Rāšid al-Ġannūšī

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Rachid Ghannouchi, lider fondator al partidului islamic Annadha din Tunisia

| imagine = Ghannouchi.png|250px


Rāšid al-Ġannūšī (arabă راشد الغنوشي, născut la 22 iunie 1941 la Al Hamma, Tunisia) este un om politic și gânditor religios tunisian, co-fondator al mișcării politice islamice Ḥarakat an-Nahḍah și ulterior al partidului cu același nume (Partidul Renașterii) , este o figură marcantă atât în procesele de tranziție din urma Revoluției tunisiene din ianuarie 2011 cât și în dezbaterile academice internaționale care vizează modelele de democratizare ale regiunii arabe. Între decembrie 2011 și ianuarie 2014 partidul lui Ghannouchi a format guvernul Tunisiei.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilăria și tinerețea[modificare | modificare sursă]

Rāšid al-Ġannūšī s-a născut sub numele Rashad Khriji în iunie 1941, într-o familie de agricultori din provincial Qābis a Tunisiei, o regiune cunoscută pentru rebeliunea împotriva colonialiștilor francezi dinainte de Al Doilea Război Mondial. Cel mai tânăr copil din 10 frați, acesta provine dintr-o căsnicie poligamă, și crește până la vârsta adolescenței într-un mediu tradiționalist, el însuși afirmând că prima interacțiune cu elementele modernității a avut-o la vârsta de 16 ani, moment din care relația sa cu religia islamică va cunoaște diverse modificări. Recunoscut ca imam în satul său de origine, tatăl său s-a opus oricărui element de influență sufită.

O influență considerabilă asupra anilor săi de formare a avut-o unchiul său, membru al mișcării inițiale de eliberare a lui Ḥabīb Būrqībah (حبيب بورقيبة‎), adept al nasserismului și arabismului. În perioada anilor de liceu pe care și-i-a petrecut in orașul Qābis, remarcarea consecințelor colonizării franceze (uniformele școlare de tip european; tavernele cosmopolite, electricitatea, forme de transport și comunicație moderne) și cunoașterea generației tinerilor orășeni cu o accentuată preferință spre stilul de viață francez, adeziunea lui Ġannūšī la perspectiva religioasă a tatălui său a cunoscut o anumită eroziune. Ulterior, el va pune această eroziune pe seama faptului că nu i-a fost insuflat islamul în cadrul unei viziuni comprehensive asupra vieții și universului. În această perioadă el a identificat o criză de identitate la nivelul țării, o criză produsă de procesul de laicizare atât în perioada colonială cât și după aceasta.

O dată cu venirea la putere a lui Habib Bourguiba, acesta a încurajat o viziune conform căreia singurul mod de a progresa era prin calea învățării din experiența Europei, mai ales în ceea ce privește normele sociale. Astfel,a fost abolită educația religioasa la nivel de liceu. În acelaș timp s-a consolidat puterea partidului unic (Partidul Socialist Neo-Destourian) în numele promovării unității. În 1956, prin decret prezidențial au fost abolite tribunalele religioase islamice conduse după dreptul islamic „șaria” și s-a introdus sistemul juridic laic. S-au introduc coduri de drept civil laice cu referire la căsătorii, divorțuri, moșteniri, etc. S-a interzis purtarea vălului de tip burka în public.

După ce a absolvit un liceu cu predarea în arabă, într-o țară unde limba de predare in universități era franceza, Ghanuchi a preferat sa plece în mod clandestin în Egipt unde s-a ]nscris la Facultatea de Agricultură a Universitații din Cairo. Șederea în Egipt, și ideologia panarabistă nasseristă îl va deziluziona și după o perioadă de numai trei luni, de frică să nu fie repatriat forțat în Tunisia, a plecat în Siria unde vreme de patru ani va studia filosofia la Universitatea din Damasc. Aici iși va petrece anii de studenție în mijlocul a numeroase dezbateri politica si ideologice, precum cea dintre naționaliștii naserieni si cei baasiști, cea dintre laici și islamiști, precum li alte polemici legate de atitudinea față de Vest și fața de ocuparea de către Israel și evrei a unei părți din Palestina. În 1965 a decis să cunoasca mai îndeaproape lumea europeană, printr-o călătorie care îl va purta prin Turcia, Bulgaria, Iugoslavia, Germania,Franța, Belgia și Olanda. Pentru a-și asigura traiul a lucrat clandestin în munci diverse, inclusiv ca spălător de vase și a locuit în hosteluri. A realizat că naționalismul arab își are originile în gândirea politică europeană, și s-a aflat șocat de convingerea legată de interschimbabilitatea dintre arabism si islam. Întorcându-se în Siria, Ghanouchi s-a alăturat unui grup de studenți naționaliști care treceau dintr-un cerc islamist într-altul, și a avut astfel contact direct cu gânditori precum Malek Bennabi (مالك بن نبي ) și Muhammad al-Albani (محمد ناصر الدين الألباني‎), alaturându-se vreme de un an grupului salafist al acestuia din urmă. După terminarea licenței s-a înscris la programul de master în filosofie la Universitatea Sorbona. Ajuns la Paris, s-a alatură comunității Jamā‘at at-Tablīgh ( جماعة التبليغ‎), până în momentul în care a fost rechemat de familie.

Teoria specificității islamului tunisian[modificare | modificare sursă]

Reîntors în Tunisia, Ghanouchi și-a intensificat legăturile cu ,dar a ajuns la concluzia că concepția acestuia nu corespunde nevoilor societății tunisiene. Confruntat cu o serie de procese importante precum dezvoltarea curentului democrat-liberal tunisian în anii 1970, tulburările violente din 1978 dintre forțele armate pe de o parte și studenți și sindicate pe de alta, Revoluția Iraniană din 1978 si ciocnirile violente studențești dintre socialiști si islamiști, Ghanouchi a încercat elavorarea unei teorii a specificității tunisiene, conform căreia, islamul practicat în aceasta țară era o combinație de teologie dogmatică (cu accent predominant pe conceptul imitației în defavoarea practicării ijtihadului), cu diverse tradiții sufite (rpezente mai ales în zonele rurale), o bine stabilită tradiție a jurisprudenței islamice de tip Malikit, toate acestea combinate cu un profund proces de pseudo-modernizare, care a permis regimului la putere sa oscileze între eliminarea și monopolizarea religiei.[1]

Încarcerarea și exilul[modificare | modificare sursă]

Între 1981 - 1984 Ghanouchi a fost, în cele din urmă, arestat și încarcerat împreună cu ceilalți lideri ai mișcării islamice Ḥarakat an-Nahḍah (حركة النهضة‎) și 500 de susținători. În cei patru ani petrecuți în închisoare a redescoperit gândirea politică a lui Khayr al Din al Tunisi, și și-a nuanțat abodarea în favoarea unei orientări mai mult socio-economice decât filosofice, subliniând importanța drepturilor sindicale, necesitatea noului Cod de Statut Civil (căruia i se opusese până in 1987), și accentuând discursul pentru drepturile femeilor. A fost din nou încarcerat în anul 1987 împreună cu alți lideri marcanți ai partidului religios de opoziție, pe motivul atentării la regimul aflat la putere. A primit pedeapsa de închisoare pe viață, dar ca rezultat al loviturii de stat care va duce la înlocuirea lui Ḥabīb Būrguiba cu generalul Zīn al-'Ābidīn bin 'Alī ( زين العابدين بن علي‎), toți liderii încarcerați au fost eliberați.
În cadrul alegerilor din decembrie 1988, membrii partidului Ḥarakat an-Nahḍah (al cărui statut nu fusese încă oficializat), concurând ca independenți, au câștigat peste 14% din sufragii, în timp ce restul opoziției a obținut în total doar 5%. În iunie al anului următor, a fost cererea de recunoastere oficială a partidului a fost respinsă de către autorități, iar toate locurile câștigate de aceștia în parlament au fost transferate partidului ‎ dominant, At-Tajammu' Ad-Dustūrī Ad-Dīmuqrāṭī (التجمع الدستوري الديمقراطي‎), iar membrii săi au devenit pasibili de urmărire penală. În urma acestor evenimente, Rāšid al-Ġannūšī a ales exilul voluntar și a părăsit Tunisia pentru Londra, unde s-a stabilit până în 2011 când s-a întors în urma evenimentelor Primăverii arabe.

Gândirea politică elaborată în timpul exilului[modificare | modificare sursă]

Contestarea „pseudo-laicismului” în lumea arabă[modificare | modificare sursă]

Dacă statul islamic este inspirat de revelația divină, atunci ce anume a inspirat statul modern Vestic? Aceasta este una din întrebările repetate in scrierile lui Rāšid al-Ġannūšī. El a recunoscut o serie de procese pozitive în Europa modernă – revolta împotriva monopolului bisericii asupra adevărurilor religioase, și a monopolului de putere a monarhului; împuternicirea maselor și dezvoltatea mecanismului democratic. În același timp însă, acesta a criticat comportamentul colonialist și dublul standard în arena internațională. Contestația majoră s-a adresat mai ales laicismului de surginte franceză, ale cărui imitări le-a considerat dăunătoare și incompatibile cu un model de democrație magrebiană.
După Ghannouchi, statul de drept, atât cel vestic cât și cel islamic, au aceeași fundație primară – religia. El a considerat fundamentele legii în Europa creștină ca fiind rezultatul doctrinelor religioase, acceptate sau abolite indirect de către deținătorii puterii divine – vicarii lui Dumnezeu pe pămant – ca de pildă Papa. Ulterior monarhii au revendicat pentru ei sanctitatea divină:

În cea ce a reprezentat o luptă pentru putere și influență, clerul a pretins a fi singurul în măsură să vorbească în numele religiei. Rezultatul a fost catastrofal atât pentru religie cât și pentru politică, aceasta reprezentând însăși fundamentul despotismului[2]

Statul democratic european este văzut de Ghannouchi ca având la bază două concepte, legitimitatea si suveranitatea, prima reprezentând „adeziunea unei autorități la o lege făcută în concordanță cu proceduri oficiale” în timp ce suveranitatea este „o proprietatea a autorității conducătoare, fie aceasta o persoană sau o instituție, care posedă puterea legislativă în societate și în fața căreia se supun celelalte autorități ”.[3]
Obstacolele pentru democratizarea regiunii arabe sunt, în prizma vederilor sale: laicizarea, teritorializarea statală, intervenția puterilor străine și mentalitatea extremistă a diverselor mișcări autohtone.
În timp ce laicismul nu a obstrucționat tranziția spre democrație în Europa, în lumea arabă acest proces a avut exact efectul advers – evoluția dictaturii și prevalarea opresiunii în locul justiției, a represiunii în locul libertății și a sărăciei în locul dezvoltării economice”.[4]
Ghannouchi a criticat pe pionierii laicismului arab pentru faptul că au urmat o linie de gândire eronată, conform căreia, pentru a progresa, islamul ar trebui să urmeze modelul creștinismului – anume restricția la sfera vieții spirituale. Legat de încercările de laicizare aplicate în zona Magrebului, Ghannouchi a subliniat factul că cel puțin în Tunisia nu a fost vorba decât de o pseudo-laicizare – o situație unde islamul era recunoscut oficial ca religie de stat, dar nu unde religia dicta statului ci unde statul era cel care dicta religiei. Elita conducătoare monopoliza religia și instituțiile sale. Astfel nu mai existau instituții religioase independente de stat.
Linie cu alineat În privința conflictului apărut între regimurile din Tunisia pre-revoluționară și mișcările islamiste, Ghannouchi a subliniat:

Conflictul nu este unul religios, și nici măcar unul intre religie și conceptul de laicism. Este un conflict politic, între o populație care se zbate pentru libertate și demnitate, pentru împărțirea puterii și a resurselor, și un lider corupt absolut, care a trasnformat statul într-un mecanism al represaliilor. Precum șerpii, despoții își schimbă permament pielea. În trecut, Bouguiba reprima în numele unității naționale, în timp ce Nasser a făcut-o în numele eliberării palestinienilor și a unității arabe. Astăzi represiunea este practicată în numele democrației, a drepturilor omului, a salvării societății civile și a păcii cu Israelul. Dar sloganele nu schimbă starea de fapt a lucrurilor, și anume faptul ca este un conflict pur politic. Este vorba de legitimitate și cui îi aparține aceasta. Este vorba despre natura guvernării, despre alegerea dintre autoritarism și democrație.”[5]

Aplicarea modelului de laicism francez în contextul magrebian al secolului al XX-lea, și pe fundalul unei religii a carei principii diferă considerabil de cele dictate de Biserica Creștină a Evului Mediu, va produce, în mod logic, consecințe foarte diferite de cele petrecute în Europa. În circumstanțe ipotetic ideale, nu numai că laicismul nu este nescesar, dar ar putea să și dauneze dezvoltării statului și societății ideale musulmane. Dar Ghannouchi si-a dat seama că circumstanțele actuale nu sunt nici pe departe ideale, iar dată fiind situația internă și internațională a țărilor musulmane, rațiunea dictează un compromis: acceptarea modelului liberal și laic care ar putea să asigure libertatea de exprimare și asociere, în schimbul eliminării regimului autocratic.

Drepturi versus responsabilităti, rolul învătaților religioși în societatea civilă ideală[modificare | modificare sursă]

Una din ideile majore ale lui Ghannouchi este credința în poziția omului de locțiitor a lui Dumnezeu pe pământ și faptul că precondiția posturii de locțiitor constă în libertatea de alegere. Această libertate este înțeleasă atât negativ (libertatea de a nu fi constrâns) cât și pozitiv. O ordine politică islamică ar trebui sa interzică orice formă de nedreptate, iar astfel una din principalele sarcini ale comunității de credincioși este să împiedice injustițiile si să-i susțină pe cei nedreptățiți: „Dumnezeu poate sa susțină un stat just chiar dacă acesta nu este unul musulman, și poate aduce înfrângerea unuia injust, chiar daca ar fi musulman[6]
Legat de conceptul de „societate civilă”, Ghannouchi a subliniat necesitatea ei dar și diversitatea de definiții existente pentru acest concept, opunându-se presupoziției de influență franceză conform căreia prin însăși structura sa, societatea civilă este strâns legată de laicism. Dând exemplul Solidarității din Polonia și a nivelului crescut de adeziune a membrilor săi la religia catolică, Rāšid al-Ġannūšī a accentuat idea compatibilității religiei cu existența societății civile și a locului de cinste pe care toleranța îl are in dezvoltarea unei comunități viabile.
Societatea civilă este formată în concepția sa din organizații non-guvernamentale care mediază între stat și membrii societății pentru îmbunătățirea standardurilor morale, intelectuale și spirituale ale membrilor comunițății. Aceste organizații trebuie sa urmărească concomitent dobândirea celui mai înalt grad de autonomie și independență în fața statului nu doar pentru a-i contracara puterea dar mai ales pentru ai supraveghea și influența puterea. Astfel, rolul comunității credincioșilor islamici este în accepțiunea sa unul cvasi-sinonim cu dezvoltarea societății civile[7].

Democrația islamică[modificare | modificare sursă]

Conceptul de democrație în accepțiunea lui Ghannouchi cuprinde două sfere, cea a formei, și cea a esenței; prima face referire la diversele tehnici constituționale care subliniază principiul suveranității poporului prin elemente precum alegeri, separarea puterilor în stat, egalitatea, pluralismul politic, libertatea de expresie și cea de adunare, dreptul majorității de a conduce și al minorității de a se opune. Vizând principiul separării puterilor în stat, acesta reprezintă pentru Ghannouchi o caracteristică intrinsecă a statului islamic, unde guvernul este esențialmente de natură executivă, in timp ce puterea legislativă aparține Șariei (dreptul islamic) și consiliului învățaților delegați din cadrul Ummei în vederea exercitării ijtihadului. Astfel, puterea legislativă nu este doar independentă de guvern ci are și capacitatea de a ignora decizii guvernamentale.[8]
Aderând la principiul pluralismului politic, el consideră acest cadru ca fiind cel mai adecvat pentru instruirea și împuternicirea cetățenilor în a-și asuma responsabilități in domeniul public, acest lucru reprezentând un aspect esențial al stabilirii unui sistem de guvernare islamic funcțional[8].
Critica adusă democrației de tip occidental face referire atât la consecințele interne asupra societății în cadrul căreia a fost implementată, cât și la cele externe ce vizează un dublu standard în relațiile internaționale.

Drept consecință, o societate condusă dupa modelul sistemului de guvernare democrat occidental este o societate confuză și spulberată. Lăcomia, înșelăciunea și brutalitatea triumfă în lipsa unei valori absolute care transcende voința umană. Nu se garantează securitate celor slabi, fie ei o minoritate în cadrul unei societăți cu o majoritate divizată, fie ei o națiune care este împiedicată de lipsa de putere să conteste un adversar mai puternic. În cele din urmă, cei slabi nu au altă opțiune decât să cedeze în fața celor puternici sau să piară în concordanță cu legea lui Darwin de supraviețuire a celui mai adaptat. Dorința celui mai puternic este adevărul ultim.”[9]

Deși democrația a stabilit egalitate politică și a înlăturat privilegiile tradiționale ale aristocrației in Occident, a dus gradual la o reapariția inegalității absolute în termeni economici. A produs astfel o nouă formă de aristocrație bazată pe capitalism si monopol economic ce influențează partidele politice, media și opinia publică [...] Pentru că nu ornamentele democratice sunt cele ce contează, sau semnătura pe o declarație ce pretinde a fi pentru suveranitatea poporului și a drepturilor omului, sau existența unor parlamente , partide, alegeri. Astfel de decoruri au fost adoptate de unele dintre cele mai dictatoriale regimuri în țări cu o lipsă de dreptate enormă și unde violarea drepturilor cetățenilor se află la ordinea zilei: ocuparea forțată a pământurilor, exploatarea populației, corupția, mita și frauda; practici ce continuă a fi legitimizate prin raportarea frauduloasă la conceptul de „democrație”.[10]

Problemele inerente democrației occidentale nu vizează mecanismele sau instituțiile democratice, ci filosofia care stă în spatele viziunii ocidentale asupra lumii, o viziune ce „creează o sciziune intre spirit și corp și care va declara în cele din urmă război împotriva divinului, facând orice pentru a-l înlocui pe Dumnezeu cu omul[11]

Activitatea politică și ideologică după Revoluția din 2011[modificare | modificare sursă]

La 30 ianuarie 2011, după căderea regimului Zine al_Abadine Ben Ali Ghannouchi s-a putut întoarce în patrie, după un lung exil în Anglia. La 1 martie 2011 partidul său a fost legalizat. Nu s-a declarat candidat la președinție, nici la un alt post de responsabilitate politică în stat, dedicându-se reconstruirii în legalitate a partidului său, Ennadha (Renașterea). După alegerile pentru Adunarea Constituant] la 23 octombrie 2011, în care partidul islamic de sub conducerea sa, Annahda, a obținut 36% din voturi, el a declarat că nu-i mai rămâne ce să facă în Tunisia și că lumea musulmană este vastă și el ar putea să joace în ea un rol ca vicepreședinte al Organizației mondiale a învățaților islamici.(Le Monde, 28 octombrie 2011) Ghannouchi și-a multiplicat apoi vizitele în țările vecine, Algeria, Libia, precum și în Qatar, emirat care și-a propus să sprijine mișcarea Fraților musulmani, și în Statele Unite. În timpul vizitei in Libia, s-a arătat împreună cu fostul conducător al Al-Qaida din Bagdad, Abdelhakim Belhadj. După izbucnirea Războiului civil din Siria și-a exprimat solidaritatea cu Consiliul Național Sirian opus președintelui Bashir Al Assad. În cele din urmă partidul lui Ghannouchi a format guvernul Tunisiei între decembrie 2011 - ianuarie 2014. În urma alegerilor organizate după adoptarea noii Constituții a Tunisiei din 2014, partidul sau islamic s-a situat pe locul doi după coaliția de partide laice Nidaa Tounes (Apelul Tunisiei) a noului premier Habib Essid și a făcut parte din noua coaliție guvernamentală.

Ghannouchi a fost criticat în țara sa pentru sprijinul adus mișcării islamiste palestiniene Hamas și pentru indulgenta manifestata față de faptele violente ale membrilor Ligii pentru ocrotirea revoluției, considerată de unii brațul militar al partidului sau Annahda.[12] · [13]. După asasinarea la 25 februarie a avocatului Chokri Belaid, apărător al laicismului, Ghannouchi a fost atacat în revista „Jeune Afrique” pentru puterea pe care a exercitat-o din umbra. Ziaristul Marwane Ben Yahmed a afirmat că partidul Annahda sub inspiratia lui Ghannouch bloca adoptarea unor articole însemnate din Constituție cu privire la drepturile universale, statutul femeii, că instrumentalizează dezbaterile identitare, și foloseste credința religioasă pentru a trata drept necredincioși pe toți ce i se împotrivesc.[14]. Premierul din partea partidului său, Hamadi Jebali, a demisionat ca urmare a asasinării lui Belaid și a demonstrațiilor de protest care au urmat, și a fost înlocuit cu Ali Larayedh. Politica economică a guvernului condus de Annahda s-a soldat și ea cu insuccese. În cele din urmă, Annahda a cedat ministere cheie unor tehnocrați, și 48% din portofolii au fost cedate unor independenți. , După asasinarea deputatului Mohamed Brahmi în iulie 2013, partidul Annahda a participat la un dialog national și împreună cu partidele aliate cu el, au cedat puterea unui cabinet tehnocratic. Ghannouchi a colaborat cu liderul laic Beji Caid Essebsi pentru a ajunge la un compromis, si amandoi au fost criticați de partidele lor respective. După ce a amenințat cu demisia de la conducerea partidului, Ghannouchi a obținut consimțământul la compromis din partea Consilului Shura al Ennahda. Ulterior la alegerile din 2014 partidele laice în frunte cu partidul Nidaa Tounes au obținut cel mai mare număr de voturi, partidul Annahda plasându-se pe locul doi, cu o mare pondere a alegătorilor din sudul tarii.

Premii și onoruri[modificare | modificare sursă]

  • 2012 - Premiul Chatham House (Marea Britanie) împreună cu Moncef Marzouki - i-a fost înmânat de prințul Andrew
  • 2014 - Premiul Ibn Rushd pentru Libertatea de gândire - la Berlin
  • 2015 - membru pe viață al Uniunii Studenților Universitatii Islamice Aligarh din India - ca recunoastere a rolului său în asigurarea democrației într-o tara arabă
  • 2016 -Premiul indian Jamnalal Bajaj - la Mumbai, pentru aplicarea principiilor lui Mahatma Gandhi


Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Azzaz S. Tamimi; „Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului” (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York
  2. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 91
  3. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 99
  4. ^ Rāšid al-Ġannūšī; „Viziunea noastră asupra modernității și democrației” (Our view of modernity and democracy), eseu prezentat în cadrul simpozionului Islam și Democrație în Africa de Nord, London School of Economics, 29 februarie 1992
  5. ^ Rāšid al-Ġannūšī; “Conflictul dintre Occident și islam” (The conflict between the West and Islam) în Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 119
  6. ^ Rāšid al-Ġannūšī; Principiile de bază ale unui stat islamic”; eseu prezentat la simpoziomul Dialog Creștin Islamic, Germania, 1994; publicat in Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 89
  7. ^ Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 134
  8. ^ a b Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 83
  9. ^ Rāšid al-Ġannūšī; Libertățile publice in statul islamic; (Public liberties in the Islamic state) în Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 73
  10. ^ Rāšid al-Ġannūšī; Libertățile publice in statul islamic; (Public liberties in the Islamic state) în Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 87
  11. ^ Rāšid al-Ġannūšī; Libertățile publice in statul islamic; (Public liberties in the Islamic state) în Azzaz S. Tamimi; Rāšid al-Ġannūšī, un democrat în interiorul islamului (Rashid Ghannouchi, a democrat within Islam); Oxord University Press; 2001; Oxford, New York; pagina 88
  12. ^ « La Ligue de protection de la révolution : le bras armé d'Ennahdha ? », France Inter, 12 novembre 2012.
  13. ^ « Tunisie : la Ligue de protection de la révolution, milice honnie des laïcs », Agence France-Presse, 16 février 2013.
  14. ^ Marwane Ben Yahmed, « Rached Ghannouchi, l'homme qui a trahi la révolution tunisienne », Jeune Afrique, 25 février 2013.