Praefectus urbi
| |||||||||
| Regatul Roman 753 î.Hr. – 509 î.Hr. | |||||||||
| Republica Romană 509 î.Hr. – 27 î.Hr. | |||||||||
| |||||||||
| Magistrați obișnuiți | |||||||||
| Magistrați extraordinari | |||||||||
| Oficii și titluri onorifice | |||||||||
| Politică și legislație | |||||||||
| modifică | |||||||||
Prefectul Romei sau Prefectul Orașului (latină Praefectus urbanus, sau praefectus urbi, sau praefectus Romae, prescurtat PUR, literal „delegat pentru oraș”) este o funcție necolegială și neelectivă, responsabilă de guvernarea Orașului. Dacă istoricii romani menționează în timpul regalității romane și al Republicii arhaice o delegație temporară și episodică pentru a apăra orașul în absența deținătorilor puterii, prefectura Romei a fost o funcție reală doar sub Imperiu.
Perioada monarhică
[modificare | modificare sursă]În timpul regilor, menționarea prefectului Romei apare printre istoricii antici: Titus Livius o indică în narațiunea sa despre sfârșitul domniei lui Tarquinius Superbus și organizarea primei alegeri de consuli.[1] Tacit și Dionis din Halicarnas spun că acesta (praefectus urbi) a deținut temporar puterile judecătorești ale regelui atunci când acesta din urmă a părăsit orașul. Ei urmăresc această practică până la Romulus.[2][3]
Perioada republicană
[modificare | modificare sursă]În primele secole ale Republicii Romane, consulii delegau unui fost consul administrația judiciară sau apărarea orașului Roma în absența lor.[2][4] Acest rol nu a mai fost necesar după crearea magistraturii pretorului urban, care putea asigura administrarea Romei în absența consulilor.
Absența magistraților din Roma putea totuși să apară într-un caz anume, în timpul Feeriilor latine. Toți magistrații mergeau pe Dealul Alban pentru patru zile de sărbători, în timp ce un tânăr patrician asigura garda Romei cu titlul de praefectus urbi feriarum latinarum.[2][5] Inscripțiile latine mărturisesc acest rol minor, asumat chiar la începutul unei cariere publice, înainte de vigintivirat[6] sau înainte de chestorat.[7] Această funcție marginală de prefect al Feriilor latine a persistat și în timpul Imperiului.[8]
Perioada timpurie a Imperiului
[modificare | modificare sursă]Înființare
[modificare | modificare sursă]Augustus a inițiat prefectura orașului, încredințată unui senator care comanda trei, apoi patru cohorte. În anul 26 î.Hr., Augustus era absent din Roma. Conștient de importanța strategică a orașului, a decis să numească un om care să gestioneze administrația orașului. Marcus Valerius Messalla Corvinus a demisionat inițial, lăsându-i locul lui Titus Statilius Taurus.[2] Din anul 13 î.Hr. încoace, numirile au fost făcute sporadic, dar abia în anul 27 d.Hr., și odată cu plecarea definitivă a lui Tiberius din Roma, prefectura orașului a devenit permanentă.[9]
În epoca imperială, prefectul Orașului era întotdeauna un senator la sfârșit de carieră, în general un fost proconsul din Africa sau din Asia, numit în acest post de către împărat ținându-se seama de experiența administrativă a aceluia (Historia Augusta, care este o sursă puțin fiabilă, spune că Alexandru Sever ar fi acordat senatului dreptul de a propune un candidat).[10] Funcția era adesea conferită pe viață.[9]
Prefectul Romei a preluat treptat atribuțiile de menținere a ordinii publice atribuite anterior consulilor, pretorilor și edililor. El era responsabil de menținerea ordinii publice în timpul zilei, viața de noapte fiind lăsată în seama prefectului de rond. El supraveghea locurile de divertisment, piețele și comerțul din locurile publice. În acest scop, prefectul Orașului avea la dispoziție trei cohorte urbane încă din vremea lui Tiberius.[9]
Biroul Prefectului Orașului trebuie să se fi situat în Basilica Aemilia și apoi în Templul Păcii începând cu Flavienii.
O justiție de excepție
[modificare | modificare sursă]De asemenea, a jucat un rol important în domeniul judiciar. Exercita justiția penală într-un tribunal excepțional pentru orice ar fi putut amenința ordinea publică, inclusiv cazuri grave supuse prefectului annonei, prefectului priveghiurilor sau magistraților inferiori. Marginal la început, acest tribunal a devenit din perioada Dinastiei Severilor principala instanță de justiție penală a Orașului și a Italiei și, în secolul al III-lea, se pronunța prin delegație imperială asupra apelurilor către împărat provenite din cauze civile.[9] Această instanță își exercita jurisdicția la Roma și în raza de 100 de mile, ca și în cazul pretorilor[11], și era competentă să judece pe oricine se afla în acest perimetru, de la senatori la sclavi. Aplica procedura cunoscută sub numele de anchetă excepțională (în latină cognitio extra ordinem), aplicată în mod obișnuit în provincii, dar nouă la Roma. Prefectul Orașului conducea procedura fără acuzatori sau judecători, conducea el însuși interogatoriul și putea accepta denunțuri. Acuzatul se putea apăra doar dacă prefectul îl autoriza. El amâna sau pronunța judecata la discreția sa, după o eventuală consultare cu consilierii săi.[12]
Perioada Imperiului Târziu
[modificare | modificare sursă]Împărțirea Italiei în provincii sub Dioclețian a avut ca efect reducerea perimetrului celor o sută de mile din jurul Romei, definind competența teritorială a prefectului Orașului.[13] Pe de altă parte, dizolvarea de către Constantin I, în 312, a cohortelor pretoriene l-a lăsat pe prefectul Orașului singur stăpân al unei forțe armate cu cohortele sale urbane și unicul responsabil pentru poliția Orașului. Din 315, prefectul Orașului a înlocuit vechile magistraturi căzute în desuetudine pentru a prezida Senatul, cu excepția cazului din ce în ce mai rar al prezenței la Roma a împăratului sau a consulului ordinar. Prefectul primea și conducerea cancelariei senatoriale și, prin urmare, asigura comunicările oficiale între Senat și împărat. În 331, Constantin a extins puterile prefectului Orașului, subordonându-i prefectul priveghiurilor, prefectul annonei, curatorul aquarum et Miniciae și celelalte curaturi, concentrând astfel toate serviciile urbane majore în mâinile prefectului Orașului.[14]
În secolul al IV-lea, prefectul Romei gestiona un număr mare de personal, pe care Chastagnol îl estimează la o mie de funcționari publici și la patru mii de ofițeri de poliție și pompieri, care au înlocuit cele trei cohorte urbane și cele șapte cohorte de străjeri / vigili, în urma unei reforme care a avut loc între 368 și 379.[15] Puterile sale administrative asupra Orașului erau atunci multiple:[16]
- menținerea ordinii publice,
- supravegherea învățământului și a bibliotecilor,
- organizarea stării civile,
- controlul greutăților și măsurilor,
- gestionarea lucrărilor publice,
- organizarea aprovizionării, care includea depozitarea și transportul cerealelor de la Ostia și Portus până la horrea Romei, precum și distribuția uleiului, cărnii de porc și vinului.
 | Unul sau mai mulți editori lucrează în prezent la această pagină sau secțiune. Pentru a evita conflictele de editare și alte confuzii creatorul solicită ca, pentru o perioadă scurtă de timp, această pagină să nu fie editată inutil sau nominalizată pentru ștergere în această etapă incipientă de dezvoltare, chiar dacă există unele lacune de conținut. Dacă observați că nu au mai avut loc modificări de 10 zile puteți șterge această etichetă. |
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ Titus Livius, Istoria romană, I, 59-60
- ^ a b c d Tacit, Annales, VI, 11.
- ^ Dionis din Halicarnas, II, 12.
- ^ Strabon, Geografia, V, 3, 2.
- ^ Strabon, Geografia, V, 3, 2.
- ^ CIL, VI, 1343, 1424; XIV, 3609.
- ^ CIL, VI, 1332, 1422 ; IX, 3607.
- ^ Jacques & Scheid 1999, p. 362.
- ^ a b c d Jacques & Scheid 1999, p. 60.
- ^ Historia Augusta, Vita Alexandri, 19
- ^ Jacques & Scheid 1999, p. 89.
- ^ Jacques & Scheid 1999, p. 79-80.
- ^ Chastagnol 1960, p. 23.
- ^ Chastagnol 1960, p. 60-63.
- ^ Chastagnol 1960, p. 225 et ss.
- ^ Chastagnol 1960, p. 60-63.
