a închis pe Ranulf în Turnul Londrei[46] la [47] sub acuzația de delapidare.[48] Custodele său, William din Mandeville, a permis episcopului să evadeze[49] la .[50] Flambard nu a fost doar primul deținut din castel, ci și prima persoană care a evadat de acolo.[51][52] O legendă populară spune că episcopul ar fi coborât pe fereastra celulei sale printr-o funie pe care prietenii i-o strecuraseră într-o damigeană de vin. Ranulf a dat vinul gardienilor și, după ce aceștia s-au îmbătat și au adormit, el ar fi coborât pe frânghie pentru a scăpa. Prietenii lui au aranjat un vas care să-l transporte pe Ranulf, împreună cu o parte din aurul episcopului și cu mama vârstnică a acestuia în Normandia.[53] S-a refugiat peste Canalul Mânecii împreună cu fratele lui Henric, Robert Curthose, unde a devenit unul dintre principalii consilieri ai ducelui.[54][55] Regele Henric l-a deposedat pe Ranulf de moșiile sale de la Whitsun⁠(d) în 1101,[48] și noul arhiepiscop de York, Gerard⁠(d), i-a luat episcopia.[56] Arhiepiscopul de Canterbury, Anselm, i-a aranjat lui Flambard un proces într-un tribunal papal pentru simonie⁠(d) și a obținut emiterea unui decret papal împotriva lui Ranulf. [57]

În calitate de consilier al lui Robert, Ranulf l-a presat pe duce să-i conteste coroana lui Henric.[43] Istoricul David Crouch⁠(d) spune că Ranulf „trebuia să furnizeze viziunea și energia strategice care îi lipseau ducelui Robert”,[58] iar alți istorici au fost de acord că sosirea lui Ranulf a fost catalizatorul capacității lui Curthose de a pune la punct o invazie.[55] Ranulf avea sarcina de a organiza transportul pentru invazia Angliei[59] și, de asemenea, a asigurat trecerea de partea lor a unora dintre vasele lui Henric, permițând astfel flotei să debarce în siguranță.[60] Robert a invadat Anglia în iulie 1101 împreună cu Ranulf, dar Robert a acceptat la tratatul de la Alton⁠(d), la , renunțând la pretenția față de tronul Angliei.[61] Deși niciun cronicar nu menționează că Ranulf ar fi fost prezent la Alton, probabil că a fost și el acolo.[62] Ranulf a fost iertat prin tratat și a revenit la episcopia sa, dar a ales să mai rămână cu Robert încă cinci ani.[61] Unii istorici, între care CW Hollister, văd tratatul ca pe o urzeală a lui Ranulf, în principal în încercarea de a-și salva propria carieră ecleziastică în Anglia, renunțând la rolul de consilier șef al lui Curthose, și devenind doar unul dintre mai mulți.[63]

Robert l-a răsplătit pe Ranulf pentru sfatul său în timpul invaziei, încredințându-i administrația episcopiei de Lisieux⁠(d).[64] După înfrângerea lui Robert de către Henric la Tinchebray în 1106, episcopul a fost printre primii care s-au împăcat cu Henric, și s-a întors la Durham.[65] S-a retras din viața politică. Henric îl înlocuise deja cu Roger de Salisbury, un finanțist capabil care era infinit mai acceptabil pentru națiune.[4] Deși unii istorici au susținut că șederea lui Ranulf în Normandia a fost ca agent al lui Henric, se pare că Ranulf se ocupa în principal de interesele sale și ale familiei sale.[66]

În 1108, Ranulf a fost târât în mijlocul unei dispute între arhiepiscopul Anselm și noul arhiepiscop de York, Thomas⁠(d), pe marginea chestiunii dacă Thomas ar trebui sau nu să presteze jurământ de credință lui Anselm. Deoarece Anselm a refuzat să îl întronizeze pe Thomas fără jurământ de credință, iar Thomas a refuzat să-l presteze, Thomas nu putea să întronizeze el însuși episcopi. Ranulf i-a scris lui Anselm, cerându-i să poată acționa ca surogat al lui Thomas și să îl întronizeze pe Turgot of Durham⁠(d) ca episcop de St Andrew's⁠(d). În septembrie 1108, Anselm i-a scris lui Ranulf, interzicându-i lui și oricui altcuiva decât Thomas sau Anselm, să îl întronizeze pe Thurgot sau pe alți episcopi.[67] Ulterior, Ranulf a încercat să-l mituiască pe regele Henric să-i ia partea lui Thomas.[68] Thurgot fusese prior al colegiului de canonici⁠(d) la Durham, dar avusese conflicte cu Ranulf, care a aranjat ca el să fie ales la St Andrew's drept compromis pentru dispută. [69]

Ranulf a fost cel care a hirotonit pe Thurstan⁠(d), arhiepiscopul ales al Yorkului, ca preot în 1115, deși Thurstan a trebuit să aștepte încă patru ani să fie întronizat ca episcop.[13][d] Ranulf a participat la Conciliul de la Reims⁠(d) din 1119, ținut de Papa Callixtus al II-lea.[71] În 1125, Ioan de Crema⁠(d), legatul papal în Anglia, l-a vizitat pe Durham pentru a investiga acuzațiile împotriva episcopului. Cronicarii medievali au povestit că legatul a fost impresionat de nepoata lui Ranulf și, după ce s-a culcat cu fata, nu a mai acționat în vederea vreunei acuzații împotriva lui Ranulf. [72] Povestea este puțin probabil să fie adevărată.[73]

Moartea și memoria[modificare | modificare sursă]

Vedere modernă a catedralei din Durham, către castelul Durham, peste Peluza Palatului.

Ranulf a lucrat pentru a finaliza catedrala⁠(d)[13] pe care o începuse predecesorul său, William de St-Calais⁠(d);[74] a fortificat Durhamul cu un zid din jurul castelului Durham⁠(d),[43] a construit castelul Norham⁠(d) pentru a ajuta la apărarea râului Tweed⁠(d);[75][76][e] și a înzestrat biserica colegială din Christchurch, Hampshire. El a construit sau a extins alte biserici, inclusiv cea de la Christchurch din Hampshire pe care o înzestrase, și biserica Sfântul Martin din Dover.[78] Primul pod de piatră de la Durham a fost completat la instruirea sa în 1120, așa-numitul Pod Framwellgate⁠(d),[13] descris ca „o minunată lucrătură”.[79] El a curățat și a nivelat Peluza Palatului din Durham, între castel și catedrală.[61] În timp ce cronicarii mai mult l-au condamnat Ranulf pentru moravurile sale, colegiul canonicilor catedralei îl stima mult din cauza activităților sale de construcție și pentru că apăra drepturile Durhamului.[80] Deși a uzurpat unele din veniturile colegiului catedralei, banii din aceste drepturi au fost folosiți pentru a finaliza reconstrucția catedralei, iar ulterior a restabilit venitul călugărilor și le-a mărit zestrea.[81] La moartea lui, zidurile catedralei erau terminate până la „acoperiș”, ceea ce probabil înseamnă bolta.[82]

Ranulf a atras pe lângă el cărturari și a reformat administrația diecezei, împărțind-o în arhidiaconii.[4] Ranulf a supravegheat mutarea moaștelor Sfântului Cuthbert⁠(d) într-un nou mormânt într-o ceremonie generoasă. El îl vizita și pe pustnicul Sfântul Godric⁠(d), cu care s-a împrietenit.[83]

Unul dintre frații lui Ranulf a fost Fulcher, care a fost episcop de Lisieux în 1101.[84][f] Un alt frate a fost Osbern, care era funcționar regal pentru Rufus,[86] iar ultimul frate a fost Geoffrey.[3] S-ar putea ca Fulcher să fi fost numit episcop pentru a-i permite lui Ranulf să exploateze episcopia în timp ce Ranulf era în exil în Normandia.[87] Ranulf a avut un fiu, Thomas, care a fost și el episcop de Lisieux,[84] imediat după unchiul său. Ca și unchiul său, el ar fi putut fi numit ca înlocuitor pentru a permite tatălui său să-și însușească veniturile de la Lisieux.[87] Amanta lui Ranulf era o englezoaică numită Alveva sau Ælfgifu, care i-a dăruit cel puțin doi fii.[3][88] Fiii Alvevei erau Ranulf, care a fost arhidiacon, și Elias.[89] Când Ranulf a devenit episcop, s-a căsătorit cu o orășeancă⁠(d) din Huntingdon, dar a rămas în relații bune atât cu Alveva cât și cu soțul ei, adesea stând la ei când era plecat de la Durham.[3][88] Alveva a fost mătușa Christinei de Markyate și se spune că Christina a respins încercările episcopului de a o seduce în 1114.[3][90] Alveva și fiul lui Ranulf, Elias, au deținut o prebendă la Londra, el fiind funcționar regal al lui Henric I. Ralf, fiul lui Ranulf, a fost paroh la Middleham și a deținut și el o prebendă la Londra. El a stat pe lângă curtea arhiepiscopului Theobald⁠(d) de Canterbury după 1138.[3] Unii dintre fiii lui Ranulf au fost educați la Laon sub îndrumarea lui William de Corbeil⁠(d), unul dintre grefierii lui Ranulf.[91] Unul dintre nepoții lui Ranulf, Ralf, a fost arhidiacon în Northumberland și în timpul domniei regelui Stephen a ajutat la a menține eparhia Durham loială acestuia.[92] Alți nepoți erau Osbert, care a fost șeriful la Durham, precum și Robert, Richard și William, care dețineau fiefuri.[3] Fără relație de rudenie cu Ranulf, William de Corbeil a devenit unul dintre grefierii casei lui Ranulf și, în cele din urmă, a fost ales arhiepiscop de Canterbury în 1123.[83]

Ranulf a murit la .[30] A fost înhumat în canonicatul din Durham, unde mormântul său a fost deschis în 1874.[13] Scheletul său s-a păstrat, iar examinarea acestuia arată că avea circa 1,75 m înălțime. Îi plăceau hainele și era întotdeauna îmbrăcat elegant. Era eficient în colectarea veniturilor regale, dar era și generos cu oamenii săi, iar spre sfârșitul vieții a dăruit cu generozitate săracilor. Sceptrul de episcop și inelul cu sigiliu se găseau în mormânt și erau destul de simple.[3] Un amănunt neobișnuit în mormântul său este acela că a fost îngropat deasupra unui strat de cărbune care era așezat pe straturi alternante de var și pământ.[93]

Reputația lui Ranulf a suferit din cauza ostilității cronicarilor monahali atât față de el, cât și față de Rufus.[4][94] Mulți cronicari au deplâns relativismul lui moral și duritatea măsurilor sale financiare.[3][95] Ordic l-a descris pe Ranulf drept „dependent de petrecerii și beții și pofte trupești; crud și ambițios, risipitor cu adepții lui, dar lacom în luare avutului altora”.[7] În afară de cronicari, arhiepiscopul Anselm de Canterbury i-a scris papei Pascal al II-lea, în timp ce Ranulf era în exil, descriindu-l pe Ranulf drept „strângător de chirie cu cea mai rea reputație cu putință”.[96] William din Malmesbury a spus că Flambard era un „prăduitor al bogaților și un dărâmător al săracilor”. [81] Istoricii victorieni, între care EA Freeman⁠(d), l-au demonizat pe Ranulf, iar Freeman a susținut în special că Ranulf era un „geniu malign”.[13][97] Istoricii moderni au îmbrățișat o viziune mai moderată, începând cu R. W. Southern⁠(d) în 1933.[13] Istoricul David Bates a simțit că el, alături de succesorul său, Roger de Salisbury, „au fost, în esență, manageri-șefi ai finanțelor și justiției regelui”.[98]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Denumit uneori Ralph Flambard, Ranulph Flambard, sau Ranulf Passiflamme.[1]
  2. ^ Al doilea fiu, Richard, murise pe la 1075 fără a avea urmași.[14]
  3. ^ Între acestea se numărau Chertsey, Canterbury, și New Minster.[29]
  4. ^ Thurstan a refuzat să presteze jurământ de credință și față de arhiepiscopul de Canterbury, care acum era Ralph d'Escures⁠(d).[70]
  5. ^ Acesta era probabil un castel de lemn și pământ, reclădit din piatră de Hugh de Puiset⁠(d), un episcop de mai târziu.[77]
  6. ^ Numele lui Fulcher este uneori dat ca William.[85]

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Barlow Feudal Kingdom of England p. 147
  2. ^ a b Poole Domesday Book la Magna Carta pp. 170-171
  3. ^ a b c d e f g h i j k Barlow William Rufus pp. 193-205
  4. ^ a b c d e Barlow Regatul Feudal al Angliei pp. 150-151
  5. ^ a b c Mason William II p. 75
  6. ^ Barlow William Rufus p. 141
  7. ^ a b Citat în Turner „Changing Perceptions”, Journal of British Studies p. 107
  8. ^ Chibnall Anglo-Norman Anglia p. 115
  9. ^ Chibnall Anglo-Norman Anglia p. 114
  10. ^ Mason William II pp. 85-86
  11. ^ Chibnall Anglo-Norman Anglia p. 127
  12. ^ Chibnall Anglo-Norman Anglia p. 133
  13. ^ a b c d e f g h i Mason "Flambard, Ranulf" Dicționarul Oxford al Biografiei Naționale
  14. ^ Mason William II p. 36
  15. ^ a b c Mason William II pp. 178-179
  16. ^ Greenway Fasti Ecclesiae Anglicanae 1066-1300: Volumul 2: Catedralele monahale (Provinciile de Nord și Sud): Durham: Episcopi
  17. ^ a b Barlow William Rufus p. 147
  18. ^ Istoria constituțională și juridică din Lyon p. 153
  19. ^ Chrimes Introducere în istoria administrativă p. 20
  20. ^ Citat în Moore " Credința și cultura " Ranulf Flambard și Christina of Markyate p. 231
  21. ^ Williams English și Norman Conquest p. 128
  22. ^ Dodwell Art Anglo-Saxon p. 233
  23. ^ Huscroft Ruling England p. 66
  24. ^ Biserica Cantor , Împărăția și Investiția p. P. 63
  25. ^ Cunoașterea monahală a lui Knowles pp. 612-613
  26. ^ Mason William II p. 137
  27. ^ Huscroft Ruling England p. 99
  28. ^ Hollister Henry I p. 381
  29. ^ Knowles Monastic Order p. 613 nota de subsol 3
  30. ^ a b Fryde, și colab. Manualul Cronologiei Britanice p. 241
  31. ^ Barlow William Rufus p. 359
  32. ^ Vaughn Anselm de la Bec și Robert de Meulan p. 329 nota de subsol 83
  33. ^ Bartlett Anglia În conformitate cu Norman și Angevin Kings p. 407
  34. ^ Rose "Societatea Cumbriană" Studii în Istoria Bisericii p. 124
  35. ^ Barlow William Rufus p. 202
  36. ^ Richardson și Sayles Guvernarea Angliei medievale p. 159
  37. ^ Huscroft Ruling England p. 83
  38. ^ Citat în Huscroft Ruling England pp. 125-123
  39. ^ Stenton English Justice pp. 58-59
  40. ^ Mason William II p. 23
  41. ^ Istoria Constituțională și juridică din Lyon, pp. 168-169
  42. ^ Istoria Constituțională și juridică din Lyon, pp. 190-191
  43. ^ a b c Barlow Regatul Feudal al Angliei pp. 167-168
  44. ^ Crouch Normans caption la placă 22
  45. ^ Site-uri Kerr Norman p. 28
  46. ^ Huscroft Ruling England p. 68
  47. ^ Biserica Cantor , Împărăția și Investiția p. P. 134
  48. ^ a b Vaughn Anselm de la Bec și Robert de Meulan p. 229
  49. ^ Chibnall Anglo-Norman Anglia p. 75
  50. ^ Poole Domesday Book la Magna Carta p. 115
  51. ^ Hollister Henry I pp. 116-117, pp. 133-134
  52. ^ "Ranulf Flambard, episcopul Durham" Turnul Londrei
  53. ^ Crouch Normans p. 170
  54. ^ Huscroft Ruling England p. 69
  55. ^ a b Hollister "Anglo-Norman Războiul Civil", Revista engleză de istorie pp. 323-324
  56. ^ Hollister Henry I p. 136
  57. ^ Vaughn Anselm de la Bec și Robert de Meulan p. 234
  58. ^ Citat în Crouch Normans p. 165
  59. ^ Vaughn Anselm de la Bec și Robert de Meulan p. 231
  60. ^ Crouch Normans p. 171
  61. ^ a b c Barlow Regatul Feudal al Angliei pp. 174-175
  62. ^ Hollister "Anglo-Norman Războiul Civil" Revizuirea istorică engleză p. 329
  63. ^ Hollister "Anglo-Norman Războiul Civil" Revizuirea istorică engleză p. 327
  64. ^ Vaughn Anselm de la Bec și Robert de Meulan p. 269
  65. ^ Crouch Normans p. 179
  66. ^ Hollister "Anglo-Norman Războiul Civil" Revizuirea istorică engleză p. 333
  67. ^ Vaughn Anselm de la Bec și Robert de Meulan p. 337
  68. ^ Vaughn Anselm de Bec și Robert de Meulan pp. 347-348
  69. ^ Cunoașterea monahală a lui Knowles p. 629
  70. ^ Bartlett England Under the Norman and Angevin Kings p. 394
  71. ^ Barlow Biserica engleză 1066-1154 p. 111
  72. ^ Bartlett Anglia În conformitate cu Norman și Angevin Kings p. 555
  73. ^ Hollister Henry I p. 307
  74. ^ Adams Istoria artei occidentale p. 200
  75. ^ Pettifer English Castles p. 193
  76. ^ Bartlett Anglia În conformitate cu Norman și Angevin Kings p. 281
  77. ^ Kerr Norman Sites p. 174
  78. ^ Poole Domesday Book la Magna Carta p. 260
  79. ^ Bartlett Anglia În conformitate cu Norman și Angevin Kings p. 364
  80. ^ Chibnall Anglo-Norman Anglia p. 71
  81. ^ a b Citat în Dawtry "Studii de renaștere benedictină în nord" în istoria bisericii 18 p. 91
  82. ^ Snape "Dovezi documentare" Artă medievală și arhitectură p. 22
  83. ^ a b Barlow Biserica Engleză 1066-1154 pp. 73-74
  84. ^ a b Spear "Imperiul Norman și clerul secular" Jurnal al studiilor britanice p. 5
  85. ^ Schriber Dilemma of Arnulf of Lisieux p. 26
  86. ^ Barlow William Rufus p. 150
  87. ^ a b Schriber Dilema lui Arnulf din Lisieux pp. 26-27
  88. ^ a b Bartlett Anglia În conformitate cu Norman și Angevin Kings p. 567
  89. ^ Keats-Rohan Domesday People p. 354
  90. ^ Richardson și Sayles Guvernarea Angliei medievale p. 159 nota de subsol7
  91. ^ Hollister Henry I p. 23
  92. ^ Barlow Regatul Feudal al Angliei p. 221
  93. ^ Carver "Durham medieval timpuriu" Artă medievală și arhitectură p. 13
  94. ^ Hollister "Anglo-Norman Războiul Civil" English Review Istoric pp. 321-322
  95. ^ Barlow Biserica engleză 1066-1154 p. 72
  96. ^ Citat în Vaughn Anselm de la Bec și Robert de Meulan p. 239
  97. ^ Citat în Mason " Dicționar de biografie național " "Flambard, Ranulf"
  98. ^ Bates "Originea justiției" Lucrările Conferinței de luptă IV p. 11

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Adams, Laurie Schneider (). A History of Western Art (ed. Third). Boston, MA: McGraw Hill. ISBN 0-07-231717-5. 
  • Barlow, Frank (). The English Church 1066–1154: A History of the Anglo-Norman Church. New York: Longman. ISBN 0-582-50236-5. 
  • Barlow, Frank (). The Feudal Kingdom of England 1042–1216 (ed. Fourth). New York: Longman. ISBN 0-582-49504-0. 
  • Barlow, Frank (). William Rufus. Berkeley, CA: University of California Press. ISBN 0-520-04936-5. 
  • Bartlett, Robert C. (). England Under the Norman and Angevin Kings: 1075–1225. Oxford, UK: Clarendon Press. ISBN 0-19-822741-8. 
  • Bates, David (). „The Origins of the Justiciarship”. În Brown, R. Allen. Proceedings of the Battle Conference on Anglo-Norman Studies IV. Woodbridge, UK: Boydell Press. pp. 1–12;167–171. ISBN 0-85115-161-2. 
  • Cantor, Norman F. (). Church, Kingship, and Lay Investiture in England 1089–1135. Princeton, NJ: Princeton University Press. 
  • Carver, M. O. H. (). „Early Medieval Durham: the Archaeological Evidence”. Medieval Art and Architecture at Durham Cathedral. British Archaeological Association Conference Transactions for the year 1977. Leeds, UK: British Archaeological Association. pp. 11–19. OCLC 13464190. 
  • Chibnall, Marjorie (). Anglo-Norman England 1066–1166. Oxford, UK: Basil Blackwell Publishers. ISBN 0-631-15439-6. 
  • Chrimes, S. B. (). An Introduction to the Administrative History of Mediaeval England (ed. Third). Oxford, UK: Basil Blackwell. OCLC 270094959. 
  • Crouch, David (). The Normans: The History of a Dynasty. London: Hambledon & London. ISBN 1-85285-595-9. 
  • Dawtry, Anne (). „The Benedictine Revival in the North: The Last Bulwark of Anglo-Saxon Monasticism”. În Mews, Stuart. Studies in Church History 18: Religion and National Identity. Oxford, UK: Basil Blackwell. pp. 87–98. 
  • Dodwell, C. R. (). Anglo-Saxon Art: A New Perspective. Ithaca, NY: Cornell University Press. ISBN 0-8014-9300-5. 
  • Fryde, E. B.; Greenway, D. E.; Porter, S.; Roy, I. (). Handbook of British Chronology (ed. Third revised). Cambridge, UK: Cambridge University Press. ISBN 0-521-56350-X. 
  • Greenway, Diana E. (). Fasti Ecclesiae Anglicanae 1066–1300: Volume 2: Monastic Cathedrals (Northern and Southern Provinces): Durham: Bishops. Institute of Historical Research. Accesat în . 
  • Hollister, C. W. (aprilie 1973). „The Anglo-Norman Civil War: 1101”. The English Historical Review⁠(d). 88 (347): 315–334. doi:10.1093/ehr/LXXXVIII.CCCXLVII.315. JSTOR 564288. 
  • Hollister, C. Warren (). Frost, Amanda Clark, ed. Henry I. New Haven, CT: Yale University Press. ISBN 0-300-08858-2. 
  • Huscroft, Richard (). Ruling England 1042–1217. London: Pearson/Longman. ISBN 0-582-84882-2. 
  • Keats-Rohan, K. S. B. (). Domesday People: A Prosopography of Persons Occurring in English Documents, 1066–1166: Domesday Book. Ipswich, UK: Boydell Press. ISBN 0-85115-722-X. 
  • Kerr, Mary; Kerr, Nigel (). A Guide to Norman Sites in Britain. London: Granada. ISBN 0-246-11976-4. 
  • Knowles, David (). The Monastic Order in England: A History of its Development from the Times of St. Dunstan to the Fourth Lateran Council, 940–1216 (ed. Second reprint). Cambridge, UK: Cambridge University Press. ISBN 0-521-05479-6. 
  • Lyon, Bryce Dale (). A Constitutional and Legal History of Medieval England (ed. Second). New York: Norton. ISBN 0-393-95132-4. 
  • Mason, Emma (). William II: Rufus, the Red King. Stroud, UK: Tempus. ISBN 0-7524-3528-0. 
  • Mason, J. F. A. (). „Flambard, Ranulf (c.1060–1128)” ((necesită abonament sau apartenență la sistemul britanic de biblioteci publice)). Oxford Dictionary of National Biography. Oxford University Press. doi:10.1093/ref:odnb/9667. Accesat în . 
  • Moore, R. I. (). „Ranulf Flambard and Christina of Markyate”. În Gameson, Richard; Leyser, Henrietta. Belief and Culture in the Middle Ages: Studies Presented to Henry Mayr-Harting. Oxford, UK: Oxford University Press. pp. 231–235. ISBN 0-19-820801-4. 
  • Pettifer, Adrian (). English Castles: A Guide by Counties. Woodbridge, UK: Boydell. ISBN 0-85115-782-3. 
  • Poole, Austin Lane (). From Domesday Book to Magna Carta, 1087–1216 (ed. Second). Oxford, UK: Clarendon Press. ISBN 0-19-821707-2. 
  • „Ranulf Flambard, Bishop of Durham”. Tower of London. Historic Royal Palaces. Accesat în . 
  • Richardson, H. G.; Sayles, G. O. (). The Governance of Mediaeval England: From the Conquest to Magna Carta. Edinburgh: Edinburgh University Press. OCLC 504298. 
  • Rose, R. K. (). „Cumbrian Society and the Anglo-Norman Church”. Studies in Church History. 18: 119–135. 
  • Schriber, Carolyn Poling (). The Delimma of Arnulf of Lisieux: New Ideas versus Old Ideals. Bloomington, IN: Indiana University Press. ISBN 0-253-35097-2. 
  • Snape, M. G. (). „Documentary Evidence for the Building of Durham Cathedral and its Monastic Buildings”. Medieval Art and Architecture at Durham Cathedral. British Archaeological Association Conference Transactions for the year 1977. Leeds, UK: British Archaeological Association. pp. 20–36. OCLC 13464190. 
  • Spear, David S. (). „The Norman Empire and the Secular Clergy, 1066–1204”. Journal of British Studies⁠(d). XXI (2): 1–10. doi:10.1086/385787. JSTOR 175531. 
  • Turner, Ralph V. (aprilie 1990). „Changing Perceptions of the New Administrative Class in Anglo-Norman and Angevin England: The Curiales and Their Conservative Critics”. Journal of British Studies⁠(d). 29 (2): 93–117. doi:10.1086/385952. JSTOR 175584. 
  • Vaughn, Sally N. (). Anselm of Bec and Robert of Meulan: The Innocence of the Dove and the Wisdom of the Serpent. Berkeley, CA: University of California Press. ISBN 0-520-05674-4. 
  • Williams, Ann (). The English and the Norman Conquest. Ipswich: Boydell Press. ISBN 0-85115-708-4. 

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Archer, T. A. (ianuarie 1887). „Ranulf Flambard and his Sons”. The English Historical Review⁠(d). 2 (5): 103–112. doi:10.1093/ehr/II.V.103-b. JSTOR 546835. 
  • Craster, Edmund (). „A Contemporary Record of the Pontificate of Ranulf Flambard”. Archaeologia Aeliana. Fourth series. 7: 33–56. 
  • Prestwich, J. O. (). „The Career of Ranulf Flambard”. În Rollason; et al. Anglo-Norman Durham 1093–1193. Woodbridge: Boydell Press. pp. 299–310. 
  • Southern, R. W. (). „Ranulf Flambard and Early Anglo-Norman Administration”. Transactions of the Royal Historical Society: Fourth Series. 16: 95–128. doi:10.2307/3678666. JSTOR 3678666.