Radicalizarea islamică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Radicalismul islamic poate fi analizat prin două sisteme de referință: unul prin raportarea mișcărilor radicale la statul de proveniență și la raporturile cu puterea politică, iar al doilea în analiza acestui curent ca orizont ideologic național, regional sau global.

În primul caz, Patrick Sookhdeo împarte curentele salafiste în trei categorii determinante pentru apariția organizațiilor radicale islamiste: 1. Salafismul tradiționalist (taqlidi), orientat spre susținerea Islamului fundamentalist, opus activismului islamist contemporan și care consideră că este contrar Coranului orice demers de schimbare sau nesupunere față de puterea politică, îndemnând la quietism politic și religiozitate individuală. 2. Salafismul violent, jihadist sau neosalafismul orientat, conform scrierilor lui Sayyed Qutb, spre contestarea politicului, înlăturarea regimurilor dictatoriale la putere în lumea arabă și înlocuirea lor cu sisteme islamice de guvernare, bazată pe aplicarea sharia – după modelul oferit de Revoluția islamică din Iran. 3. Salafismul reformist (islahi), care condamnă utilizarea violenței în politică și consideră că este necesară o „reislamizare” a societății pornind de jos în sus, printr-o politică graduală de reforme și participarea la jocul politic în condiții democratice (modelul Fraților Musulmani din Iordania). [1].

În al doilea caz, Olivier Roy opune „panislamismului sunnit”, pe care îl definește ca un radicalism naționalist, curentul neo-salafist apărut în Arabia Saudită în anii ‘80 ce este în primul rând islamic, global și marcat de disensiunile interne ale Islamului (antișiit, antisectar, orientat spre tawhid).[2].

Context[modificare | modificare sursă]

De fapt, pentru a înțelege apariția și dezvoltarea radicalismului islamic este necesară o analiză a surselor ideologice ale acestuia, precum și a transformărilor majore care au marcat radicalismul pe tot parcursul secolului al XX-lea. Chiar dacă islamiștii radicali sau teroriștii se revendică discursiv de la aceleași surse de legitimitate clasică, reinterpretate într-o grilă modernă sau postmodernă (Ibn Taymiyya, revivalismul secolului XIX, recursul la fatwa wahhabite), atât obiectivele, cât și modul lor de exprimare sunt foarte diferite. Nu se poate trasa nici o comparație sustenabilă – nici din punct de vedere ideologic, nici politic sau geopolitic – între mișcări precum Frații Musulmani, Hamas, Hizballah, pe de o parte, sau mujahedinii din Afganistan, Al-Qaida și grupurile neo-salafiste afiliate acesteia în ultimii ani, pe de alta. După cum nu există un singur Islam politic, nu există niciun singur radicalism, ci mai multe.

Categorii[modificare | modificare sursă]

Pornind de la scopurile acestor mișcări și modul în care și-au conceptualizat discursul politic, am împărțit radicalismul, denumit în continuare și jihadism, în trei mari categorii: 1. Jihadismul naționalist post-colonial – Frații Musulmani, Hamas, Hizballah pentru a cita cele mai cunoscute organizații 2. Jihadismul „balanței de putere” – Revoluția iraniană în opoziție cu militantismul financiar al Arabiei Saudite 3. Jihadismul global – început prin rezistența mujahedinilor din Afganistan față de ocupația sovietică și culminând cu apariția Al Qaida. Trebuie precizat că aceste definiții se referă la forme de jihadism apărute în perioade diverse, pe baza unor conjuncturi politice foarte diferite, dar nu sunt categorii complet aplicabile în evaluarea activității propriu-zise a unei organizații teroriste. Există grupuri și facțiuni care trec dintr-un curent în altul, există finanțări și susțineri care determină loialități teroriste, există tranziții de la o formă la alta bazate pe modificarea unor condiții politice sau geostrategice regionale.

Radicalizarea în Europa[modificare | modificare sursă]

Sursele islamului radical în Franța sunt două: una internă - efectul islamist- tineri musulmani neadaptați care provin din banlieu, respectiv una externă, constituită în principal din rețele algeriene extremiste, precum Grupul Islamic Armat (GIA), condus de facțiunea armată a Frontului Islamic al Salvării (FIS). Primele semne ale terorismului islamic au apărut la începutul anilor 90, după victoria FIS în alegerile parlamentare din Algeria și răsturnarea guvernului.[3]

Efectul islamist este asociat cu banlieu-rile franceze, care predispun la inadaptare, conducând o mulțime de tineri bărbați la legământul violent cu o cauză întruchipată într-un discurs islamic anti-occidental.[4]. Marcat de ranchiuna foștilor colonizați și de cea a copiilor lor care acum trăiesc în Franța și Marea Britanie, radicalismul religios din aceste țări are, deseori, o tentă de zel post-colonial. Cei recrutați pentru cauza islamului radical sun atrași din rândul oamenilor care nu aparțin nici culturii țării de origine, dar nici culturii națiunii europene de care sunt respinși pentru heteroimaginea de arabi. Acest tip de clasificare socială duce la sentimentul că individul este urât și disprețuit de francezi, el considerându-se îndreptățit să folosească violența pentru a face față umilinței.

Islamism ca oportunitate[modificare | modificare sursă]

Islamismul constituie o oportunitate pentru acești tineri neintegrați, în sensul în care ei își legitimează sentimentul de inadaptare canalizându-l spre o cauză sacră, în acest fel ai răzbunându-se pe societate și salvându-și sufletele. Acest dublu scop este realizat prin mobilizarea sub stindardul Islamului: ei luptă unei societăți care nu i-a acceptat niciodată, respectiv pentru o religie împotriva căreia simt opoziția întregii lumi occidentale. Trecând prin filtrul lor cognitiv această luptă înalță cauza lor, aducându-le demnitatea decare au fost privați în viața lor zilnică dinaintea aderării la islamul radical. Prin angajamentul lor ei obțin salvarea (devin martiri- shahid­) dacă mor, iar dacă trăiesc accesează onoarea și demnitatea în cadrul comunității, găsind înțelesul și traiectoria vieții care până atunci se dovedise a nu avea scop.

Un alt factor care încurajează acest efect islamist este disprețul pe care grupurile marginale îl resimt din partea societății în general. Rasismul este puternic resimțit în general, iar particular este potențat de emergența noii drepte, inclusiv de Grupul Le Pen și de celelalte partide dizidente. Aceste grupuri au încurajat restricțiile impuse prin instituționalizarea laicității în Franța, interzicând însemnele islamice în sfera publică. Laicitatea susține faptul că diversele comunități religioase estompează adevăratele norme cetățenești. Acest resentiment (haine) din partea celei de-a treia sau celei de-a doua generații de tineri cu origini Nord-africane se exprimă prin două atitudini distincte, fiecare din acestea putând genera comportamente radicale. Primul răspuns este constituit de respingerea identității franceze. În această accepțiune, Islamul este folosit ca un marker al identității, definind individul ca fiind „ne-francez” sau chiar „anti-francez”. Respingerea identității franceze presupune negarea supremației simbolice a francezilor.

Atunci când asemenea reacții culturale sunt radicalizate prin rețelele islamice extremiste, ia naștere o ideologie extremistă. Grupurile radicale islamice trag foloase din predispoziția tinerilor cu origini Nord-africane (în proporție covârșitoare de sex masculin) care se consideră stigmatizați și marginalizați de societate. Acești indivizi tineri consideră că societatea occidentală este împotriva Islamului, susținând politica israeliană și pe cea anti- islamică în contextul relațiilor internaționale. În cazul în care acești tineri sunt contactați de o grupare teroristă, ei de vin mult mai deschiși la radicalizare. Cumularea problematicilor legate de excludere economică, identitate și rasism creează un mediu fertil de dezvoltare pentru radicalizare și violență în rândul unei minorități de tineri nemulțumiți.

Surse de radicalizare[modificare | modificare sursă]

Paradoxal, media constituie principala sursă de manipulare în cazul prozelitismului islamic. Spectacolul tragic al palestinienilor murind sub atacurile armatei israeliene și indiferența opiniei publice cu privire la soarta cecenilor sau a altor musulmani îi conving cu ușurință de opoziția Occident/Islam. Atitudinea antagonică a unor personalități sau grupuri politice franceze față de musulmani este generalizată cu ușurință, fiind difuzată pe scară largă cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă în toate țările din Vestul Europei. Se poate concluziona faptul că în imaginarul tinerilor musulmani cu origini Nord-africane din Franța Occidentul este împotriva Islamului, iar un adevărat musulman trebuie să lupte împotriva Vestului pentru a-si recupera demnitatea și onoarea.

Un alt factor de radicalizare este sentimentul de a fi respins ca musulman de către statul și societatea seculară.[5].Islamizarea are loc într-o societate hyper-laică, unde, spre deosebire de Statele Unite ale Americii, s-a pierdut sentimentul creștin sau cel de apartenență la altă religie. Într-o asemenea societate, toate comportamentele cu tendință religioasă pot părea suspecte, de aceea Islamul, în special, este înțeles ca o religie fanatică, iar reîntoarcerea la valorile sale tradiționale a membrilor celei de-a doua sau de-a treia generații de imigranți este văzută ca o amenințare la adresa societății seculare.[6].

Radicalizarea în Franța[modificare | modificare sursă]

În cazul Franței sursa radicalismului islamic o constituie tinerii nemulțumiți de origine Nord-africană sau convertiții din banlieu, deși rețelele sunt de cele mai multe ori algeriene (conexiunea GIA- Al-Qaida) sau, în sens mai larg, Nord-africane [7], de aici derivând unicitatea fenomenului. De asemenea, atât în Germania, cât și în Franța se observă o accentuare a terorismului de sorginte fundamentalist- islamică în zonele suburbiilor, fapt datorat, în parte, influxului de musulmani care se stabilesc în aceste zone cu scopul de a organiza și implementa acțiuni teroriste. Afilierea la Al-Qaida (Al-Qaida metaforică) și faptul că musulmanii radicali se raportează la aceasta, dau măsura prestigiului de care se bucură în rândul tinerilor extremiști islamici din Occident. Cazul francez, cu cel mai mare număr de persoane încarcerate pentru afiliere la grupări teroriste islamice, după Marea Britanie, implică preocupări puternice în direcția acțiunilor de prevenire, înlăturare și contracarare a amenințărilor ce rezidă din emergența fenomenului.

Modelul britanic[modificare | modificare sursă]

În Marea Britanie locuiesc aproximativ 1,6 milioane de musulmani, majoritatea pakistanezi. Cazul lor nu este deosebit de cel al nord-africanilor din Franța, ei sosind în Marea Britanie după ce țările de origine și-au proclamat independența, pentru a beneficia de avantajele industrializării. Modelul de integrare britanic este diferit de cel francez, în sensul că gradul de recunoaștere și acceptare a comunităților cu eterogenitate culturală este mai ridicat în Marea Britanie decât în Franța, unde fiecare cetățean trebuie să fie parte a ”națiunii legitime” (națiunea franceză) fără interferența altei comunități (inclusiv religioase).

Jihadismul britanic a devenit unul dintre cele mai proeminente exemple europene în termeni de activități teroriste, implicând membrii ai unor grupări radicale musulmane înrudite sau influențate prin asociația Al-Muhajirun, sau afiliate altor rețele suspectate de legături cu Al-Qaida, formate din tineri pakistanezi de cetățenie britanică de a doua sau a treia generație (așa numiți home grown terrorists- teroriști domestici). Marea Britanie deține cel mai mare număr de jihadiști din Europa (mai mult de 1200 de indivizi fiind suspectați sau documentați că desfășoară activități conexe terorismului islamic), în principal din cauza resentimentului indus de implicarea Marii Britanii în războaiele din Afghanistan și Irak de partea Statelor Unite ale Americii și sentimentului de înstrăinare și marginalizare ele noilor generații de cetățeni britanici de origini pakistaneză.

Această imagine teoretică a Marii Britanii este departe de a fi una reală în viața de zi cu zi. ca și în Franța, faptul că o comunitate este recunoscută în Regatul Unit nu este sinonim cu respectarea și tolerarea acesteia. În practică, rasismul din ambele țări hrănește atât autoimaginea și sentimentul de înstrăinare al imigranților musulmani, cât și dificultățile de conformare la noțiunile preconcepute privind statul de cetățean.

Frustrarea atinge un nivel ridicat de ambele părți ale Canalului Mânecii din punctul de vedere al multor musulmani care se simt stigmatizați și respinși deși, oficial, ei sunt cetățeni francezi sau britanici. Teama de terorism a generat un nou val de intoleranță ce a rezidat într-o alienare pregnantă în rândul musulmanilor. Patru cetățeni britanici au organizat atentatul din metroul londonez din iulie 2005: trei dintre aceștia erau de origine pakistaneză, iar unul dintre ei era un fost catolic convertit la Islam cu descendență jamaicană, toți patru erau crescuți în Marea Britanie, nici unul dintre ei nefiind imigrant. [8].

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ ''Patrick Sookhdeo, Faith,Power and Territory''. A Handbook of British Islam, Washington, 2001
  2. ^ ''Olivier Roy, Semiluna și Haosul'', București, Nemira, 2010, p. 74
  3. ^ [[În 1990 au avut loc primele alegeri libere în Algeria, FIS obținând 953 de locuri și 32 de departamente (wilaya) din 48. În 1991, în cadrul primelor alegeri legislative, FIS căștigă 188 din 231 de locuri. Armata respinge rezultatele și întrerupe procesul electoral, dizolvând adunările locale și pe cea comună și incarcerând membrii acestora. Aceste acțiuni au îndemnat anumite facțiuni ale FIS să abordeze un comportament clandestin, terorist, mai cu seamă în Franța, al cărei guvern a susținut armata algeriană]]
  4. ^ ''G. Kepel, Jihad, Paris'', Editura Gallimard, 2002
  5. ^ ''J. Laurence and J. Vaisse, Integrating Islam'', Washington DC, Brooking Institution Press, 2006
  6. ^ ''Cesari and S MsLoughlin (eds.), Ashgate, European Muslims and the Secular State'', Burlington, 2005
  7. ^ ''O. Guendouz, Les soldats perdus de l’Islam, les reseaux francais de Ben Laden'', Paris, Editions Ramsay, 2002
  8. ^ [[Ziua de 7 iulie 2005 a cutremurat Regatul Unit. Dimineața, la o oră de vârf, britanicii au trecut prin clipe de coșmar. O serie de explozii puternice aveau să lovească sistemul de transport din Londra. Trei bombe au explodat aproape simultan în trei stații de metrou. La numai o oră, un autobuz plin cu oameni a fost distrus de o a patra deflagrație. 56 de persoane, printre care cei patru atacatori, și-au pierdut viața. Atacurile au coincis cu debutul summit-ului G8 al statelor puternic industrializate, organizat în Scoția și au avut loc la numai o zi după ce Londra a obținut aprobarea de a organiza Jocurilor Olimpice în 2012. Autorii atentatelor au fost identificați cu ajutorul camerelor de supraveghere. Trei dintre ei erau britanici de origine pakistaneză, iar al patrulea era un britanic de origine jamaicană, convertit la Islam. Bombele, ce conțineau câte 4,5 kg de explozibil extrem de puternic și ușor de procurat, au fost ascunse în rucsacurile atacatorilor]]

.