Poiana Sărată, Bacău

Poiana Sărată
—  sat  —
Poiana Sărată
Poiana Sărată Poiana Sărată (Județul Bacău) Poziția geografică
Coordonate: 46°8′33″N 26°27′23″E
Țară	România
Județ	Bacău
Comună	Oituz
SIRUTA	23859
Altitudine	450 m.d.m.
Populație (2011)
- Total	233 locuitori
Fus orar	EET (+2)
- Ora de vară (DST)	EEST (+3)
Cod poștal	607371
Prezență online
GeoNames

Poiana Sărată (în maghiară Sósmező sau Soósmező, în germană Salzfelden) este un sat în comuna Oituz din județul Bacău, Transilvania, România.

Istoric

Istoria apartenenței statale

România 1944–
Regatul Ungariei 1940–1944
România 1918–1940
Republica Democrată Ungară 1918
Austro-Ungaria 1867–1918
Imperiul Austriac 1804–1867
Imperiul Habsburgic 1711–1804
Principatul Transilvaniei 1570–1711
Regatul Ungariei Răsăritene 1526–1570
Regatul Ungariei[*]​ –1526

La începutul secolului al XIX-lea (1821) se propunea împăratului Francisc (Franz) I întemeierea unui sat grăniceresc la importanta vamă a Oituzului de către baronul colonel Johann Purcell von Roreston, comandantul celui de-al Doilea Regiment Secuiesc de Graniță cantonat la Târgu Secuiesc.

Găsind regiunea prielnică pentru așezarea acestui sat, împăratul Franz a emis un ordin în cancelaria imperială de la Viena, prin care în 1823 s-a înființat Sósmező/Salzfelden, denumit mai târziu Poienile Sărate, aparținând Comitatului Trei Scaune.

Guvernul austro-ungar avea ca țintă de a așeza aici cetățeni de națiune maghiară și mutarea vămii de la Oituz în apropierea vămii românești. Propunerea pentru colonizare s-a făcut mai întâi populației maghiare din Brețcu și Lemnia, care n-a acceptat. În cele din urmă s-a găsit un grup de români mocani din Brețcu, care s-au asociat de la 3 până la un număr de 24 de familii. Anunțându-și gândul lor autorităților competente din acea vreme, li s-a făgăduit și li s-a dat din teritoriul comunei Brețcu peste 9000 jugăre (5179 ha) de pământ, lângă granița din Oituz, cea mai mare parte împădurit și care a fost evaluată la suma de 12000 florini – pengo, urmând ca până la plata în total a acestei sume, acei care vor așeza în noua comună, până la 100 de moșii cât are vatra satului, vor suporta acoperirea sarcinilor ce reveneau acestui pământ, de 5 florini anual. A urmat că cei ce s-au așezat întâi (24 de familii) au fost numiți ca cei de „soartea I-a” (care au fost împroprietărite cu cele mai bune suprafețe de pământ), apoi cei ce s-au așezat până la 58 de familii au fost numiți ca cei de „soartea a II-a”, iar cei ce s-au așezat ulterior până s-au împlinit 92 de familii au fost numiți ca cei de „soartea a III-a”. Locuitorii veniți după primele 24 de familii au fost împroprietăriți cu terenuri situate la extremitățile satului și cu mai puțin pământ decât primii. Toți cei care au venit peste numărul de 100 de familii nu mai erau obligați la plata taxei de 5 florini/an și nici nu se mai numeau moșneni. Așa că teritoriul satului Poiana Sărată cuprins în cele peste 9000 de jugăre aparținea celor 100 de familii, întâi vatra satului cu măsura ei, fânețele cu măsura lor date în folosință fiecăruia pe baza „cărții funduare” (1890), urmând ca teritoriul în afară de vatra satului și de fânețe să fie administrat de un consiliu până la împărțirea lui de către cei 100 de moșneni.

În anul 1888, un gospodar din comuna Poiana Sărată cu numele de Gheorghe Negoescu zis Duțu s-a oferit sătenilor că el vrea să plătească cei 12000 de florini comunei Brețcu, dacă sătenii îi dau în schimb drepturile de crâșmărit ale întregului sat pe timp de 10 ani, lucru care s-a făcut, în urma cărui fapt s-a ridicat sarcina înscrisă la Cărțile Funduare a comunei Poiana Sărată. Așa că cei 100 de moșneni devin liberi proprietari de pământ și pe teritoriul din afară de vatra satului și de fânețe. Numărul celor 100 de moșneni se completase în interval de 9 ani, până în 1832 și erau toți români.

Aceștia au luat inițiativa construirii unei biserici (1834-1835); în tinda acesteia preotul învăța carte pe copiii sătenilor. S-a ridicat apoi și o școală de lemn (1834), apropiată de biserică, compusă dintr-o care servea și de cancelarie și o sală de învățământ iar după Revoluția din 1848, prin anul 1857, o școală de piatră și cărămidă ale cărei temelii se văd și astăzi la câțiva metri de căminul cultural; aceasta avea 2 săli de învățământ destul de încăpătoare și două camere pentru locuința învățătorului cu dependințe (șură, grajd, etc.). În apropierea bisericii mai construiesc o casă comunală servind ca prăvălie și primărie.

Între 1850-1860 s-a mai clădit de săteni un local de cârciumă compusă din 9 camere, pivniță în 3 despărțituri și un grajd cu șură care adăpostea până la 20 de căruțe. S-a clădit apoi localul de vamă compus din două clădiri sau cu două fațade, din care una servea ca locuință la cei doi funcționari principali iar a doua oficiilor de vamă. Pe lângă acestea un grajd, o șură, o fântână și separat o magazie unde se păstra cântarul pentru mărfuri grele și care, la nevoie, când nu era timp să se facă formele complete, servea ca depozit pentru marfa care rămânea în el peste noapte. Tot aici se țineau și mărfurile de contrabandă. Separat, peste drum, s-a mai ridicat un hambar din lemn, cu uși mari, în care se dezinfecta lâna de oi care trecea pe aici și lua drumul apusului prin Brașov, caravane între 20-50 de căruțe odată. Toate acestea, clădite sub patronajul Composesoratului (asociație de proprietari de păduri) pe terenuri aparținătoare acestuia, s-au distrus fără nici o urmă în războiul din 1914-1918.

Vama

Până în anul 1848, an de frământări sociale, satul Poiana Sărată era compus numai din români; unguri dacă erau câțiva care s-au strecurat ca argați la românii mai înstăriți, alții ca ciobani în munți și o parte angajați pe lângă funcționarii de la vamă. În anii 1847-1853 datorită atenției guvernului imperial de la Viena s-a construit de către un detașament de pionieri austrieci șoseaua între Brețcu și Poiana Sărată, prelungită până la capătul satului Hârja. Apoi s-a așezat pe hotarul dintre cele două țări posturi de vamă de clasa I-a, încetând transbordările între Grozești graniță – Oituz Brețcu graniță. De abia acum încep operațiunile de vămuire chiar la gura pârâului Cernica. În acest timp au început să devină proprietari de pământ și ungurii, mai ales armeni maghiarizați. Printre cei dintâi a fost unul Lehrman care avea un birou de expediție vamală. Mai târziu, ca și în alte părți ale Ardealului s-au mai așezat și alte familii de armeni pe nume Vertran I., Zakarias Arpad, înmormântați în cimitirul ortodox. Tot către sfârșitul secolului al XIX-lea s-au mai așezat și câțiva italieni (de ex. Iacob și Ozwalt Martini). În anul 1870, văduva Maria Chiriac a donat parohiei din Ojdula un „Epitrachil de mătase roșu, cu flori de argint” iar George Pop dona aceleiași parohii cărțile: „Pedică” (Buda, 1810), „Cazanie” (București, 1776), 2 Ceasloave (Iaș, 1806 și Râmnic, 1784), Catavasier (Râmnic, 1784). În anul 1905, luna februarie, s-a procedat la împărțirea pământului, în afara celor 100 de moșneni, în proporție cu vatra de sat pe care o aveau în stăpânire. Până în 1905 se vindea pământul și simplu, și cu dreptul din terenul neîmpărțit încă și care lucrare s-a amânat până acum, pentru că Brețcu nu primise încă prețul pământului cedat poienarilor decât prin 1888-1889. De-a lungul timpului, mulți bârsani s-au stabilit în „Regat”; în comuna Casimcea (Babadag) aproape toți locuitorii sunt mocani din Vama și Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Covasna, Poiana Sărată, Brețcu. Oierii din Poiana Sărată, din cele vreo 46 de târle, aveau numai două stâni în munți, restul cele mai multe în Crimeea (circe 30 de târle), în Basarabia, în județele Cahul și Ismail și în Balta Brăilei. După Sabin Opreanu, într-o târlă erau prin anii 1860 în tovărășie, cam 3000 de oi, numărul lor scăzând la jumătate în 1930. Populația satului în acel an se apropia de 2000 de suflete – români 1600, unguri peste 160 iar restul flotanți (funcționari vamali, poliție de graniță, jandarmi, alte naționalități).

{{necesită citare|Din datele recensămantului din 1910 rezulta ca numărul românilor a fost de 1390 de suflete, pe când al străinilor de 657.}} Astăzi satul se întinde pe 2 km pe o terasă din stânga Oituzului, lățimea trecătorii fiind de 800-900 m, pe vechea vatră de 48 de hectare, densitatea gospodăriilor fiind însă redusă dovedind o slabă ocupare a terenului cuprins în vatră, lucru datorat transformării perimetrelor construibile ocupate înainte de război în grădini și loturi de folosință. Fondul de locuit este format din 200 de gospodării. Vatra satului este de tip adunat, cu o formă dreptunghiulară. Satul este străbătut de șoseaua națională, paralel cu aceasta existând două ulițe.Administrativ, din 1920 aparține de jud. Trei Scaune, plasa Târgu Secuiesc. Din octombrie 1926 până în decembrie 1929 a făcut parte din plasa Trotuș, județul Bacău, pentru ca apoi să revină din nou la județul Trei Scaune, plasa Târgu Secuiesc. Între 1940-1944 a făcut parte din Regatul Ungariei și din 1956 a aparținut raionului Târgu Ocna din regiunea Bacău, până în 1966 când a trecut la comuna Hârja. Din 1968 aparține comunei Oituz.

Personalități

• Ghiță Popp (1883-1967) gazetar și om politic român,
• Ioan Șandru (1913-2010), geograf, profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași,
• László Vajda (1784-1834), profesor în drept,
• Velcsuj Rozália, soția lui Áron Gábor.

Vezi și

• Cimitirul Eroilor din Poiana Sărată