Prescripție (drept)
În drept, termenul de prescripție descrie procesul prin care, odată cu trecerea unei anumite perioade de timp, un drept subiectiv poate fie lua naștere, fie să se stingă.
Tipuri
[modificare | modificare sursă]Există două tipuri principale de prescripție, ambele reunite de condiția trecerii unei anumite perioade de timp reglementate de lege:[1]
- Prescripție extinctivă - odată cu trecerea unei anumite perioade de timp, rezultă în stingerea dreptului la acțiune materială, în cazul în care titularul nu s-a folosit de dreptul său subiectiv pe durata acesteia;
- Prescripția achizitivă, cunoscută și ca uzucapiune - odată cu trecerea perioadei de timp, posesorul unui anumit bun poate dobândi dreptul de proprietate sau orice drept real asupra acestuia.
Regimurile juridice care le reglementează diferă de la un sistem juridic la altul. De exemplu, în dreptul român, în vechiul Cod Civil, cele două au fost reglementate în multe rânduri de aceleași norme de drept, până în 1958, când un nou decret a schimbat și mai mult reglementarea prescripției extinctive.[1]
În România, prescripția este reglementată în capitolul II, t.VII, art.121, Cod penal, partea generală. Potrivit legii penale, prescripția are ca efect înlăturarea răspunderii penale ca urmare a trecerii unui anumit interval de timp prevăzut de art. 122. Rațiunea prescripției constă în faptul că după trecerea timpului se uită infracțiunea săvărșită și în consecință urmărirea și pedepsirea tardivă nu mai au rost. Singura condiție este trecerea timpului prescris de lege la împlinirea căruia prescripția își produce efectul în mod automat, din oficiu. Termenii de prescripție variază după gravitatea infracțiunii. Ea nu înlătură răspunderea penală în cazul infrațiunilor contra păcii și omenirii.[2]
Note
[modificare | modificare sursă]Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Stoica, V. Drept civil. Drepturile reale principale. Ediția 4., editura C. H. Beck, București, 2021.