Sari la conținut

Primul Război Anglo-Afgan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Primul Război Anglo-Afgan
Parte a Marelui Joc

Litografie reprezentând forțele indo-britanice luând cu asalt fortăreața în timpul Bătălia de la Ghazni, 23 iulie 1839.
Informații generale
Perioadă1 Octombrie 1838 – Octombrie 1842
LocAfganistan
RezultatVictorie a Emiratului Afgan
Beligeranți
Afganistan Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Imperiul Britanic

Sprijiniți de:

Imperiul Sikh
Comandanți și conducători
Dost Mohammad Han 
Emiratul Kabulului:
    Akbar Han
    Afzal Han
    Haidar Han 
    Nawab Jabbar Han 
    Akram Han
    Nawab Muhammad Zaman
    Qandahar:
    Kohandil Han
    Mehrdil Han
    Rahmdil Han
    Rebeli Afgani:
    Abdullah Han Achakzai
    Mohammad Șah Han Sulimanhail
    Aminullah Han Logari
    Mir Masjidi Han Executed
    Akhtar Han Executed
    		 Șujah ul-Mulk Executed
    Durrani/Sadozai:
    Zaman Șah Durrani
    Fath Jang  
    Timur Mirza  
    Sultan Shahpur  
    Britanici:
    Imperiul Britanic Robert Peel
    Imperiul Britanic William Lamb
    Lord Auckland⁠(d)
    William Elphinstone⁠(d)†
    William Hay Macnaghten⁠(d)†
    Sir Henry William Barnard⁠(d)
    John Keane⁠(d)
    John Connolly⁠(d)†
    Sir Willoughby Cotton⁠(d)
    George Pollock⁠(d)
    Henry Marion Durand⁠(d)
    Robert Sale⁠(d)
    John Shelton⁠(d)#
    Robert Salusbury Trevor†
    Edward Connolly⁠(d)†
    Alexander Burnes⁠(d)†
    Percival Lord†
    Loialiști Durrani/Sadozai :
    Mir Wali of Khulm (August 1840–November 1841)
    Hajji Han Kakar
    Pierderi
    Necunoscut/Neînregistrat15,000[1]–40,000 Britanci[2]
    Modifică date / text Consultați documentația formatului

    Primul Război Anglo-Afgan (în paștună: ده انګريز افغان اولني جګړه) a fost purtat între Imperiul Britanic și Emiratul Kabulului din 1838 până în 1842. Britanicii au invadat inițial țara cu succes, intervenind într-o dispută de succesiune între emirul Dost Mohammad Han (Barakzai) și fostul rege Șah Șuja (Durrani), pe care l-au reinstalat după ocuparea Kabulului în august 1839. Principala forță indo-britanică a ocupat Kabulul și a îndurat ierni aspre. Armata și însoțitorii săi din tabără au fost aproape complet masacrați în timpul retragerii din Kabul din 1842.[3][4]

    Britanicii au trimis apoi ceea ce a fost denumit pe scară largă o „Armată a Răzbunării” la Kabul pentru a răzbuna distrugerea trupelor anterioare. După eliberarea prizonierilor, au părăsit Afganistanul până la sfârșitul anului. Dost Mohammad s-a întors din exilul său din India pentru a-și relua domnia.

    Acesta a fost unul dintre primele mari conflicte din timpul Marelui Joc, competiția din secolul al XIX-lea pentru putere și influență în Asia Centrală între Marea Britanie și Rusia.[5]

    Context

    [modificare | modificare sursă]

    Cauze

    [modificare | modificare sursă]

    Secolul al XIX-lea a fost o perioadă de competiție diplomatică între Imperiile Britanic și Rus pentru sfere de influență în Asia de Sud, cunoscută britanicilor sub numele de „Marele Joc” și rușilor sub denumirea de „Turnirul Umbrelor”.[6]

    Cu excepția împăratului Pavel I (al cărui ordin din 1800 de a invada India a fost anulat după asasinarea sa în 1801), niciun țar rus nu a luat în serios în considerare invadarea Indiei. Totuși, pe parcursul mare parte din secolul al XIX-lea, Rusia era privită drept „inamicul” în Marea Britanie; orice avans rusesc în Asia Centrală – în ceea ce astăzi sunt Kazahstan, Turkmenistan, Kârgâzstan, Uzbekistan și Tadjikistan – era presupus la Londra ca fiind îndreptat spre cucerirea Indiei, după cum a observat istoricul american David Fromkin⁠(d), „oricât de exagerată ar fi fost o asemenea interpretare”.[7]

    În 1832 a fost adoptat Primul Act de Reformă, care a redus cerințele pentru dreptul de vot și de a ocupa funcții publice în Regatul Unit. Împăratul ultra-conservator Nicolae I al Rusiei și-a exprimat deschis dezaprobarea, punând bazele unui „război rece” anglo-rus, mulți considerând că autocrația rusă și democrația britanică erau sortite confruntării.[8]

    În 1837, Lord Palmerston și John Hobhouse, temându-se de instabilitatea Afganistanului, a Sindhului și de puterea crescândă a regatului sikh din nord-vest, au ridicat spectrul unei posibile invazii rusești a Indiei britanice prin Afganistan. Britanicii au interpretat politica externă a țarului Nicolae I ca fiind anti-britanică și expansionistă în Asia. În realitate, deși Nicolae disprețuia Marea Britanie ca stat liberal și democratic pe care îl considera „straniu”, el credea că este posibil să se ajungă la o înțelegere privind sferele de influență în Asia, datorită naturii conservatoare a societății britanice, care, în opinia lui, ar fi frânat avansul liberalismului.[9]

    Obiectivul principal al politicii externe a lui Nicolae nu era cucerirea Asiei, ci menținerea statu-quo-ului în Europa, mai ales prin cooperarea cu Prusia și Austria și izolarea Franței, deoarece regele francez Louis-Philippe I era considerat de Nicolae un „uzurpator”.[10] Ducele de Orléans fusese cândva prietenul său, dar după ce a urcat pe tronul Franței în urma revoluției din 1830, Nicolae a fost consumat de ură față de fostul său aliat, pe care îl percepea ca trădându-și principiile și trecând de partea „întunecată” a liberalismului.[11]

    Ideea că Rusia reprezenta o amenințare pentru Compania Indiilor de Est este doar o versiune a evenimentelor. Cercetările moderne favorizează o altă interpretare: adevărata teamă a Companiei Indiilor de Est era posibilitatea ca Dost Mohammad Han și șahul qajar al Iranului să formeze o alianță pentru a stinge dominația sikhilor în Punjab. Britanicii se temeau că o armată islamică invadatoare ar putea provoca o revoltă generală în India, atât printre populație, cât și printre statele princiare. Prin urmare, s-a decis înlocuirea lui Dost Mohammad Han cu un conducător mai docil. „Zvonurile puteau costa vieți și chiar însăși existența Imperiului. De aceea, în loc să se concentreze pe ‘orientalul celălalt’, Compania Indiilor de Est a amplificat amenințarea ‘ursului rus’.”[12]

    În 1834, Șah Șuja Durrani a invadat Kandahar cu sprijin britanic, dar a fost înfrânt.[13]

    Compania Indiilor de Est a trimis un emisar la Kabul pentru a forma o alianță cu amirul Afganistanului, Dost Mohammad Han, împotriva Rusiei.[14][15] În timpul războiului civil afgan, sikhii au cucerit Peshawar de la sardar-ii locali și i-au supus. Britanicii se temeau de Dal Khalsa și considerau armata sikhă mult mai formidabilă decât cea afgană, care nu era bine disciplinată, fiind formată mai degrabă dintr-o adunare tribală ce lupta sub stindardul jihadului pentru emir.[16] Din acest motiv, Lord Auckland a preferat o alianță cu Punjab-ul în locul uneia cu Afganistanul. Britanicii puteau avea o alianță fie cu Punjab-ul, fie cu Afganistanul, dar nu cu amândouă simultan.[16]

    Când guvernatorul general al Indiei, Lord Auckland, a aflat de sosirea emisarului rus contele Jan Prosper Witkiewicz (cunoscut în versiunea rusească a numelui său, Yan Vitkevici) la Kabul și de posibilitatea ca Dost Mohammad să caute sprijin rusesc, consilierii săi politici au exagerat amenințarea.[5]

    Alexander Burnes, scoțianul care era principalul ofițer politic al Companiei în Afganistan, l-a descris pe Witkiewicz astfel:

    „Era un om manierat și agreabil, de aproximativ treizeci de ani, vorbea fluent franceza, turca și persana și purta uniforma unui ofițer cazac”.[17]

    Prezența lui Witkiewicz l-a aruncat pe Burnes într-o stare de disperare, un contemporan notând că acesta „se abandonase disperării, își lega capul cu prosoape ude și batiste și folosea săruri pentru leșin”.[17]

    De fapt, Dost Mohammad îl invitase pe Witkiewicz la Kabul doar pentru a-i speria pe britanici și a-i forța să accepte o alianță cu el împotriva dușmanului său de moarte, Ranjit Singh, maharajahul Punjabului – nu pentru că își dorea cu adevărat o alianță cu Rusia. Britanicii aveau puterea să-l constrângă pe Singh să returneze teritoriile afgane cucerite, lucru pe care rușii nu îl puteau face, ceea ce explică de ce Dost Mohammad prefera alianța cu Londra.

    Burnes a scris acasă, după o cină cu Witkiewicz și Dost Mohammad la sfârșitul lui decembrie 1837:

    „Suntem într-un mare necaz acasă. Împăratul Rusiei a trimis un emisar la Kabul să ofere... bani [afganilor] pentru a lupta împotriva lui Ranjit Singh!!! Nu mi-am putut crede ochilor și urechilor.”[16]

    La 20 ianuarie 1838, Lord Auckland i-a trimis un ultimatum lui Dost Mohammad:

    „Trebuie să încetați orice corespondență cu Rusia. Nu trebuie să primiți agenți de la ei sau să aveți vreo legătură fără sancțiunea noastră; trebuie să-l concediați pe căpitanul Viktevici [Witkiewicz] cu curtoazie; trebuie să renunțați la toate pretențiile asupra Peshawarului.”[18]

    Chiar Burnes se plânsese că scrisoarea lui Auckland era „atât de dictatorială și arogantă încât arăta intenția autorului de a jigni”, și a încercat să evite cât mai mult posibil predarea ei.[19] Dost Mohammad a fost profund ofensat de mesaj, dar pentru a evita războiul și-a trimis consilierul militar, aventurierul american Josiah Harlan, să discute cu Burnes în speranța unui compromis.[20] Burnes nu avea însă nicio putere de negociere, iar Harlan s-a plâns că scoțianul tergiversează, ceea ce l-a determinat pe Dost Mohammad să expulzeze misiunea diplomatică britanică la 26 aprilie 1838.[20]

    Temerile britanice privind o invazie persano-afgană a Indiei s-au amplificat în 1838, când negocierile dintre afgani și ruși au eșuat. Dinastia Qajar a Persiei, sprijinită de Rusia, a încercat a asedia Heratului.[6]

    Herat, un oraș afgan cu tradiție istorică persană, se află într-o câmpie fertilă, supranumită „Grânarul Asiei Centrale”: cine deținea Heratul controla cea mai mare sursă de grâne din regiune.[21] Rușii, dornici să-și extindă prezența în Asia Centrală, au încheiat o alianță cu Persia Qajar, care revendica Heratul, acesta făcând parte din Persia safavidă înainte de 1709.

    Planul lui Lord Auckland era să alunge asediatorii și să-l înlocuiască pe Dost Mohammad cu Șah Șuja Durrani, fost conducător al Afganistanului, dispus să colaboreze cu oricine l-ar fi restaurat pe tron. La un moment dat, Șuja chiar îl angajase pe americanul Josiah Harlan pentru a-l răsturna pe Dost Mohammad, deși experiența militară a acestuia consta doar în a fi fost chirurg în armata Companiei Indiilor de Est în Primul Război Birman.[22]

    Șah Șuja fusese detronat în 1809 și trăia în exil în India britanică din 1818, beneficiind de o pensie din partea Companiei.[16] Britanicii negau că invadau Afganistanul, pretinzând că sprijină guvernul „legitim” al lui Șuja împotriva „interferenței străine și opoziției facțioase”.[4] Totuși, în 1838, Șuja abia mai era amintit de foștii săi supuși, iar cei care îl țineau minte îl considerau un tiran crud, lipsit de orice sprijin popular.[23]

    La 1 octombrie 1838, Lord Auckland a emis Declarația de la Simla, acuzându-l pe Dost Mohammad că ar fi atacat neprovocat imperiul „aliatului nostru de demult, Maharajah Ranjit Singh”, declarând totodată că Șah Șuja era „popular în întreg Afganistanul” și că va reintra în regatul său „înconjurat de propriii soldați și sprijinit împotriva interferenței străine și a opoziției facțioase de armata britanică”.[23]

    Între timp, perșii abandonaseră asediul Heratului, iar țarul Nicolae I îl recheamase pe contele Vitkevici la Sankt Petersburg (unde avea să se sinucidă), astfel că motivele pentru reinstalarea lui Șuja dispăruseră.[6]

    Istoricul britanic Sir John William Kaye scria că eșecul perșilor la Herat „a tăiat de sub picioarele Lordului Auckland orice temei de justificare și a transformat expediția peste Indus într-o nebunie și o crimă”.[23]

    Totuși, Auckland era deja hotărât să introducă Afganistanul în sfera de influență britanică și nimic nu-l mai putea opri.[23]

    La 25 noiembrie 1838, la Ferozepore, cele mai puternice armate din subcontinentul indian au fost adunate într-o mare paradă militară: Ranjit Singh, maharajahul Punjabului, a scos Dal Khalsa să defileze alături de trupele sepoy ale Companiei și soldații britanici, în prezența lui Auckland însuși, într-o demonstrație grandioasă de forță militară, cu uniforme viu colorate, cai și elefanți.[24]

    Lord Auckland a declarat că „Marea Armată a Indusului” va porni acum spre Kabul pentru a-l detrona pe Dost Mohammad și a-l reinstala pe Șah Șuja, prezentat drept emir legitim, dar în realitate pentru a supune Afganistanul sferei britanice de influență.[6]

    În Camera Lorzilor, ducele de Wellington a condamnat invazia, afirmând că adevăratele dificultăți vor începe abia după victorie, prezicând că forțele anglo-indiene vor zdrobi milițiile tribale, doar pentru a descoperi că nu vor putea menține controlul într-un teritoriu montan, lipsit de drumuri moderne, precum Hindukuș și Afganistanul. El a numit întreaga operațiune „stupidă”, spunând că Afganistanul este o țară de „stânci, nisipuri, deșerturi, gheață și zăpadă”.[23]

    Forțele combatante

    [modificare | modificare sursă]

    India britanică era la acea vreme o colonie proprietară administrată de Compania Indiilor de Est, căreia Coroana britanică îi acordase dreptul de a guverna India.[25] India era doar una dintre mai multe colonii proprietare din Imperiul Britanic răspândite prin lume, unde diverse corporații sau persoane primiseră de la Coroană dreptul de a guverna; de exemplu, Țara lui Rupert, o întindere vastă ce acoperea cea mai mare parte a ceea ce este astăzi Canada, era condus de Hudson's Bay Company. Însă India era, fără îndoială, cea mai bogată și profitabilă dintre toate coloniile proprietare. În secolul al XIX-lea, Compania Indiilor de Est guverna 90 de milioane de indieni și controla 70 de milioane de acri (243.000 kilometri pătrați) de pământ sub propriul steag, emițând în același timp propria monedă, ceea ce o transforma în cea mai puternică corporație din lume.[26] Compania Indiilor de Est primise monopoluri comerciale din partea Coroanei, dar nu era deținută de aceasta; acțiunile sale erau deținute de numeroși membri ai Parlamentului și aristocrați, ceea ce crea un lobby puternic al Companiei în Parlament, în timp ce Compania oferea în mod regulat „cadouri” persoanelor influente din Marea Britanie.[26] Compania era suficient de bogată pentru a întreține cele trei armate de președinție, denumite după președințiile lor: Armata Bengalului, Armata Bombay și Armata Madras, având cartierul general suprem pentru comanda acestor armate la Simla.[23] Armata Companiei număra 200.000 de oameni, fiind una dintre cele mai mari armate din lume și mai numeroasă decât cele ale multor state europene.[26] Majoritatea soldaților din aceste armate erau indieni, însă toți ofițerii erau britanici, instruiți la școala de ofițeri a Companiei de pe domeniul Addiscombe, lângă Londra.[27] În plus, Compania, foarte influentă politic, dispunea și de regimente din armata britanică trimise în India pentru a servi alături de trupele Companiei.[27] Ofițerii din armata britanică aflați în India îi priveau de sus pe ofițerii din armata Companiei, iar relațiile dintre cele două forțe erau cel mult reci.[27]

    Regimentele alese pentru invazia Afganistanului proveneau din armatele Bengalului și Bombay.[27] Comandantul din India, Sir Henry Fane, le-a selectat prin tragere la sorți.[27] Unitățile din Armata Bengalului trimise în Afganistan erau Skinner's Horse, Infanteria Nativă 43 și Cavaleria Ușoară 2, toate regimente ale Companiei, în timp ce regimentrul 16th The Queen's Lancers și Infanteria Ușoară 13 din Somersetshire proveneau din armata britanică din India.[27] Unitățile din Armata Bombay alese pentru Marea Armată a Indusului erau Infanteria Nativă 19 și Poona Local Horse, ambele regimente ale Companiei, iar Regimentul 2 Regina, Regimentul 17 Lincolnshire și Dragoonii 4 erau toate regimente britanice.[27] Dintre cele două divizii ale Marii Armate a Indusului, divizia Bombay număra 5.600 de oameni, iar divizia Bengalului 9.500.[27] Șuja a recrutat pe cont propriu 6.000 de mercenari indieni („Levy-ul lui Șah Șuja”)[28] pentru invazie.[27] Ranjit Singh, maharajahul în vârstă și bolnav al Punjabului, și britanicii s-au adunat la o mare paradă la Ferozepore, unde Ranjit Singh a adus Dal Khalsa să defileze alături de trupele sepoy ale Companiei Indiilor de Est și de trupele britanice din India.[28] Ranjit Singh a convenit un tratat cu viceregele britanic Lord Auckland pentru a-l reinstaura pe Șah Șuja pe tronul afgan de la Kabul. În urma acestui acord, armata britanică a Indusului a intrat în Afganistan din sud, în timp ce trupele lui Ranjit Singh au trecut prin Pasul Khyber și au participat la parada victoriei de la Kabul.[29][30] Forța invadatoare era însoțită de 38.000 de urmăritori indieni ai taberei și de 30.000 de cămile pentru transportul proviziilor.[27]
    Un războinic tadjic (Kohistani) și jezailul său.[31]
    Emiratul Afganistanului nu avea o armată regulată, ci, conform sistemului feudal afgan, șefii tribali furnizau luptători ori de câte ori emirul le solicita serviciile.[32] Afganii erau împărțiți în numeroase grupuri etnice, dintre care cele mai mari erau paștunii, tadjicii, uzbecii și hazara, fiecare divizat la rândul său în triburi și clanuri. Islamul era singurul factor unificator între aceste grupuri, deși hazara erau musulmani șiiți, iar restul erau sunniți. Paștunii reprezentau grupul dominant, iar britanicii interacționau cel mai mult cu triburile paștune. Triburile paștune nu aveau pregătire militară formală, dar, fiind extrem de războinici, se luptau între ei atunci când nu erau chemați să formeze oastea tribală a emirului, ceea ce făcea ca majoritatea bărbaților paștuni să aibă cel puțin o oarecare experiență de luptă.[16] Triburile paștune trăiau după codul lor moral strict, Pashtunwali („calea paștunilor”), care impunea diferite reguli de viață, dintre care una era că un bărbat trebuia să răzbune prin violență orice insultă, reală sau imaginară, pentru a fi considerat bărbat. Arma standard afgană era o pușcă cu fitil cunoscută sub numele de jezail,[16] a cărei bătaie și precizie, combinate cu tactica de lunetiști a afganilor, o făceau superioară muschetelor britanice Brown Bess cu țeavă netedă.[33]

    Războiul

    [modificare | modificare sursă]
    Sir-i-Khajur în trecătoarea Bolan, 1839.
    „Armata Indusului”, care includea 21.000 de soldați britanici și indieni sub comanda lui John Keane, primul baron Keane (înlocuit ulterior de Sir Willoughby Cotton și apoi de William Elphinstone), a pornit din Punjab în decembrie 1838. Împreună cu ei se afla William Hay Macnaghten, fostul secretar-șef al guvernului de la Calcutta, care fusese desemnat drept principalul reprezentant al Marii Britanii la Kabul. Aceasta includea un convoi imens de 38.000 de însoțitori de tabără și 30.000 de cămile, plus o mare turmă de vite. Britanicii intenționau să fie comozi – un regiment și-a luat haita de câini de vânătoare, un altul a luat două cămile pentru a-și transporta țigările, ofițerii subalterni erau însoțiți de până la 40 de servitori, iar un ofițer superior avea nevoie de 60 de cămile pentru a-i transporta bunurile personale.[34]
    „Intrarea pe Calea Îngustă de deasupra Siri Bolan din Sketches in Afghaunistan de James Atkinson”
    Până la sfârșitul lunii martie 1839, forțele britanice trecuseră prin Pasul Bolan, ajunseseră în orașul afgan din sud, Queta, și își începeau marșul către Kabul. Ele au avansat prin teren accidentat, peste deșerturi și trecători montane de 4.000 de metri, dar au progresat bine și, în cele din urmă, au instalat tabere la Kandahar la 25 aprilie 1839. După ce a ajuns la Kandahar, Keane a decis să aștepte ca recoltele să se coacă înainte de a-și relua marșul, astfel că abia la 27 iunie Marea Armată a Indusului a pornit din nou la drum.[35] Keane și-a lăsat mașinile de asediu la Kandahar, ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală, deoarece a descoperit că zidurile fortăreței Ghazni erau mult mai puternice decât se așteptase.[35] Un dezertor, Abdul Rashed Han, nepot al lui Dost Mohammad Han, i-a informat pe britanici că una dintre porțile fortăreței era într-o stare proastă și putea fi aruncată în aer cu o încărcătură de praf de pușcă.[35] Înaintea fortăreței, britanicii au fost atacați de o forță de triburi Ghilji care luptau sub stindardul jihadului, dornici să ucidă farangis, un termen peiorativ paștun pentru britanici, dar au fost respinși.[36] Britanicii au luat cincizeci de prizonieri, care au fost aduși înaintea lui Șuja, unde unul dintre ei a înjunghiat mortal un ministru cu un cuțit ascuns.[36] Șuja i-a decapitat pe toți, ceea ce l-a determinat pe Sir John Kaye, în istoria sa oficială a războiului, să scrie că acest act de „barbarie fără sens”, „țipătul strident” al ghazilor, va fi amintit ca „plânsetul funerar” al „politicii nelegiuite” a guvernului.[36]

    La 23 iulie 1839, printr-un atac surpriză, forțele conduse de britanici au capturat fortăreața Ghazni, care domină o câmpie ce se întinde spre est, în Khyber Pakhtunkhwa.[37] Trupele britanice au aruncat în aer o poartă a orașului și au pătruns în oraș într-o stare de euforie. În timpul bătăliei, britanicii au suferit 200 de morți și răniți, în timp ce afganii au pierdut 500 de oameni uciși și 1.500 capturați. Ghazni era bine aprovizionat, ceea ce a ușurat considerabil înaintarea ulterioară.[12][38]

    După acest episod și o răscoală a tadjicilor la Istalif,[39] britanicii au mărșăluit spre Kabul fără vreo rezistență din partea trupelor lui Dost Mohammad. Cum situația lui se deteriora rapid, Dost Mohammad a oferit să-l accepte pe Șuja ca suzeran în schimbul numirii sale ca wazir (o practică obișnuită în Paștunwali), dar propunerea a fost imediat respinsă. În august 1839, după treizeci de ani, Șuja a fost din nou înscăunat la Kabul. Șuja și-a confirmat prompt reputația de cruzime, căutând să se răzbune pe toți cei care îl trădaseră, considerându-și propriul popor drept „câini” care trebuiau învățați să-și asculte stăpânul.[40]

    În lipsa capitalei tradiționale de iarnă, Peshawar, la 2 noiembrie Șuja a părăsit Bala Hissar pentru a căuta refugiu de frig la Jalalabad.[39]

    Kalat

    [modificare | modificare sursă]

    La 13 noiembrie 1839, în drum spre India, coloana din Bombay a Armatei Indiene Britanice a atacat, ca represalii, fortăreața tribală balochă de la Kalat,[41] de unde triburile baloche hărțuiseră și atacaseră convoaiele britanice în timpul deplasării către Pasul Bolan.

    Fuga lui Dost Mohammad la Buhara și creșterea Rezistenței

    [modificare | modificare sursă]

    Odată cu continuarea creșterii nepopularității regimului lui Șah Șuja, rezistența începuse deja să se contureze în toamna anului 1839, când raidurile ghilzaizilor asupra drumului Kabul-Ghazni au dus la moartea locotenent-colonelului britanic Herring.[42] Dincolo de Hindukuș, diplomați ai lui Dost Mohammad au fost trimiși la conducătorii din Balch și Buhara pentru a le cere ajutor împotriva britanicilor.[42] Aceste riscuri i-au forțat pe britanici să mențină trupe pe care plănuiseră să le trimită înapoi în India. Totuși, cererea de ajutor a lui Dost Mohammad nu a fost primită cu ușurință, deoarece acesta invadase domeniul Balch chiar înainte de invazia britanică.[42] În urma acelei invazii, Dost Mohammad anexase Saighan, Balch, Kahmard și Duab.[42]

    În iarna anului 1839, împotriva sfatului lui Jabbar Han, Dost Mohammad a călătorit la Buhara pentru a fi primit personal și a cere sprijinul conducătorului Buharei.[42] Dost Mohammad, împreună cu fiii săi, Akram Han și Afzal Han, au fost la început bine primiți, respectați ca oaspeți. Totuși, a devenit clar că stăpânul Buharei nu era dispus să-l sprijine pe Dost Mohammad.[43] În schimb, acesta a fost practic pus sub arest la domiciliu, fiind tratat ulterior ca prizonier. Au apărut chiar suspiciuni că stăpânul Buharei ar putea încerca să-l otrăvească pe Dost Mohammad și pe fiii săi.[43] Abia în vara următoare a reușit Dost Mohammad să evadeze și, printr-o serie de întâmplări, să ajungă la Khulm.[43] Totuși, ulterior a aflat că Jabbar Han acceptase oferta de amnistie a lui Mcnaghten și îi predase pe femeile și copiii din tabăra lui Dost Mohammad.[43] În ciuda faptului că familia lui se afla în mâinile britanicilor, Dost Mohammad nu a dat niciun semn că ar intenționa să se predea.[43]

    Mir Wali a ridicat o forță de peste 6.000 de uzbeci și, în septembrie 1840, a mărșăluit spre Surkhab, forțându-i pe britanici să abandoneze avanposturile lor din Ajar, Kahmard și Bajgah, retrăgându-se la Bamiyan.[43] În timpul confruntării de la Bajgah, jumătate din cavaleria lui Șah Șuja, precum și toți ofițerii forței, au dezertat de partea rezistenței, în timp ce restul recruților afgani au fost capturați și dezarmați.[43] Dost Mohammad a urmat acest succes mărșăluind spre Bamiyan, dar s-a întâlnit cu colonelul Dennie, care avea o armată de gorkha și cavaleriști nativi.[43] Deși era numeric inferior, Dennie le-a ordonat gorkhașilor să atace pozițiile inamice, reușind să pună pe fugă armata uzbecă.[43] Apoi, Dennie i-a urmărit cu cavaleria pe cei care se retrăgeau, ucigându-i pe dezertori și restul armatei uzbece.[43]

    După această victorie, Dr. Lord, ofițerul politic din Bamiyan, i-a oferit lui Dost Mohammad un exil onorabil în India dacă s-ar preda.[43] Însă a primit răspunsul că Dost Mohammad era „hotărât să cucerească sau să piară încercând”.[43] Mir Wali și Murad Beg au căutat o cooperare, crezând că Dennie reprezenta o amenințare și că ar putea mărșălui până la Khulm.[43] Totuși, Dennie nu se afla într-o poziție să facă acest lucru, deoarece garnizoana de la Bamiyan era deja suprasolicitată și se confrunta cu lipsă de efective, motiv pentru care s-a decis să nu fie garnizonate Saighan, Kahmard sau Ajar.[43] Amenințările unui atac sponsorizat de britanici din Herat, de către Șah Kamran, erau reale, iar acest lucru l-a forțat pe wali-ul din Maimana să jure credință domniei lui Șah Șuja.[44]

    Bătălia de la Parwan Darra și „Capitularea lui Dost Mohammad Han” (2 noiembrie 1840)

    [modificare | modificare sursă]

    La 2 noiembrie 1840, Dost Mohammad s-a confruntat în sfârșit cu trupele lui Sale, oprindu-i înaintarea și angajând bătălia la Parwan Darra.[45] Dost Mohammad deținea o poziție defensivă puternică, cu peste 400 de călăreți, trupele sale fiind adăpostite pe un deal ce domina înaintarea lui Sale.[45][46] Sale l-a trimis pe căpitanul Fraser și forța sa de cavalerie bengaleză să atace infanteria inamică; totuși, doar câțiva oameni au urmat ordinul, lăsând ofițerii britanici să atace singuri forțele afgane, practic fără niciun sprijin.[45] Dr. Lord, fostul ofițer politic din Bamiyan care îi oferise anterior lui Dost Mohammad condiții de capitulare, a fost ucis în luptele care au izbucnit.[47] Potrivit istoricului britanic William Dalrymple, Lord a condus un atac de cavalerie care a venit prea târziu pentru a realiza că restul forței fugise de pe câmpul de luptă.[46] Din fericire, Fraser a supraviețuit acestui atac și s-a întors în liniile britanice, însă cu sabia aproape retezată la încheietură.[47]

    Dost Mohammad, văzând ce se întâmplase, și-a trimis cavaleria într-un contraatac, în urma căruia forța dezorganizată de cavalerie bengaleză a fost zdrobită, iar cavaleria afgană i-a urmărit și a ucis pe mulți dintre ei.[47] Conform relatărilor lui Jonathan Lee, a 2-a cavalerie bengaleză a fost dezononată pentru incapacitatea de a urma ordinele, fiind ulterior desființată și ștearsă din registre.[47] Cu toate acestea, după această înfrângere, Sale și-a trimis infanteria și trupele Qizilbash să ia cu asalt înălțimile, iar după lupte grele și pierderi mari, au reușit să cucerească dealul – spre dezamăgirea lor, văzând că Dost Mohammad își retrăsese trupele în bună ordine.[47] Ambele părți s-au retras, iar mai târziu afganii au reocupat dealul, care fusese lăsat neapărat.[47] Din această poziție, au deschis foc asupra taberei britanice de dedesubt. În ziua următoare, Timur Mirza și Burnes l-au îndemnat pe Sale să abandoneze campania.[47] Motivul era că trupele afgane loiale lui Șah Șuja, care nu dezertaseră, se aflau deja în pragul revoltei, iar Sale pierduse sute de oameni, cu mulți alții răniți, fără a obține vreun rezultat concret.[47] Cum proviziile se epuizau, el a fost nevoit să se retragă la Charikar, traversând râul Panjshir, în timp ce satele pentru care luptase cu un preț atât de mare erau rapid reocupate.[47]
    Capitularea lui Dost Mohammad Han în 1840, după victoria sa de la Parwan Darra.
    În ciuda faptului că Sale avea puține de arătat pentru campanie și a urmelor de devastare lăsate de el, acesta a numit Parwan Darra o victorie.[47] Totuși, nu a putut ascunde faptul că al 2-lea regiment de cavalerie Bengal a refuzat ordinele și, ca urmare, mulți ofițeri britanici au fost uciși.[47] Atkinson, chirurgul general al armatei, a numit confruntarea un „dezastru”, iar Kaye a numit bătălia o înfrângere.[47] Totuși, devreme în seara zilei de 2 noiembrie 1840, un călăreț identificat ca Sultan Muhammad Han Safi s-a apropiat de Macnaghten, iar imediat după acesta a urmat un alt călăreț singuratic. Acesta nu era altul decât Dost Mohammad Han.[47]

    Capitularea lui Dost Mohammad a fost intens dezbătută de istorici, în legătură cu motivele pentru care a ales să se predea.[48] Explicațiile variază, unele subliniind caracterul bizar al capitulării, chiar după victoria de la Parwan Darra.[48] Potrivit lui Jonathan Lee, unele interpretări includ credința lui Dost Mohammad că britanicii erau destinați să stăpânească teritoriile de la Indus și mai departe.[48] Alte relatări, tot conform lui Lee, susțin că după înfrângerea de la Saighan, Dost Mohammad era liber să se predea fără a-și pierde onoarea.[48] O altă teorie sugerează că predarea a fost determinată de atacul sinucigaș și eroic al căpitanului Fraser și al doctorului Lord, Dost Mohammad considerând rezistența inutilă.[48] Totuși, această teorie nu are sens, deoarece al 2-lea regiment de cavalerie Bengal a refuzat ordinul de a-i sprijini, ceea ce a dus la pierderi mari pentru britanici și, inevitabil, la pierderea bătăliei.[48] O altă ipoteză este legată de faptul că familia lui Dost Mohammad se afla în custodia britanicilor și urma să fie exilată în India Britanică.[48] Această teorie este și mai puțin credibilă, având în vedere că britanicii promiseseră să îi trateze cu onoare, iar Dost nu avea oricum cum să schimbe situația.[48] Indiferent de motiv, era limpede că Dost Mohammad nu s-a predat ca un om învins, întrucât reușise să înfrângă britanicii la Parwan Darra și chiar să-i forțeze să se retragă din Bamiyan.[48] Răscoala din Kohistan îi aducea, de asemenea, avantajul militar, însă, dintr-un motiv anume, a ales să renunțe la rezistență.[48]

    Mohan Lal oferă cea mai clară și coerentă teorie: potrivit lui, împotriva lui Dost Mohammad se urzea un complot, iar în bătălie un lunetist trebuia să-l asasineze.[48] Lal afirmă că acest complot fusese pus la cale de amirii din Kohistan, care urmau să dea vina pe britanici.[48] Relatările lui Lal sunt susținute de scrisorile lui Sultan Muhammad Han din Nijrab către Dost Mohammad, în care acesta îl avertiza pe Amir de un complot organizat de maliki care plănuiau să-l trădeze și să-l asasineze.[48] Abd al-Karim Alawi, care a scris o cronică aproape contemporană a Primului Război Anglo-Afgan, aduce detalii suplimentare despre complot.[48][49] Potrivit lui Al-Karim, Sale și Burnes erau în contact cu malikul din ‘Ali Hissar, care acceptase să-l captureze sau să-l omoare pe Dost Mohammad și pe cei doi fii ai săi în schimbul unei plăți substanțiale.[49] Conform unor informații confidențiale împărtășite de ofițerii britanici, Macnaghten și Burnes interceptaseră corespondența lui Sultan Muhammad Han din Nijrab și a susținătorilor săi.[49] Astfel, Macnaghten a falsificat o scrisoare de la un presupus binevoitor din Kabul, avertizându-l pe Dost Mohammad despre un complot la adresa vieții sale.[49] Citind scrisoarea, Amirul a fost convins că viața îi era în pericol, cu atât mai mult cu cât nu avea motive să aibă încredere în kohistanezi, pe care îi atacase și devastase cu decenii în urmă.[49] Singurul în care părea să aibă încredere era Sultan Muhammad Han din Nijrab.[49]

    Astfel, opțiunile lui Dost Mohammad erau limitate: Mir Wali și Murad Beg semnaseră un tratat cu Șah Șuja, refuzând să-i mai ofere adăpost.[49] Experiența sa din Buhara, unde abia scăpase de captivitate, l-a convins să nu caute refugiu în Balh, unde risca să fie întemnițat sau chiar ucis.[49] Prin urmare, s-a îndreptat către singura opțiune rămasă: britanicii.[49] Cantonamentul britanic din Kabul era la doar câteva ore de călărie de Parwan Darra, iar Amirul primise deja asigurări că va fi tratat cu onoare în captivitate și exil.[49]

    Ca urmare, „capitularea” lui Dost Mohammad este considerată de Jonathan Lee și de mulți alți istorici nu ca o predare, ci ca o căutare a protecției guvernului britanic printr-un vechi obicei de a apuca de scărița calului – rikab giriftan, o tradiție turco-mongolă.[49] Atkinson afirmă că prin acest gest Dost Mohammad căuta protecția britanicilor, motiv pentru care a fost realizată o schiță celebră ce îi arată pe Macnaghten și Dost Mohammad strângându-și mâna ca semn de prietenie.[50] Potrivit lui Jonathan Lee, Akbar Han a spus ulterior că tatăl său „și-a aruncat viața în mâinile onoarei guvernului britanic, în vremuri de nevoie”.[50]

    Macnaghten a fost încântat de veste și, potrivit lui Lee, a afirmat: „Afganii sunt pulberea de pușcă, iar Dost este chibritul aprins”.[50] Dost Mohammad a fost tratat cu onoare și a fost găzduit chiar în Bala Hissar, având permisiunea să-și vadă familia și să scrie fiilor săi aflați în rezistență deschisă.[50] De asemenea, i s-a permis să călărească, însoțit de escortă.[50] În timpul șederii în Bala Hissar, a ținut o curte secretă, la care mulți au venit să-i aducă omagii fostului Amir.[50] Aceasta i-a demonstrat popularitatea, în contrast cu impopularitatea lui Șah Șuja.[50]

    Din scrisorile lui Macnaghten reiese clar că acesta și-a schimbat radical tonul față de Dost Mohammad, arătând compasiune, spre deosebire de cu doi ani înainte, când îl denunța în declarația de la Simla.[50] Macnaghten chiar i-a cerut guvernatorului general să-l trateze mai bine decât fusese tratat Șah Șuja în exil, spunând: „L-am înlăturat pe Dost, care nu ne-a ofensat niciodată, în sprijinul politicii noastre, din cauza căreia el a devenit o victimă”.[50]

    Ocupația și răscoala afganilor

    [modificare | modificare sursă]
    Forțele afgane atacând trupele britanico-indiene aflate în retragere
    Majoritatea trupelor britanice s-au întors în India, lăsând 8.000 în Afganistan, însă a devenit rapid clar că domnia lui Șuja putea fi menținută doar prin prezența unei forțe britanice mai puternice. Afganii resimțeau atât prezența britanică, cât și guvernarea lui Șah Șuja. Pe măsură ce ocupația se prelungea, primul ofițer politic al Companiei Indiilor de Est, William Hay Macnaghten, le-a permis soldaților să-și aducă familiile în Afganistan pentru a le ridica moralul;[51] acest fapt i-a înfuriat și mai mult pe afgani, întrucât părea că britanicii intenționau să se stabilească permanent.[52] Macnaghten și-a cumpărat un conac în Kabul, unde și-a instalat soția, un candelabru de cristal, o colecție rafinată de vinuri franțuzești și sute de servitori aduși din India, comportându-se ca și cum ar fi fost la el acasă.[40] Macnaghten, care fusese judecător într-un mic orășel din Ulster înainte de a decide că își dorea să fie mult mai mult decât un judecător provincial în Irlanda, era cunoscut pentru atitudinea sa arogantă și imperioasă, fiind numit pur și simplu „Trimisul” atât de afgani, cât și de britanici.[40] Soția unui ofițer britanic, Lady Florentia Sale, a creat o grădină în stil englezesc la casa ei din Kabul, care a fost mult admirată, iar în august 1841, fiica ei, Alexandrina, s-a căsătorit la locuința lor din Kabul cu locotenentul John Sturt din Royal Engineers.[40] Ofițerii britanici organizau curse de cai, jucau cricket și, iarna, patinau pe iazurile locale înghețate, ceea ce i-a uimit pe afganii care nu mai văzuseră așa ceva până atunci.[40] Afganistanul nu avea o armată regulată, ci un sistem feudal în care șefii tribali întrețineau un anumit număr de oameni înarmați, în principal cavalerie, alături de un număr de tribali care puteau fi chemați la luptă în caz de război; atunci când Emirul pornea la război, le cerea șefilor să-și aducă oamenii să lupte pentru el.[32] În 1840, britanicii au exercitat o presiune puternică asupra lui Șuja pentru a înlocui acest sistem feudal cu o armată permanentă, ceea ce amenința să distrugă puterea șefilor tribali, iar Emirul a respins propunerea pe motiv că Afganistanul nu avea resursele financiare necesare pentru a întreține o armată permanentă.[53]
    Armata britanică intrând în Kandahar
    Dost Mohammad l-a înfrânt cu succes pe britanici în bătălia de la Parwan Darra la 2 noiembrie 1840. Totuși, după această victorie, el s-a predat și a fost trimis în exil în India după ce a auzit zvonuri despre comploturi de asasinat împotriva lui.[47]

    În anii 1839–1840, întreaga justificare a ocupației Afganistanului s-a schimbat odată cu Criza Orientală, atunci când Mohammad Ali cel Mare, vali-ul (guvernatorul) Egiptului, aliat apropiat al Franței, s-a răsculat împotriva Porții Otomane; în timpul crizei, Rusia și Marea Britanie au cooperat împotriva Franței, iar odată cu îmbunătățirea relațiilor anglo-ruse, nevoia unui stat-tampon în Asia Centrală a scăzut.[54] Criza Orientală din 1840 a fost aproape să ducă la un război anglo-francez, care, dată fiind rivalitatea de lungă durată dintre Franța și Rusia – alimentată de disprețul lui Nicolae I față de Ludovic-Filip, considerat un trădător al cauzei conservatoare – a dus inevitabil la o îmbunătățire a relațiilor dintre Londra și Sankt Petersburg, culminând cu vizita imperială a țarului Nicolae la Londra în 1844 pentru a se întâlni cu regina Victoria și cu premierul Peel. Încă din 1838, contele Karl Nesselrode, ministrul rus de externe, sugerase ambasadorului britanic la Sankt Petersburg, Lord Clanricarde, să fie semnat un tratat prin care să fie delimitate sferele de influență în Asia, pentru a pune capăt „Marelui Joc”,[55] Până în 1840, Clanricarde raporta la Londra că era sigur că se putea negocia un acord satisfăcător pentru ambele părți și tot ce avea nevoie era permisiunea Foreign Office pentru a începe discuțiile.[56] Din Calcutta, Lord Auckland presa pentru acceptarea ofertei ruse, scriind: „Aș privi cu încredere către un Tratat tripartit al Occidentului, prin care să fie limitată avansarea Angliei, Rusiei și Persiei și în virtutea căruia toți să continue să reprime comerțul cu sclavi și jafurile”.[56] Deși Marea Britanie a respins oferta Rusiei, după 1840 a existat un declin marcat al rivalității anglo-ruse și s-a dezvoltat o „relație de lucru echitabilă în Asia”.[56] Secretarul de externe britanic, Lord Palmerston, a respins oferta rusă de a pune capăt „Marelui Joc”, deoarece considera că atâta timp cât acesta continua, Marea Britanie putea să incomodeze Rusia în Asia mai mult decât ar fi putut Rusia să incomodeze Marea Britanie pentru a-și atinge obiectivele în Europa.[56] Palmerston nota că britanicii dispuneau de mai mulți bani pentru a mitui conducători locali în Asia Centrală, ceea ce le oferea un avantaj, și astfel era mai bine ca „jocul” să continue.[56] Din perspectiva lui Palmerston, oferta Rusiei era un semn de slăbiciune, iar un tratat ar fi permis Rusiei să-și redirecționeze puterea spre Europa, acolo unde conta cu adevărat. Prin urmare, era mai avantajos să mențină „Marele Joc”, chiar și la o intensitate redusă, în contextul tensiunilor cu Franța.[56] Totodată, scăderea tensiunilor anglo-ruse în anii 1840 a făcut ca menținerea Afganistanului să pară un lux costisitor, din moment ce nu mai părea esențial să existe un guvern prietenos la Kabul.[56]

    În acea perioadă, britanicii părăsiseră fortăreața Bala Hissar și se mutaseră într-un cantonament construit la nord-est de Kabul. Locul ales era imposibil de apărat: situat într-o zonă joasă și mlăștinoasă, înconjurat de dealuri pe toate laturile. Mai mult, cantonamentul era prea mare pentru numărul de trupe și avea un perimetru defensiv de aproape trei kilometri. În plus, depozitele și proviziile se aflau într-un fort separat, la circa 300 de metri de cantonament.[57] Comandantul britanic, general-maior George Keith Elphinstone, sosit în aprilie 1841, era țintuit la pat cea mai mare parte a timpului din cauza gutei și a reumatismului.[58]

    Între aprilie și octombrie 1841, triburile afgane nemulțumite se adunau pentru a susține rezistența împotriva britanicilor în Bamiyan și în alte regiuni la nord de Hindukuș. Ele erau organizate într-o rezistență eficientă de șefi precum Mir Masjidi Han[59] și alții. În septembrie 1841, Macnaghten a redus subvențiile plătite șefilor tribali ghilzai pentru a-l recunoaște pe Șuja drept emir și pentru a menține deschise trecătorile, fapt care a dus imediat la răscoala ghazilor și la proclamarea unui jihad.[60] Subvențiile lunare – în realitate mită pentru loialitatea șefilor ghazi – au fost reduse de la 80.000 la 40.000 de rupii, într-o perioadă de inflație galopantă. Cum loialitatea acestora era pur financiară, chemarea la jihad s-a dovedit mai puternică.[60] Inițial, Macnaghten nu a luat în serios amenințarea, scriindu-i lui Henry Rawlinson la Kandahar, pe 7 octombrie 1841: „Ghilzaiele de Est fac scandal din cauza unor deduceri operate asupra plății lor. Nemernicii au reușit pe moment să întrerupă comunicațiile, lucru foarte supărător pentru mine acum; dar vor fi bine pedepsiți pentru necazurile pe care le cauzează. Unul cade, altul vine – acesta este principiul acestor vagabonzi”.[61]

    Macnaghten a ordonat o expediție. La 10 octombrie 1841, ghazii, printr-un atac nocturn, au învins Regimentul 35 Infanterie Nativă, dar au fost înfrânți a doua zi de Regimentul 13 Infanterie Ușoară.[61] După înfrângerea lor, care i-a determinat pe rebeli să fugă în munți, Macnaghten a forțat nota cerând ca șefii care se răsculaseră să își trimită copiii la curtea lui Șuja ca ostatici, pentru a preveni o altă rebeliune.[62] Cum Șuja avea obiceiul să mutileze chiar și pe cei care îl nemulțumeau cel mai puțin, cererea lui Macnaghten ca fiii căpeteniilor să fie trimiși la curtea emirului a fost primită cu oroare, determinându-i pe liderii ghazi să jure că vor continua lupta.

    Macnaghten, care tocmai fusese numit guvernator al Bombayului, era sfâșiat între dorința de a părăsi Afganistanul pe o notă pozitivă – cu țara pacificată și stabilă – și dorința de a zdrobi ghazii, ceea ce l-a făcut să oscileze: uneori amenința cu represalii dintre cele mai dure, alteori ceda, renunțând la cererea de ostatici.[63] Această politică oscilantă de confruntare și compromis a fost percepută ca o slăbiciune, fapt care i-a încurajat pe șefii din jurul Kabulului să înceapă să se răscoale.[63] Șuja era atât de nepopular încât mulți dintre miniștrii săi, precum și clanul Durrani, s-au alăturat rebeliunii.[63]

    În noaptea de 1 noiembrie 1841, un grup de căpetenii afgane s-au întâlnit în casa unuia dintre ei, la Kabul, pentru a plănui răscoala, care avea să înceapă în dimineața următoare.[61] Într-o situație deja inflamabilă, scânteia a fost aprinsă fără intenție de al doilea ofițer politic al Companiei Indiilor de Est, Sir Alexander „Sekundar” Burnes. O sclavă kașmiră, aparținând unui șef paștun, Abdullah Han Achakzai, care locuia în Kabul, a fugit în casa lui Burnes. Când Achakzai și-a trimis oamenii să o recupereze, s-a descoperit că Burnes luase sclava în patul său, iar apoi îl pusese pe unul dintre oamenii lui Achakzai să fie bătut.[64]

    A fost convocat un jirga secret (consiliu) al șefilor paștuni pentru a discuta această încălcare a paștunwali. În cadrul acestuia, Achakzai, ținând un Coran într-o mână, a declarat: „Acum avem dreptul să aruncăm acest jug englezesc; întind mâna tiraniei până la a necinsti cetățenii, mari și mici: să te culci cu o sclavă nu valorează nici măcar baia rituală de după, dar trebuie să oprim asta chiar aici și acum, altfel acești englezi vor călări măgarul dorințelor lor până în câmpul prostiei, până în punctul în care ne vor aresta pe toți și ne vor deporta pe un pământ străin”.[64] La finalul discursului său, toți șefii au strigat „Jihad”.[64]

    Data de 2 noiembrie 1841 corespundea de fapt cu 17 Ramadan, ziua aniversară a bătăliei de la Badr. Afganii au decis să lovească în această zi, considerată binecuvântată datorită semnificației sale. Chemarea la jihad a fost făcută în dimineața de 2 noiembrie de la moscheea Pul-i-histi din Kabul.[12]

    Lady Sale a scris în jurnalul ei la 2 noiembrie 1841: „În dimineața aceasta devreme, totul era în agitație la Kabul. Magazinele au fost jefuite și oamenii se băteau peste tot.”[65] În aceeași zi, o mulțime „însetată de sânge” a apărut în fața casei celui de-al doilea ofițer politic al Companiei Indiilor de Est, Sir Alexander „Sekundar” Burnes. Burnes le-a ordonat santinelelor sale sepoy să nu tragă, în timp ce el stătea afară, ținând un discurs în paștun, încercând neconvingător să-i convingă pe cei adunați că nu s-a culcat cu fiicele și surorile lor.[66] Căpitanul William Broadfoot, care era cu Burnes, a văzut mulțimea înaintând și a deschis focul, un alt ofițer notând în jurnalul său că Broadfoot „a ucis cinci sau șase oameni cu mâna lui înainte să fie împușcat”.[66] Mulțimea a năvălit în casa lui Burnes, unde el, fratele său Charles, soțiile și copiii acestora, câțiva ajutoare și sepoyii au fost măcelăriți.[66]

    Mulțimea a atacat apoi casa casierului Johnston, care nu era prezent, iar mai târziu acesta avea să scrie, după ce a văzut ruinele: „Au pus stăpânire pe tezaurul meu prin subminarea zidului... I-au ucis pe toți cei din gardă (un ofițer și 28 de sepoyi), pe toți servitorii mei (bărbați, femei și copii), au jefuit tezaurul... au ars toate registrele biroului... și au pus mâna pe toate bunurile mele personale”.[66]

    Forțele britanice nu au luat nicio măsură, deși se aflau la doar cinci minute distanță, ceea ce a încurajat răscoala.[66] Singurul care a acționat în acea zi a fost Șuja, care a trimis un regiment din Bala Hissar, comandat de un mercenar scoțian pe nume Campbell, pentru a înăbuși revolta. Dar orașul vechi al Kabulului, cu străzile sale înguste și întortocheate, favoriza apărătorii, iar oamenii lui Campbell au fost prinși sub focul rebelilor din casele de deasupra.[67] După ce a pierdut aproximativ 200 de oameni, Campbell s-a retras în Bala Hissar.[68]

    După ce a aflat de înfrângerea regimentului său, Șuja a căzut, după cum a scris Kaye, „într-o stare jalnică de deprimare și teamă”, scufundându-se într-o depresie profundă, când a realizat în sfârșit că poporul său îl ura și dorea să-l vadă mort.[68] Căpitanul Sturt a fost trimis la Bala Hissar de către Elphinstone pentru a vedea dacă era posibilă recâștigarea controlului asupra orașului mai târziu în acea după-amiază, unde soacra lui, Lady Sale, a notat în jurnal: „Chiar când intra în incinta palatului, a fost înjunghiat în trei locuri de un tânăr bine îmbrăcat, care a fugit într-o clădire din apropiere, unde a fost protejat prin închiderea porților”.[68]

    Sturt a fost trimis acasă pentru a fi îngrijit de Lady Sale și de soția sa, iar Lady Sale a notat: „Era acoperit de sânge care îi ieșea din gură și nu putea articula nimic. Nu putea să se întindă, pentru că sângele îl îneca”, reușind abia câteva ore mai târziu să rostească un singur cuvânt: „mai-bine”.[68] Lady Sale a fost extrem de critică față de conducerea lui Elphinstone, scriind:

    „Generalul Elphinstone ezită în privința fiecărui punct. Judecata lui proprie pare bună, dar este influențat de ultimul care i-a vorbit”, criticându-l pentru „...o circumstanță foarte ciudată că trupele nu au fost trimise imediat în oraș pentru a înăbuși afacerea de la început, ci stăm liniștiți cu mâinile încrucișate și privim”.[68]

    Capturarea lui Sir William Macnaghten, 1841
    Deși se aflau amândoi în cantonament, Elphinstone a preferat să-i scrie scrisori lui Macnaghten. Într-una, datată 2 noiembrie, scria: „M-am gândit la ce se poate face mâine” (decizând să nu facă nimic în acea zi), adăugând „dilema noastră este una dificilă” și încheind cu „Trebuie să vedem ce aduce dimineața”.[69] Situația britanică s-a deteriorat curând, când afganii au luat cu asalt fortul de aprovizionare slab apărat din Kabul, la 9 noiembrie.

    În săptămânile următoare, comandanții britanici au încercat să negocieze cu Akbar Han. Macnaghten i-a oferit în secret să-l facă vizir al Afganistanului, în schimbul permisiunii ca britanicii să rămână, dar în același timp a împărțit sume mari de bani pentru a-l asasina — fapt raportat lui Akbar Han. O întâlnire pentru negocieri directe între Macnaghten și Akbar a avut loc lângă cantonament, la 23 decembrie, dar Macnaghten și cei trei ofițeri care îl însoțeau au fost capturați și uciși de Akbar Han.[70] Corpul lui Macnaghten a fost târât pe străzile Kabulului și expus în bazar. Autoritatea lui Elphinstone, deja șubrezită, a fost grav compromisă.

    Distrugerea armatei lui Elphinstone

    [modificare | modificare sursă]
    Remnants of an Army, pictură de Elizabeth Butler, care înfățișează sosirea chirurgului asistent William Brydon la Jalalabad, 13 ianuarie 1842.
    La 1 ianuarie 1842, în urma unor decizii neobișnuite ale generalului-maior William George Keith Elphinstone, probabil legate de slaba capacitate defensivă a cantonamentului, s-a ajuns la un acord care prevedea retragerea în siguranță a garnizoanei britanice și a persoanelor aflate în grija acesteia din Afganistan.[71] Cinci zile mai târziu a început retragerea. Contingentul britanic care părăsea țara număra aproximativ 16.500 de oameni, dintre care circa 4.500 erau militari și peste 12.000 erau însoțitori de tabără. Locotenentul Vincent Eyre comenta despre aceștia că „încă din prima milă s-au dovedit o povară serioasă pentru mișcările noastre”.[72] Lady Sale a adus cu ea 40 de servitori, niciunul menționat în jurnalul ei, în timp ce fiul lui Eyre a fost salvat de o servitoare afgană, care a traversat o ambuscadă purtând copilul în spate, dar nici el nu i-a consemnat numele.[72] Autorul american James M. Perry a remarcat: „Citind jurnalele vechi, e ca și cum acești douăsprezece mii de servitori nativi, soții și copii de sepoi nici n-ar fi existat ca indivizi. Într-un fel, chiar nu au existat. Toți aveau să moară – împușcați, înjunghiați, înghețați de frig – în acești trecători montane, și nimeni nu s-a obosit să noteze numele nici măcar al unuia dintre ei”.[72] Forța militară era formată în mare parte din unități indiene și un singur batalion britanic, Regimentul 44 Infanterie.

    Aceștia au fost atacați de războinicii ghilzai în timp ce se luptau să treacă prin trecătorile acoperite de zăpadă. În prima zi, coloana în retragere a parcurs doar cinci mile, iar Lady Sale a scris despre sosirea lor în satul Begramee: „Nu existau corturi, în afară de două sau trei mici pavilioane care au sosit. Fiecare a îndepărtat zăpada cum a putut, pentru a-și face un loc unde să se întindă. Seara și noaptea au fost extrem de reci; nu s-a putut obține hrană nici pentru oameni, nici pentru animale, cu excepția câtorva pumni de bhoosay [tocană tocată], pentru care a trebuit să plătim cinci până la zece rupii”.[73] Odată cu lăsarea nopții, temperatura a scăzut mult sub zero. Forța în retragere a aflat atunci că și-a pierdut toate proviziile de hrană și bagajele.[74] A doua zi, toți oamenii din Regimentul 6 al Armatei Regale Afgane au dezertat, întorcându-se la Kabul, marcând sfârșitul primei încercări de a crea o armată națională afgană.[73] În lunile următoare, ceea ce fusese cândva armata lui Șuja a fost redus la cerșit pe străzile Kabulului, în timp ce Akbar Han îi mutila pe toți mercenarii lui Șuja înainte de a-i arunca în stradă să cerșească.[75] În ciuda promisiunilor lui Akbar Han de a asigura un pasaj sigur, forța anglo-indiană a fost atacată în repetate rânduri de ghilzai, un atac afgan deosebit de puternic fiind respins printr-un atac cu baionetele plin de elan al Regimentului 44 Infanterie.[73]

    În timp ce încercau să traverseze trecătoarea Koord-Kabual din Hindukuș, descrisă ca având cinci mile lungime și fiind „atât de îngustă și de închisă de ambele părți încât soarele iernii pătrunde rareori în adâncurile ei întunecoase”, forța anglo-indiană a fost prinsă într-o ambuscadă de triburile ghilzai.[76] Johnson a descris un „foc ucigător” care i-a forțat pe britanici să abandoneze toate bagajele, în timp ce însoțitorii taberei, indiferent de sex sau vârstă, erau măcelăriți cu săbiile.[77] Lady Sale a scris: „Gloanțele șuierau pe lângă noi”, în timp ce unii dintre artileriști au spart depozitul regimentului cu coniac pentru a se îmbăta în mijlocul atacurilor afgane.[76] Lady Sale a povestit că a băut un pahar de sherry „care, în orice alt moment, m-ar fi făcut foarte nepotrivită pentru o doamnă, dar acum doar m-a încălzit”.[76] Lady Sale a fost rănită de un glonț în încheietură, în timp ce a trebuit să privească neputincioasă cum ginerele său, Sturt, a rămas fără cal – „calul i-a fost împușcat, și înainte să se poată ridica de la pământ a primit o gravă rană în abdomen”.[76] Cu soția și soacra alături, în zăpadă, Sturt s-a stins din viață în chinuri, sângerând toată noaptea.[76] Incompetentul, naivul și credulul Elphinstone continua să creadă că Akbar Han era „aliatul” său și s-a încrezut în promisiunea acestuia că va trimite proviziile capturate dacă retragerea era oprită pe 8 ianuarie.[78] Adăugând la suferințele britanicilor, în acea noapte a izbucnit o furtună violentă de zăpadă, care a provocat moartea prin îngheț a sute de oameni.[79]
    Ultima rezistență a Regimentului 44 Infanterie, în timpul Masacrului armatei lui Elphinstone
    Pe 9 ianuarie 1842, Akbar a trimis un mesager spunând că este dispus să ia toate femeile britanice drept ostatici, dându-și cuvântul că nu li se va întâmpla nimic rău, și a adăugat că, altfel, triburile lui nu vor arăta milă și îi vor ucide pe toți copiii și femeile.[76] Unul dintre ofițerii britanici trimiși să negocieze cu Akbar l-a auzit spunându-le luptătorilor săi, în dari (farsi afgan, limbă pe care o vorbeau mulți ofițeri britanici), să îi „cruțe” pe britanici, dar în paștună, limbă pe care majoritatea ofițerilor britanici nu o cunoșteau, să îi „măcelărească pe toți”.[80] Lady Sale, fiica sa însărcinată Alexandria și restul femeilor și copiilor britanici au acceptat oferta lui Akbar de a se întoarce în siguranță la Kabul.[76] Deoarece Compania Indiilor de Est nu plătea răscumpărări pentru femei și copii indieni, Akbar a refuzat să îi primească, iar aceștia au pierit alături de restul forței în Hindu Kush.[78] Însoțitorii de tabără capturați de afgani au fost dezbrăcați de haine și lăsați să înghețe în zăpadă.[81] Lady Sale a scris că, în timp ce era dusă înapoi spre Kabul, a observat: „Drumul era acoperit de trupuri mutilate îngrozitor, toate goale”.[82]

    În dimineața zilei de 10 ianuarie, coloana și-a reluat marșul, toți fiind obosiți, flămânzi și înghețați.[78] Majoritatea sepoy-ilor își pierduseră deja unul sau doi degete din cauza degerăturilor și nu mai puteau folosi armele.[83] La trecătoarea îngustă Tunghee Tareekee, lungă de 50 de yarzi și lată de doar 4, triburile Ghizye au ambuscat coloana, ucigând fără milă toți însoțitorii de tabără. Soldații anglo-indieni au fost nevoiți să își croiască drum peste cadavre, suferind pierderi grele.[78] De pe o colină, Akbar Han și șefii săi urmăreau măcelul de pe caii lor, părând amuzați de carnaj.[78] Căpitanul Shelton și câțiva soldați din Regimentul 44 de Infanterie au ținut ariergarda și au respins atacuri succesive ale afganilor, deși erau depășiți numeric.[78] Johnson l-a descris pe Shelton ca luptând „ca un buldog” cu sabia, doborând cu eficiență pe oricine îl provoca, până când niciun afgan nu a mai îndrăznit să se apropie de el.[84] În seara de 11 ianuarie 1842, generalul Elphinstone, căpitanul Shelton, intendentul Johnston și căpitanul Skinner s-au întâlnit cu Akbar Han pentru a-i cere să oprească atacurile asupra coloanei.[85] Akbar Han le-a oferit ceai cald și o masă bogată, înainte de a le spune că acum sunt ostaticii lui, socotind că Compania Indiilor de Est va plăti răscumpărări mari; când căpitanul Skinner a încercat să reziste, a fost împușcat în față.[85] Comanda a revenit atunci generalului de brigadă Thomas Anquetil.[85]

    Evacuații au fost măcelăriți în număr mare de-a lungul celor 48 km de chei și trecători periculoase de pe valea râului Kabul, între Kabul și Gandamak, fiind aproape exterminați la trecătoarea Gandamak înainte ca un supraviețuitor să ajungă la garnizoana asediată din Jalalabad. La Gandamak, circa 20 de ofițeri și 45 de soldați ai Regimentului 44 Infanterie, împreună cu câțiva artileriști și sepoy, înarmați cu aproximativ 20 de muschete și câte două cartușe de fiecare, s-au trezit la răsărit înconjurați de triburi afgane.[86] Forța se redusese la mai puțin de 40 de oameni după o retragere din Kabul ce devenise, spre final, o luptă continuă prin doi picioare de zăpadă. Pământul era înghețat, oamenii nu aveau adăpost și de săptămâni mâncaseră foarte puțin. Armele rămase erau cam o duzină de muschete funcționale, pistoalele ofițerilor și câteva săbii. Britanicii au format un careu și au respins primele atacuri, „alungându-i de mai multe ori pe afgani la vale”, dar, după epuizarea muniției, au continuat lupta cu baionetele și săbiile până au fost copleșiți.[86] Afganii au luat doar 9 prizonieri, restul fiind uciși.[86] Rămășițele Regimentului 44 au fost toate nimicite, cu excepția căpitanului James Souter, sergentului Fair și a șapte soldați care au fost luați prizonieri.[87] Singurul soldat care a ajuns la Jalalabad a fost dr. William Brydon, urmat în următoarele nopți de câțiva sepoy. O altă sursă afirmă că peste o sută de britanici au fost luați prizonieri.[88] Un subofițer britanic ar fi fugit din Gandamak până în Gujrat, India, pe jos, conform unui articol din The Times din 2 martie 1843, citat de Farrukh Husain: „Cel mai ciudat raport de evadare din Gundamuck se referă la un fakir cu pielea închisă la culoare care a apărut în India în zdrențe, dar care era, de fapt, sergentul-lance Philip Edwards din Regimentul 44 al Reginei, scăpat din măcelul general de la Gundamuch, Afganistan, și care, după 15 luni de călătorie ghidată doar de soare, a ajuns într-o tabără britanică la Deesa, în Gujrat, India”.[12]

    Multe dintre femei și copii au fost luați captivi de triburile afgane; unele femei s-au căsătorit cu răpitorii lor, majoritatea afgani și însoțitori de tabără indieni care erau soții de ofițeri britanici. Copiii luați de pe câmpul de luptă au fost crescuți de familii afgane ca propriii lor copii, iar la începutul secolului al XX-lea unii au fost identificați ca fiind urmașii soldaților căzuți.[89][90][91][92][93]

    A doua expediție britanică

    [modificare | modificare sursă]

    În același timp cu atacurile asupra garnizoanei britanice din Kabul, forțele afgane au asediat și alte contingente britanice din Afganistan. Acestea se aflau la Kandahar (unde fusese staționată cea mai mare forță britanică din țară), la Jalalabad (ținut de o trupă trimisă din Kabul în octombrie 1841 ca primă etapă a unei retrageri planificate) și la Ghazni. Ghazni a fost luat cu asalt, însă celelalte garnizoane au rezistat până la sosirea trupelor de întărire din India, în primăvara lui 1842. Akbar Khan a fost înfrânt lângă Jalalabad, iar britanicii au început să plănuiască recucerirea Kabulului și restabilirea controlului lor.

    Între timp, Lord Auckland suferise un atac cerebral și fusese înlocuit din funcția de guvernator general de către Lord Ellenborough, care primise instrucțiuni să pună capăt războiului, în urma unei schimbări de guvern în Marea Britanie. Ellenborough a ordonat trupelor din Kandahar și Jalalabad să părăsească Afganistanul după ce vor fi aplicat represalii și vor fi asigurat eliberarea prizonierilor capturați în timpul retragerii din Kabul.

    În august 1842, generalul William Nott a pornit din Kandahar, cucerind Ghazni și demolând parțial fortificațiile orașului. Între timp, generalul George Pollock, care preluase comanda unei armate demoralizate la Peshawar, a folosit-o pentru a elibera Pasul Khyber și a ajunge la Jalalabad, unde generalul Sale ridicase deja asediul. De acolo, Pollock i-a aplicat lui Akbar Han o nouă înfrângere devastatoare. Pe măsură ce expediția înainta prin Afganistan, britanicii au fost martori la cadavrele nenumăraților lor camarazi morți în retragerea din Kabul. Această priveliște i-a înfuriat, iar ca represalii au devastat sate afgane, ucigând bărbați și violând femei. Neville Bowles Chamberlain a descris aceste masacre drept „cu adevărat diabolice.”[39]

    Forțele britanice reunite au înfrânt toată opoziția și au ocupat Kabulul în septembrie. O lună mai târziu, după ce au eliberat prizonierii și au demolat bazarul principal al orașului ca act de răzbunare pentru distrugerea coloanei lui Elphinstone, britanicii s-au retras din Afganistan prin Pasul Khyber. Dost Mohammad a fost eliberat și și-a recăpătat autoritatea în Kabul. A murit la 9 iunie 1863. În timpul vieții sale, nici o misiune rusă nu a fost stabilită în Afganistan. Dost Mohammad ar fi spus:

    „Am fost uimit de măreția resurselor voastre, de navele și arsenalurile voastre, dar ceea ce nu pot înțelege este de ce conducătorii unui imperiu atât de vast și prosper au trecut Indusul ca să mă lipsească pe mine de țara mea săracă și stearpă.” [88]

    Consecințe

    [modificare | modificare sursă]

    Multe voci din Marea Britanie, de la Lord Aberdeen[94] până la Benjamin Disraeli, au criticat războiul ca fiind nechibzuit și lipsit de sens. Amenințarea percepută din partea Rusiei fusese enorm exagerată, având în vedere distanțele, barierele muntoase aproape de netrecut și problemele logistice pe care o invazie ar fi trebuit să le rezolve. În cele trei decenii de după Primul Război Anglo-Afgan, rușii au înaintat constant spre sud, către Afganistan. În 1842, granița rusă se afla pe cealaltă parte a Mării Aral față de Afganistan. Până în 1865 Tașkent fusese anexat oficial, la fel și Samarkand trei ani mai târziu. Un tratat de pace semnat în 1873 cu Amir Alim Han din Dinastia Manghit, conducătorul Buharei, l-a lipsit practic de independență. Controlul rusesc s-a extins atunci până pe malul nordic al Amudaria. Războiul avea să fie renumit și ca „cea mai mare umilire militară a secolului al XIX-lea” pentru britanici.[95]

    În 1878, britanicii au invadat din nou, declanșând cel de-al Doilea Război Anglo-Afgan.

    Pictura celebră a lui Lady Butler, înfățișându-l pe dr. William Brydon — considerat inițial singurul supraviețuitor — ajungând cu ultimele puteri la avanpostul britanic din Jalalabad, a contribuit la reputația Afganistanului de „cimitir al armatelor străine” și a devenit una dintre marile epopei ale imperiului.

    În 1843, capelanul armatei britanice, G.R. Gleig, a scris un memoriu despre dezastruosul Prim Război Anglo-Afgan, descriindu-l astfel:

    „un război început fără un scop înțelept, purtat cu un amestec ciudat de nechibzuință și timiditate, încheiat după suferințe și dezastre, fără prea multă glorie nici pentru guvernul care l-a condus, nici pentru marea masă de trupe care l-au dus. Niciun beneficiu, nici politic, nici militar, nu a fost obținut prin acest război. Evacuarea noastră finală a țării a semănat cu retragerea unei armate înfrânte.”[96]

    Biserica Sf. Ioan Evanghelistul, situată în Navinagar, Mumbai, India, cunoscută mai ales sub numele de „Biserica Afgană”, a fost dedicată în 1852 ca memorial pentru morții din conflict.

    Costul financiar al războiului

    [modificare | modificare sursă]

    În anul fiscal 1840–1841, campania din Afganistan a costat peste 1 milion de lire sterline. În plus, o jumătate de milion de lire au fost folosite pentru întreținerea garnizoanelor din Sindh. Cheltuiala a afectat grav guvernul indian, împingându-l într-un deficit de peste 1 milion de lire, motiv pentru care guvernul a început să contracteze masiv împrumuturi. Această situație a devenit din ce în ce mai nesustenabilă și, ca urmare, forțele britanice din Afganistan au primit ordin să fie reduse la doar două regimente, unul staționat la Kabul, iar celălalt la Kandahar. Auckland intenționa să retragă cea mai mare parte a trupelor până anul următor, informându-l totodată pe Macnaghten că până în 1842 cheltuielile trebuiau reduse de la 1 milion de lire la doar 30.000.[97]

    Distincția de luptă

    [modificare | modificare sursă]

    Distincția de luptă „Afghanistan 1839” a fost acordată tuturor unităților armatelor prezidențiale ale Companiei Indiilor de Est care trecuseră dincolo de trecătoarea Bolan, prin gazeta guvernatorului general, datată 19 noiembrie 1839. Ortografia a fost schimbată din „Afghanistan” în „Affghanistan” prin Gazette of India nr. 1079 din 1916, iar data a fost adăugată în 1914. Toate distincțiile acordate pentru acest război sunt considerate a fi nerepugnante. Unitățile cărora li s-a acordat această distincție de luptă au fost:

    • 4th Bengal Irregular Cavalry – 1st Horse
    • 5th Madras Infantry
    • Poona Auxiliary Horse – Poona Horse
    • Bombay Sappers & Miners – Bombay Engineer Group
    • 31st Bengal Infantry
    • 43rd Bengal Infantry
    • 19th Bombay Infantry
    • 1st Bombay Cavalry – 13th Lancers
    • 2nd, 3rd Bengal Light Cavalry – s-au revoltat în 1857
    • 2nd, 3rd Companies of Bengal Sappers and Miners – s-au revoltat în 1857
    • 16th, 35th, 37th, 48th Bengal Infantry – s-au revoltat în 1857
    • 42nd Bengal Infantry (5th LI) – desființată în 1922

    Reprezentări în ficțiune

    [modificare | modificare sursă]
    • Războiul Anglo-Afghan este ilustrat într-un panorama londonez din 1842. Expoziția a fost promovată astfel: „o PRIVELIȘTE cuprinzătoare și interesantă A KABULULUI, incluzând toate obiectele de interes din oraș, Bala Hissar, râul Cabul, cu o vedere îndepărtată a Munților Himalaya și a trecătorii Khurd Cabul, unde armata britanică a fost atât de trădător distrusă. Totul ilustrat prin numeroase grupuri de figuri descriptive ale modurilor afganilor”.[98]
    • Războiul Anglo-Afghan este prezentat în romanul de ficțiune istorică Flashman de George MacDonald Fraser (primul roman din seria Flashman).
    • Experiența Dr. Brydon ar fi putut inspira personajul Dr. John Watson din primul roman Sherlock Holmes de Conan Doyle, Un studiu în roșu, deși rana sa a fost suferită în al doilea război
    • Romanul Emma Drummond Beyond all Frontiers (1983) se bazează pe aceste evenimente, la fel ca romanele lui Philip Hensher Mulberry Empire (2002) și Fanfare (1993) de Andrew MacAllan, un ruda îndepărtată a Dr. William Brydon.
    • Romanul pentru copii al lui G.A. Henty, To Herat and Kabul, urmărește războiul Anglo-Afghan prin perspectiva unui adolescent scoțian expatriat numit Angus.
    • Poemul lui Theodor Fontane, Das Trauerspiel von Afghanistan (Tragedia Afganistanului), se referă de asemenea la masacrul armatei lui Elphinstone.[99]
    • Episodul „A Soldier's Daughter” din serialul Victoria (2017) dramatizează supraviețuirea lui Brydon în retragere. În emisiune, regina Victoria reacționează la pierderile de vieți în retragere printr-un discurs la lansarea HMS Trafalgar, și ulterior îl întâlnește și îl onorează pe Brydon.[100][101]

    Note

    [modificare | modificare sursă]
    1. ↑ Adamec, Ludwig W. (). Historical Dictionary of Afghanistan (în engleză). Scarecrow Press. p. 145. ISBN 978-0-8108-7815-0. The war cost Britain £20 million and some 15,000 lives of all ranks and camp followers.
    2. ↑ Dalrymple 2013, p. 314.
    3. ↑ Kohn, George Childs (2013). Dictionary of Wars. Revised Edition. London/New York: Routledge. p. 5. ISBN 978-1-135-95494-9.
    4. 1 2 Baxter, Craig⁠(d) (2001). "The First Anglo–Afghan War". In Federal Research Division, Library of Congress (ed.). Afghanistan: A Country Study. Baton Rouge, LA: Claitor's Pub. Division. ISBN 1-57980-744-5.
    5. 1 2 Keay, John⁠(d) (2010). India: A History (revised ed.). New York, NY: Grove Press. pp. 418–19. ISBN 978-0-8021-4558-1.
    6. 1 2 3 4 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 110.
    7. ↑ Fromkin, David "The Great Game in Asia" pp. 936–51 from Foreign Affairs, Volume 58, Issue 4, Spring 1980 pp. 937–38
    8. ↑ Fromkin, David "The Great Game in Asia" pp. 936–51 from Foreign Affairs, Volume 58, Issue 4, Spring 1980 p. 938
    9. ↑ Riasanovsky, Nicholas Nicholas I and Official Nationality in Russia, 1825–1855, Los Angeles: University of California Press, 1959 p. 255.
    10. ↑ Riasanovsky, Nicholas Nicholas I and Official Nationality in Russia, 1825–1855, Los Angeles: University of California Press, 1959 pp. 257–58.
    11. ↑ Riasanovsky, Nicholas Nicholas I and Official Nationality in Russia, 1825–1855, Los Angeles: University of California Press, 1959 p. 258.
    12. 1 2 3 4 Husain, Farrukh (2018). Afghanistan in the age of empires: the great game for South and Central Asia. Silk Road Books. pp. 81, 412. ISBN 978-1-5272-1633-4.
    13. ↑ Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 205. ISBN 978-1-78914-010-1.
    14. ↑ „ANGLO-AFGHAN WARS” (în engleză). Encyclopaedia Iranica. Accesat în .
    15. ↑ electricpulp.com. „ANGLO-AFGHAN RELATIONS – Encyclopaedia Iranica” (în engleză). iranicaonline.org. Arhivat din original la . Accesat în .
    16. 1 2 3 4 5 6 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 111.
    17. 1 2 Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 p. 205
    18. ↑ Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 pp. 205–06
    19. ↑ Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 p. 206
    20. ↑ Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 pp. 206–07
    21. ↑ Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 pp. 110–11.
    22. ↑ Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 p. 32
    23. 1 2 3 4 5 6 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 112.
    24. ↑ Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 pp. 109–10.
    25. ↑ Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 pp. 112–13.
    26. 1 2 3 „The Company that ruled the waves”, The Economist, ISSN 0013-0613, accesat în
    27. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 113.
    28. 1 2 Ram, Subedar Sita (1988). From Sepoy to Subedar. Papermac. p. 86. ISBN 0-333-45672-6.
    29. ↑ „Ranjit Singh | Maharaja, Biography, Family, & History | Britannica” (în engleză). www.britannica.com. . Accesat în .
    30. ↑ History, Kenneth Pletcher Senior Editor, Geography and (), The History of India (în engleză), The Rosen Publishing Group, Inc, ISBN 978-1-61530-122-5, accesat în
    31. ↑ „'Ko-i-Staun Foot Soldiery in Summer Costume, Actively employed among the Rocks' | Online Collection | National Army Museum, London”. collection.nam.ac.uk. Accesat în .
    32. 1 2 Yapp, M.E. Journal Article The Revolutions of 1841–2 in Afghanistan pp. 333–81 from The Bulletin of the School of Oriental and African Studies, Volume 27, Issue 2, 1964 p. 338.
    33. ↑ Hodge, Carl Cavanagh (25 November 2016). War, Strategy and the Modern State, 1792–1914. Taylor & Francis. p. 57. ISBN 978-1-315-39137-3.
    34. ↑ Ewans, Martin (2002). Afghanistan: A Short History of Its People and Politics. HarperCollins. p. 63. ISBN 0-06-050508-7.
    35. 1 2 3 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 116.
    36. 1 2 3 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 117.
    37. ↑ Forbes, Archibald. „The Afghan Wars 1839-42 and 1878-80” (în engleză). https://www.gutenberg.org/files/8428/8428-0.txt. Accesat în . Legătură externa în |publisher= (ajutor)
    38. ↑ Sandes, Lt Col E.W.C., 'The Indian Sappers and Miners' pp 133-147. The Institution of Royal Engineers, Chatham, 1948.
    39. 1 2 3 Dalrymple, William (), Return of a King: The Battle for Afghanistan, 1839-42, Knopf Doubleday Publishing Group, ISBN 978-0-307-95828-0, accesat în
    40. 1 2 3 4 5 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 121.
    41. ↑ „About this Collection | World Digital Library | Digital Collections | Library of Congress”. Library of Congress, Washington, D.C. 20540 USA. Accesat în .
    42. 1 2 3 4 5 Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 249. ISBN 978-1-78914-010-1.
    43. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 250. ISBN 978-1-78914-010-1.
    44. ↑ Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 251. ISBN 978-1-78914-010-1.
    45. 1 2 3 Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 254. ISBN 978-1-78914-010-1.
    46. 1 2 Dalrymple, William (2013). The Return of a King: The Battle for Afghanistan, 1839-42 (First ed.). p. 180. New York: Bloomsbury Publishing. ISBN 978-0-307-95828-0. OCLC 792880742.
    47. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 255. ISBN 978-1-78914-010-1.
    48. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 256. ISBN 978-1-78914-010-1.
    49. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 257. ISBN 978-1-78914-010-1.
    50. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 258. ISBN 978-1-78914-010-1.
    51. ↑ Dupree, L. Afghanistan. Princeton: Princeton Legacy Library, 1980. p. 379
    52. ↑ Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 pp. 120–21
    53. ↑ Yapp, M.E. "The Revolutions of 1841–2 in Afghanistan" pp. 333–81 from The Bulletin of the School of Oriental and African Studies, Volume 27, Issue 2, 1964 pp. 339–40.
    54. ↑ Yapp, M.E "British Perceptions of the Russian Threat to India" pp. 647–65 from Modern Asian Studies, Volume 21, No. 4 1987 p. 656.
    55. ↑ Yapp, M.E "British Perceptions of the Russian Threat to India" pp. 647–65 from Modern Asian Studies, Volume 21, No. 4 1987 p. 659.
    56. 1 2 3 4 5 6 7 Yapp, M.E "British Perceptions of the Russian Threat to India" pp. 647–65 from Modern Asian Studies, Volume 21, No. 4 1987 p. 660.
    57. ↑ David, Saul. Victoria's Wars, 2007 Penguin Books. p. 41
    58. ↑ Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 124
    59. ↑ Who after his demise in 1841, was replaced by his son Mir Aqa Jan, see Maj (r) Nur Muhammad Shah, Kohistani, Nur i Kohistan, Lahore, 1957, pp. 49–52
    60. 1 2 Yapp, M.E. "The Revolutions of 1841–2 in Afghanistan" pp. 333–81 from The Bulletin of the School of Oriental and African Studies, Volume 27, Issue 2, 1964 pp. 334–35.
    61. 1 2 3 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 125.
    62. ↑ Yapp, M.E. "The Revolutions of 1841–2 in Afghanistan" pp 333–81 from The Bulletin of the School of Oriental and African Studies, Volume 27, Issue 2, 1964 p. 335.
    63. 1 2 3 Yapp, M.E. "The Revolutions of 1841–2 in Afghanistan" pp. 333–81 from The Bulletin of the School of Oriental and African Studies, Volume 27, Issue 2, 1964 p. 336.
    64. 1 2 3 Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 p. 292.
    65. ↑ Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 pp. 125–26.
    66. 1 2 3 4 5 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 126.
    67. ↑ Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 pp. 126–27.
    68. 1 2 3 4 5 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 127.
    69. ↑ Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 128.
    70. ↑ „"One of the basest, foulest murders that ever stained the page of history"? The brutal death of Sir William Macnaghten”. victorianweb.org. Accesat în .
    71. ↑ Macrory, Patrick. "Retreat From Kabul: The Catastrophic Defeat In Afghanistan, 1842". 2002 The Lyons Press p. 203
    72. 1 2 3 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 133.
    73. 1 2 3 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 134.
    74. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 pp. 366–67
    75. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 p. 369.
    76. 1 2 3 4 5 6 7 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 135.
    77. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 p. 373
    78. 1 2 3 4 5 6 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 136.
    79. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 p. 375
    80. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 p. 374
    81. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 pp. 383–84
    82. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 p. 384
    83. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 p. 379
    84. ↑ Dalrymple, William Return of a King, London: Blomsbury, 2012 p. 380.
    85. 1 2 3 Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 137.
    86. 1 2 3 Dalrymple, William Return of a King, London: Bloomsbury, 2012 p. 385
    87. ↑ Blackburn, Terence R. (2008). The extermination of a British army: the retreat from Cabul. New Delhi: A.P.H. Publishing Corporation. p. 121
    88. 1 2 Ewans, Martin (), Afghanistan : a short history of its people and politics, Internet Archive, New York : Perennial, p. 70, ISBN 978-0-06-050508-0, accesat în
    89. ↑ Richard H. Shultz (), Insurgents, terrorists, and militias, Internet Archive, Columbia University Press, ISBN 978-0-231-12982-4, accesat în
    90. ↑ Toorn, Wout van der (), Logbook of the Low Countries (în arabă), Page Publishing Inc, ISBN 978-1-63417-999-7, accesat în
    91. ↑ Henshall, K. (), A History of Japan: From Stone Age to Superpower (în engleză), Palgrave Macmillan, ISBN 978-0-230-36918-4, accesat în
    92. ↑ Understanding, Tanenbaum Center for Interreligious (), Peacemakers in Action: Volume 1: Profiles of Religion in Conflict Resolution (în engleză), Cambridge University Press, ISBN 978-0-521-85358-3, accesat în
    93. ↑ Steele, Jonathan (), Ghosts of Afghanistan : hard truths and foreign myths, Internet Archive, Berkeley, CA : Counterpoint, p. 110, ISBN 978-1-58243-787-3, accesat în
    94. ↑ „AFFAIRS IN THE EAST. (Hansard, 19 March 1839)”. api.parliament.uk. Accesat în .
    95. ↑ Bizhan, Nematullah (), Aid Paradoxes in Afghanistan: Building and Undermining the State (în engleză), Routledge, ISBN 978-1-351-69265-6, accesat în
    96. ↑ Gleig, George Robert (), Sale's Brigade in Afghanistan: With an Account of the Seisure and Defence of Jellalabad (în engleză), John Murry, p. 181, accesat în
    97. ↑ Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 264-265. ISBN 978-1-78914-010-1.
    98. ↑ The Athenæum: A Journal of Literature, Science, the Fine Arts, Music, and the Drama (în engleză), J. Francis, , accesat în
    99. ↑ „The Berlin Review of Books | The Tragedy of Afghanistan” (în engleză). berlinbooks.org. Arhivat din original la . Accesat în .
    100. ↑ „'Victoria' Season 2: "A Soldier's Daughter/The Green-Eyed Monster" Recap | Telly Visions” (în engleză). tellyvisions.org. Accesat în .
    101. ↑ „Season 2, Victoria | History in Images: Victoria Season 2 Episode 1 | Masterpiece | Official Site | PBS” (în engleză). Masterpiece. Accesat în .

    Vezi și

    [modificare | modificare sursă]

    Legături externe

    [modificare | modificare sursă]
    Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Primul_Război_Anglo-Afgan&oldid=17838847