Patrick Pearse

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Patrick Pearse
Patrick Pearse cph.3b15294.jpg
Date personale
Nume la nașterePatrick Henry Pearse și Pádraig Anraí Mac Piarais Modificați la Wikidata
Născut[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[5] Modificați la Wikidata
Decedat (36 de ani)[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[6] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Arbour Hill[*][7] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluipedeapsa cu moartea (plagă împușcată[*]) Modificați la Wikidata
Părinți James Pearse[*][[James Pearse ((1839–1900), sculptor)|​]]
Margaret Pearse[*][[Margaret Pearse (politiciană irlandeză)|​]] Modificați la Wikidata
Frați și suroriWillie Pearse[*]
Margaret Mary Pearse[*] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of the United Kingdom.svg Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Catolică Modificați la Wikidata
Ocupațiepoet
scriitor
jurnalist
personal militar
politician
barrister[*][[barrister (lawyer specialized in court representation in Wales, England and some other jurisdictions)|​]] Modificați la Wikidata
Activitate
Premii Gorsedd of Bards of the Island of Britain[*][[Gorsedd of Bards of the Island of Britain (gorsedd of the National Eisteddfod of Wales)|​]]
Alma mater Royal University of Ireland[*][[Royal University of Ireland (former Irish university)|​]]
Cariera militară
Studii Royal University of Ireland[*][[Royal University of Ireland (former Irish university)|​]]  Modificați la Wikidata
Activitate
Gradulcomandant suprem[*]  Modificați la Wikidata
Bătălii / RăzboaieRebeliunea de Paști  Modificați la Wikidata

Patrick Henry Pearse (cunoscut și ca Pádraig sau Pádraic Pearse; în irlandeză Pádraig Anraí Mac Piarais; n. ,[1][2][3][4] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[5] – d. ,[1][2][3][4] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[6]) a fost un profesor, avocat, poet, scriitor, activist politic republican⁠(d), naționalist⁠(d) și revoluționar care a fost unul dintre liderii Rebeliunii de Paști din 1916. După executarea sa împreună cu alți cincisprezece, Pearse a ajuns să fie considerat întruchiparea rebeliunii.

Viața timpurie și influențele[modificare | modificare sursă]

Strada Pearse 27, locul natal al lui Patrick și Willie Pearse

Pearse, fratele său Willie⁠(d) și surorile sale Margaret⁠(d) și Mary Brigid s-au născut în strada Great Brunswick⁠(d) nr. 27, Dublin, stradă care poartă astăzi numele familiei lor.[8][9] Aici, tatăl lor, James Pearse, a înființat o pietrărie în anii 1850,[10] afacere care a înflorit și a oferit copiilor Pearse o copilărie înstărită, la nivelul clasei de mijloc.[11] Tatăl lui Pearse era zidar și sculptor de monumente, la origini unitarian din Birmingham, Anglia.[12] Mama sa, Margaret Brady⁠(d), era din Dublin, iar familia tatălui ei din comitatul Meath erau vorbitori nativi de irlandeză. Margaret a fost a doua soție a lui James; James avea doi copii, Emily și James, din prima căsătorie (alți doi copii au murit în copilărie). Bunicul lui Pearse din partea mamei, Patrick, era un susținător al mișcării Tânăra Irlandă⁠(d) din 1848 și mai târziu membru al Frăției Republicane Irlandeze⁠(d) (IRB). Pearse își amintea de menestrel venit în vizită, care cânta cântece republicane în timpul copilăriei sale; după aceea, el ar fi plecat în căutare de bărbați înarmați gata să lupte, dar nu a găsit niciunul, și i-a declarat cu tristețe bunicului său că „fenienii⁠(d) sunt toți morți”. Un unchi al mamei lui, James Savage, a luptat în Războiul Civil American.[13] Influența mătușii mamei lui Pearse, Margaret, vorbitoare de irlandeză, împreună cu educația sa de la CBS Westland Row, i-au insuflat o dragoste timpurie pentru limba și cultura irlandeze⁠(d).[14]

Pearse a crescut înconjurat de cărți.[15] Tatăl său avusese parte de foarte puțină educație formală, dar era autodidact;[16] Pearse s-a radicalizat de la o vârstă fragedă. El își amintește că la vârsta de zece ani se rugat lui Dumnezeu, promițându-i că își va dedica viața libertății irlandezilor.[17] Eroii lui Pearse din copilăriei erau vechi eroii folclorici gaelici cum ar fi Cúchulainn⁠(d), deși după 30 de ani a început să se intereseze mai mult de de liderii vechii mișcări republicane⁠(d), cum ar fi irlandezii uniți⁠(d) Teobald Wolfe Ton și Robert Emmet⁠(d).[18]

Pearse s-a implicat curând în renașterea gaelică. În 1896, la vârsta de 16 ani, s-a alăturat Ligii Gaelice⁠(d) (Conradh na Gaeilge), iar în 1903, la 23 de ani, a devenit redactor la ziarul acesteia, An Claidheamh Soluis⁠(d) („Sabia de lumină”).[19]

În 1900, Pearse a absolvit studii superioare de limbi moderne (irlandeză, engleză și franceză) la Universitatea Regală a Irlandei⁠(d), pentru care a studiat timp de doi ani în particular, și un an la University College Dublin⁠(d). În același an, a fost înscris ca avocat la King's Inns⁠(d).[20] Pearse a fost invitat în barou în 1901. În 1905, Pearse l-a reprezentat pe Neil McBride⁠(d), poet și compozitor din Feymore, Creeslough⁠(d), Donegal, care fusese amendat pentru că numele său era afișat într-o scriere „ilizibilă” (adică în irlandeză) pe căruța lui trasă de măgar. Apelul a fost audiat în fața Curții Băncii Regelui⁠(d) din Dublin. A fost prima și singura înfățișare la Curte a lui Pearse ca avocat. Cazul a fost pierdut, dar a devenit un simbol al luptei pentru independența Irlandei. În editorialul său din publicat în An Claidheamh Soluis⁠(d), Pearse scria despre această decizie, „... s-a decis, de fapt, că irlandeza este o limbă străină la același nivel cu idișul”.[21][22]

St. Enda's[modificare | modificare sursă]

St. Enda's, astăzi Muzeul Pearse

Ca naționalist cultural educat de frații creștini irlandezi⁠(d), la fel ca fratele său mai mic Willie, Pearse credea că limba este intrinsecă identității unei națiuni. El credea că sistemul școlar irlandez crește tinerii irlandezi să fie buni englezi sau irlandezi ascultători și că era nevoie de o alternativă. Astfel, pentru el și pentru alți reviviști ai limbii, salvarea limbii irlandeze de la dispariție era o prioritate culturală de cea mai mare importanță. Cheia salvării limbii, simțea el, ar fi un sistem educațional care să simpatizeze cu ea. Pentru a demonstra ce dorea el, și-a înființat propria școală bilingvă pentru băieți, Școala St. Enda's⁠(d) (Scoil Éanna) în Cullenswood House din Ranelagh⁠(d), o suburbie din comitatul Dublin, în 1908.[23] Elevii învățau atât în irlandeză, cât și în engleză. În Cullenswood House își are astăzi sediul un Gaelscoil⁠(d), Lios na nÓg. Cu ajutorul lui Thomas MacDonagh⁠(d), fratele mai mic al lui Pearse, Willie Pearse⁠(d), mama lor, dar și Margaret și Mary Brigid Pearse, precum și al altor profesori (adesea temporari), școala s-a dovedit în curând un experiment de succes. Pearse a făcut tot ce planificase, și chiar a dus elevii în excursii în Gaeltacht⁠(d), în vestul Irlandei.

Idealismul neînduplecat al lui Pearse l-a condus în căutarea unei case și mai idilice pentru școala sa. El l-a găsit în The Hermitage („Schitul”) din Rathfarnham⁠(d), comitatul Dublin, acum unde este astăzi Muzeul Pearse. În 1910, Pearse scria că The Hermitage era o locație „ideală” datorită esteticii terenului și că, dacă ar putea să-l obțină, „școala ar fi la același nivel” cu școlile mai consacrate ale vremii, cum ar fi „Clongowes Wood College⁠(d) și Colegiul Castleknock⁠(d)”.[24] Pearse s-a implicat și în înființarea școlii de fete St Ita's, o școală cu obiective similare cu cele ale școlii St. Enda's.[23] Cu toate acestea, noua casă, deși cu sediul într-o casă splendidă din secolul al XVIII-lea înconjurată de un parc și păduri, a provocat dificultăți financiare care aproape l-au adus pe Pearse la dezastru. S-a străduit continuu să se țină la zi cu datoriile în timp ce făcea tot posibilul să întrețină școala. În februarie 1914, a plecat într-o călătorie de strângere de fonduri în Statele Unite, unde i-a întâlnit pe John Devoy⁠(d) și Joseph McGarrity⁠(d), care au fost amândoi impresionați de fervoarea sa și l-au susținut în strângerea de bani suficienți pentru a asigura existența a școlii.

Voluntarii și autonomia[modificare | modificare sursă]

În aprilie 1912, liderul Partidului Parlamentarist Irlandez⁠(d) John Redmond⁠(d), care deținea cheia echilibrului puterii în Camera Comunelor, a angajat guvernul Regatului Unit să introducă un proiect de lege pentru autonomia Irlandei⁠(d). Pearse a salutat proiectul cum se cuvine. El a fost unul dintre cei patru oratori, alături de Redmond, deputatul Joseph Devlin⁠(d), lider al naționaliștilor din nord, și Eoin MacNeill,⁠(d) un renumit membru al Ligii Gaelice, care s-a adresat la un mare miting pentru autonomie la Dublin la sfârșitul lunii martie 1912. Vorbind în irlandeză, Pearse a spus că crede că „se poate obține o măsură bună dacă avem suficient curaj”, dar a avertizat: „să înțeleagă englezii că, dacă suntem trădați din nou, va fi război roșu în toată Irlanda”.[25]

În noiembrie 1913, Pearse a fost invitat la reuniunea inaugurală a voluntarilor irlandezi⁠(d) — organizație formată ca reacție la crearea voluntarilor din Ulster⁠(d) — al cărei scop era „să asigure și să mențină drepturile și libertățile comune întregului popor al Irlandei”.[26] Într-un articol intitulat „Revoluția care vine” („The Coming Revolution”, noiembrie 1913) Pearse scria:

„În ce privește ce vei face ca naționalist irlandez, nu pot să-mi dau cu părerea; știu ce am eu de făcut, și aș vrea ca și tu să știi ce ai tu de făcut, și să te înhami la treabă. Și poate că (ba nu, sigur că) treaba ta și a mea ne va conduce la un loc comun de întâlnire, și că într-o bună zi vom sta împreună, alături de mulți alții, gata de o aventură mai măreață ca orice am avut noi înainte, o încercare și o izbândă pe care le vom îndura și realiza în comun.[27]

Proiectul de lege a autonomiei nu a reușit să treacă de Camera Lorzilor, dar puterea redusă a Lorzilor în temeiul Legii Parlamentului din 1911⁠(d) însemna că proiectul de lege putea fi doar amânat, nu oprit. El a devenit lege după ce a primit sancțiunea regală⁠(d) în septembrie 1914, dar punerea sa în aplicare a fost suspendată pe durata Primului Război Mondial.

John Redmond se temea că „autoritatea sa națională” ar putea fi ocolită de voluntari și a decis să încerce să preia controlul noii mișcări. În ciuda opoziției din partea Frăției Republicane Irlandeze, Executivul Voluntarilor a acceptat să împartă conducerea cu Redmond și a fost înființat un comitet mixt. Pearse s-a opus acestui lucru și a scris:

„Liderii din Irlanda aproape întotdeauna au părăsit poporul în momentul critic; uneori l-au și vândut. Fosta mișcare a Voluntarilor a fost abandonată de liderii ei; O'Connell⁠(d) s-a plecat în fața tunului la Clontarf; de două ori a sunat ceasul revoluției irlandeze în vremea Tinerei Irlande⁠(d) și de două ori în van, căci Meagher⁠(d) a ezitat la Waterford⁠(d), Duffy⁠(d) și McGee⁠(d) au ezitat la Dublin. Stephens⁠(d) a refuzat să sune adunarea în '65; iar în '66 sau '67 nici nu a mai venit. Nu îi blamez; eu și cu tine poate am fi făcut la fel. Este o răspundere grea pentru un om, să ceri tunului să glăsuiască și ghiulelelor să curgă.[27]

Voluntarii s-au divizat, una dintre chestiuni fiind sprijinul pentru efortul de război aliat și britanic. Majoritatea l-au urmat pe Redmond în Voluntarii Naționali⁠(d) cu convingerea că acest lucru le va asigura autonomia la întoarcerea acasă. Pearse, entuziasmat de evenimentele dramatice ale războiului european, a scris într-un articol în decembrie 1915:

„Patriotismul este cel ce agită oamenii. Belgia apărându-și pământul este eroică, și la fel și Turcia . . . . . .
Este bine pentru lume ca aceste lucruri să se facă. Bătrâna inimă a pământului avea nevoie să fie încălzită cu vinul roșu al câmpurilor de bătălie.
Așa august omagiu nu a fost niciodată oferit lui Dumnezeu, ca omagiul a milioane de vieți sacrificate cu drag din iubirea de țară.[28]

Frăția Republicană Irlandeză[modificare | modificare sursă]

Pearse (în uniformă în centru-dreapta) la înmormântarea lui O'Donovan Rossa⁠(d), la care a ținut un discurs la mormânt⁠(d).
Proclamarea Republicii Irlandeze⁠(d), citită de Pearse lângă GPO⁠(d) la începutul Răscoalei de Paști

În decembrie 1913, Pearse a depus jurământul în fața lui Bulmer Hobson⁠(d) și a aderat astfel la organizația secretă Frăția Republicanilor Irlandezi⁠(d) (IRB), o organizație dedicată răsturnării dominației britanice în Irlanda⁠(d) și înlocuirea acesteia cu o republică irlandeză. Curând a fost cooptat în Consiliul Suprem al IRB de către Tom Clarke⁠(d).[29] Pearse era atunci una dintre multele persoane care erau membre atât a IRB-ului, cât și a voluntarilor. Când a devenit Directorul Organizației Militare a Voluntarilor în 1914, el a fost voluntarul cu cel mai înalt rang între membrii IRB și a contribuit la acapararea restului minorității voluntarilor în scopul rebeliunii. Până în 1915 era în Consiliul Suprem al IRB și în Consiliul Militar secret al acesteia, gruparea de bază care a început să planifice o răscoală în timp ce războiul încă se desfășura pe Frontul de Vest European.

La , Pearse a rostit o cuvântare la mormânt⁠(d) cu ocazia înmormântării fenianului⁠(d) Jeremiah O'Donovan Rossa⁠(d). El a fost primul republican care a fost filmat susținând un discurs.[30] Acesta se încheia cu cuvintele:

„Dușmanii noștri sunt puternici, și înțelepți, și încercați; dar, oricât de puternici și înțelepți și încercați ar fi ei, nu pot să desfacă minunile lui Dumnezeu care coace în inimile tinerilor semințele sădite de tinerii unei generații trecute. Și semințele sădite de tinerii de la '65 și '67⁠(d) se coc miraculos astăzi. Domnitorii și Apărătorii Țării trebuie să se teamă dacă va fi să se apere de asemenea procese. Viața răsare din moarte; și din mormintele patrioților izvorăsc națiuni vii. Apărătorii acestei Țări au lucrat bine în secret și pe față. Ei cred că au pacificat Irlanda. Ei cred că pe jumătate din noi ne-au cumpărat și pe cealaltă jumătate ne-au intimidat. Ei cred că au prevăzut totul, cred că au o soluție pentru orice problemă; dar, proști, proști proști! – ni i-au lăsat pe fenienii morți, și câtă vreme Irlanda ține aceste morminte, Irlanda neliberă nu va fi niciodată împăcată. (Textul complet al discursului)”

Răscoala de Paști și moartea[modificare | modificare sursă]

Pearse a fost cel care, în numele IRB, cu puțin timp înainte de ziua de Paști, în 1916, a dat ordinele către toate unitățile de voluntari din întreaga țară să înceapă cele trei zile de manevre din Duminica Paștelui, semnalul unei revolte generale. Când Eoin MacNeill⁠(d), șeful Statului Major al Voluntarilor, a aflat ce se punea la cale fără armele promise din Germania, a contramandat ordinele prin ziar, determinând IRB să emită un ordin de ultimă oră pentru a continua planul a doua zi, un du-te–vino care a limitat foarte mult numărul celor dornici să participe la răscoală.

Când a izbucnit în cele din urmă Răscoala de Paști, în a doua zi de Paști, , Pearse a citit actul de Proclamare a Republicii Irlandeze⁠(d) în fața clădirii Oficiului Poștal General⁠(d), sediul central al Rebeliunii. Pearse a fost cel responsabil pentru redactarea Proclamației și a fost ales ca președinte al Republicii. [31] După șase zile de lupte, cu multe victime civile și mari pagube materiale, Pearse a dat ordinul de capitulare.

Pearse și alți paisprezece lideri, inclusiv fratele său Willie, au fost judecați la curtea marțială și executați prin împușcare. Thomas Clarke, Thomas MacDonagh⁠(d) și Pearse însuși au fost primii rebeli care au fost executați, în dimineața zilei de . Pearse avea 36 de ani când a murit. Roger Casement⁠(d), care încercase fără succes să recruteze o forță insurgentă din rândurile prizonierilor de război din Brigada Irlandeză⁠(d) din Germania, a fost spânzurat la Londra în luna august a aceluiași an.

Sir John Maxwell⁠(d), ofițerul general care comanda forțele britanice din Irlanda, i-a trimis o telegramă lui HH Asquith, prim-ministrul de atunci, sfătuindu-l să nu returneze trupurile fraților Pearse familiei lor, spunând: „sentimentalismul irlandez va transforma aceste morminte în sanctuare ale martirilor la care vor fi făcute procesiuni anuale, care vor provoca iritații constante în această țară.[32] Maxwell a suprimat și o scrisoare trimisă de Pearse mamei sale[33] și două poezii scrise la . El a trimis copii ale acestora și prim-ministrului Asquith, spunând că o parte din conținut era „inacceptabil”.

Scrierile[modificare | modificare sursă]

Bustul lui Pearse în Tralee⁠(d), comitatul Kerry

Pearse a scris povești și poezii atât în irlandeză, cât și în engleză. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale în limba engleză se numără „The Mother”, „The Fool”, „The Rebel” și „The Wayfarer”. [34] De asemenea, a scris mai multe piese alegorice în limba irlandeză, între care Regele, Maestrul și Cântărețul. Printre nuvelele sale în irlandeză se numără Eoghainín na nÉan („Eoineen a păsărilor”), Íosagán („Micul Isus”), An Gadaí („Hoțul”), Na Bóithre („Drumurile”) și An Bhean Chaointe („Femeia îndrăzneață”). Acestea au fost traduse în engleză de Joseph Campbell⁠(d) (în Collected Works din 1917).[35] Majoritatea ideilor sale despre educație sunt conținute în eseul său „Mașina uciderilor⁠(d)”. De asemenea, el a scris numeroase eseuri despre politică și limbă, între care „Revoluția care vine” și „Fantomele”.

Numele lui Pearse este asociat și felului cum a cântat el cânteculiacobit⁠(d), „Oró Sé do Bheatha 'Bhaile⁠(d)”, pentru care a compus versuri republicane.

Potrivit poetului Louis De Paor⁠(d), Patrick Pearse a fost „cel mai perceptiv critic și cel mai desăvârșit poet” al redeșteptării gaelice timpurii, oferind „un model sofisticat pentru o nouă literatură în irlandeză care să restabilească o legătură vie cu trecutul gaelic precolonial, reluând în timp relația cu Europa contemporană, ocolind influența monolitică a limbii engleze.”[36]

Reputația[modificare | modificare sursă]

În mare parte ca urmare a unei serii de pamflete politice pe care Pearse le-a scris în lunile anterioare răscoalei, el a devenit în scurt timp recunoscut drept vocea principală a revoltei. În deceniile mijlocii ale secolului al XX-lea, Pearse a fost idolatrizat de către naționaliștii irlandezi⁠(d) ca idealist suprem al cauzei lor. Odată cu izbucnirea conflictului din Irlanda de Nord în 1969, moștenirea lui Pearse a fost folosită de IRA provizorie⁠(d).

Ideile lui Pearse au fost văzute și în contextul istoriei culturale europene ca o parte a respingerii „rațiunii” de către gânditorii sociali europeni.[37] În plus, locul său în cadrul catolicismului, unde fundamentalismul său a fost contestat la începutul anilor 1970,[38] a fost abordat pentru a sugera că fundamentele teologice ale ideilor politice ale lui Pearse se trag dintr-o veche tradiție a creștinismului occidental.[39]

Fostul Taoiseach Bertie Ahern⁠(d) l-a descris pe Pearse drept unul dintre eroii săi și a ținut o imagine cu Pearse deasupra biroului său din Departamentul Taoiseach-ului⁠(d). [40]

Mama lui Pearse, Margaret Pearse⁠(d) a fost deputată⁠(d) în Dáil Éireann în anii 1920. Sora lui, Margaret Mary Pearse⁠(d), a fost deputată și senatoare.

Într-o carte din 2006, psihiatrii Michael Fitzgerald și Antoinette Walker speculau că Pearse ar fi avut sindromul Asperger.[41] Aparenta „imaturitate sexuală” a lui Pearse și o parte din comportamentul său au făcut obiectul comentariilor din anii 1970 de către istorici precum Ruth Dudley Edwards⁠(d), T. Ryle Dwyer și Sean Farrell Moran, care au speculat că ar fi fost atras de băieții tineri.[42][43] Cel mai recent biograf al său, Joost Augusteijn⁠(d), a concluzionat că „pare cel mai probabil că a fost înclinat sexual în acest fel”.[44] Fitzgerald și Walker susțin că nu există dovezi ale homosexualității; ei spun că lipsa sa aparentă de interes sexual față de femei și stilul său de viață „ascetic”, celibat, se explică prin autismul său. Istorica culturalistă Elaine Sisson spunea că interesul lui Pearse pentru băieți trebuie văzut în contextul vremii, în special în fenomenul victorian al „cultului băiatului”.[45]

În aproape toate portretele sale, Pearse a pare din profil, ascunzându-și partea stângă, pentru a ascunde un strabism la ochiul stâng, de care el se simțea jenat.[46]

Comemorarea[modificare | modificare sursă]

Institutii de învățământ[modificare | modificare sursă]

Cullenswood House, casa familiei Pearse din Ranelagh, unde Pádraic a fondat pentru prima oară Școala St Enda's, găzduiește astăzi o Gaelscoil primară (școală pentru educație prin limba irlandeză) numită Lios na nÓg, parte a unui efort comunitar de a revigora limba irlandeză. Crumlin⁠(d) (Dublin) are Colegiul Pearse de Educație Continuă și a existat anterior o școală de vară în limba irlandeză în Gaoth Dobhair⁠(d) numită Colaiste an Phiarsaigh. În Rosmuc⁠(d) există o școală profesională irlandeză, Gairmscoil na bPiarsach. Sala principală de cursuri de la Școala Cadeților din Irlanda poartă numele P.H. Pearse. În septembrie 2014, Gaelcholáiste an Phiarsaigh, o nouă școală gimnazială medie în limba irlandeză, și-a deschis porțile pentru prima dată în fostele clădiri ale mănăstirii Loreto, la doar 1 km de Muzeul Pearse din Parcul St Endas, Rathfarnham. Astăzi, Glanmire, comitatul Cork, se mândrește cu cel mai bun colegiu de limbă irlandeză de nivel secundar din Irlanda numit Coláiste an Phiarsaigh, care a fost numit în cinstea și structurat în jurul credințelor lui Patrick Pearse.

Terenuri și cluburi sportive[modificare | modificare sursă]

Mai multe cluburi și terenuri de sport ale Asociației Atletice Gaelice⁠(d) din Irlanda poartă numele lui Pádraic sau ambilor frați Pearse:

Sunt și câteva în afara Irlandei:

  • Australasia⁠(d): Pádraig Pearse GAC, Victoria
  • Londra⁠(d): GAC Frații Pearse, Londra
  • Scoția: Pearse Park, Glasgow; Pearse Harps HC (dispărut)
  • Yorkshire⁠(d): GAC Frații Pearse, Huddersfield
  • America de Nord: Pádraig Pearse GFC, Chicago; Pádraig Pearse GFC, Detroit

Există, de asemenea, cluburi de fotbal-asociație numite Pearse Celtic FC în Cork și în Ringsend⁠(d), Dublin; și Liffeys Pearse FC, un club de fotbal din sudul Dublinului format prin fuziunea dintre Liffey Wanderers și Pearse Rangers. Un club de fotbal de juniori, Pearse Rangers, continuă să existe la Dublin.

Alte comemorări[modificare | modificare sursă]

  • În 1916, compozitorul englez Arnold Bax⁠(d), care îl cunoscuse pe Pearse, a compus un poem muzical intitulat In Memoriam Patrick Pearse. A avut premiera publică în 2008.[47]
  • În Belfast, clubul Pearse de pe King Street a fost distrus de o explozie în mai 1938.[48]
  • Westland Row Station din Dublin a fost rebotezată stația Pearse⁠(d) în 1966 după frații Pearse.
  • Moneda de argint de zece șilingi, bătută în 1966, avea pe avers bustul lui Patrick Pearse. Este singura monedă irlandeză care a prezentat vreodată pe o persoană asociată cu istoria sau politica irlandeză.
  • În Ballymun⁠(d), Patrick Pearse Tower a fost numit după el. A fost primul dintre blocurile turn din Ballymun care a fost demolat în 2004.[49]
  • În 1999, centenarul aderării lui Pearse la Gorsedd⁠(d) la Eisteddfodul⁠(d) Pan-Celtic din 1899 de la Cardiff (când a luat numele bardic⁠(d) Areithiwr) a fost marcat prin dezvelirea unei plăci la Consulatul General al Irlandei în Țara Galilor.[50]
  • Timbre poștale care îl comemorează pe Pearse au fost emise de serviciul poștal irlandez în 1966, 1979 și 2008.
  • Scriitorul Prvoslav Vujcic este poreclit Pearse după Patrick Pearse.[51]
  • În 2016, Leinster GAA⁠(d) a inaugurat o medalie Pearse ca recunoaștere a rolului lui Pearse ca vicepreședinte al Comitetului Colegiilor din provincie. Medaliile sunt acordate în fiecare an celui mai bun fotbalist și hurler din campionatul de seniori al Leinsterului.[52]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în  
  2. ^ a b c d Patrick Pearse, Encyclopædia Britannica Online, accesat în  
  3. ^ a b c d Patrick Pearse, SNAC, accesat în  
  4. ^ a b c d Patrick Henry Pearse, Find a Grave, accesat în  
  5. ^ a b „Patrick Pearse”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  6. ^ a b „Patrick Pearse”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  7. ^ http://opwdublincommemorative.ie/arbour-hill/learn-more/  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  8. ^ Thornley, David (). „Patrick Pearse and the Pearse Family”. Studies: An Irish Quarterly Review. Dublin: Irish Province of the Society of Jesus. 60 (239/240): 332–346. ISSN 0039-3495. JSTOR 30088734. 
  9. ^ Miller, Liam (). The noble drama of W.B. Yeats. Dublin: Dolmen Press. p. 33. ISBN 978-0-391-00633-1. 
  10. ^ Casey, Christine (). Dublin: the city within the Grand and Royal Canals and the Circular Road with the Phoenix Park. New Haven and London: Yale University Press. p. 62. ISBN 978-0-300-10923-8. 
  11. ^ Stevenson, Garth (). Parallel paths: the development of nationalism in Ireland and Quebec. Montreal & Kingston: McGill-Queen's Press. p. 189. ISBN 978-0-7735-3029-4. 
  12. ^ Patrick Pearse: Life. Ricorso, Bruce Stewart. Retrieved 7 January 2011.
  13. ^ 16 Lives: Patrick Pearse. p. 17. 
  14. ^ "The Home Life of Padraic Pearse" Edited by Mary Brigid Pearse. Published by Mercier press Dublin and Cork.
  15. ^ Walsh, Brendan (). The pedagogy of protest: the educational thought and work of Patrick H. Pearse. Oxford: Peter Lang. p. 12. ISBN 978-3-03910-941-8. 
  16. ^ Crowley, Brian (). 'The strange thing I am': his father's son?”. History Ireland⁠(d). History Publications Ltd. Accesat în . 
  17. ^ 16 Lives: Patrick Pearse. p. 18. 
  18. ^ Mitchell, Angus. „Robert Emmet and 1916”. Accesat în . 
  19. ^ Flanagan, Frank M., "Patrick H. Pearse", The Great Educators, March 20, 1995
  20. ^ „CELT: Chronology of Patrick Pearse, also known as Pádraig Pearse (Pádraig Mac Piarais)”. ucc.ie. 
  21. ^ „Padraig Pearse, the cart and an old song book”. Sparkle. . Accesat în . 
  22. ^ McGill, P.J. (). „Pearse Defends Niall Mac Giolla Bhride in Court of King's Bench, Dublin”. Donegal Annual. 1966: 83–85 (from 27 June 1905 article written by Patrick Pearse). 
  23. ^ a b „Patrick Pearse” (PDF). The 1916 Rising: Personalities and Perspectives. National Library of Ireland. . Arhivat din original (PDF) la . 
  24. ^ Walsh, Brendan (). The Pedagogy of Protest: The Educational Thought and Work of Patrick H. Pearse (în engleză). Peter Lang. ISBN 978-3-03910-941-8. 
  25. ^ Ruth Dudley Edwards, Patrick Pearse: The Triumph of Failure, (1977) p. 159
  26. ^ Foy, Michael; Barton, Brian (). The Easter Rising. Sutton Publishing. pp. 7–8. ISBN 0-7509-3433-6. 
  27. ^ a b Seán Cronin, Our Own Red Blood, Irish Freedom Press, New York, 1966, pg.15
  28. ^ "Peace and the Gael", în Patrick H. Pearse, Political writings and speeches, Phoenix, Dublin, (1924) p. 216, National Library of Ireland⁠(d)
  29. ^ Kathleen Clarke⁠(d) says in My Fight for Ireland's Freedom that it was "towards the end of 1913" when Tom Clarke had Pearse co-opted onto the Supreme Council of the IRB.
  30. ^ 16 Lives: Patrick Pearse. p. 121. 
  31. ^ „Patrick Pearse”. Century Ireland. RTÉ/Boston College⁠(d). Accesat în . 
  32. ^ Quotations from P.H. Pearse, Proinsias Mac Aonghusa, Mercier Press, RP 1979, ISBN: 0-85342-605-8
  33. ^ Author:Patrick Pearse – Wikisource at en.wikisource.org
  34. ^ Seán McMahon and Jo O'Donoghue (). The Mercier Companion to Irish literature. Cork: Mercier Press⁠(d). p. 183. ISBN 1-85635-216-1. 
  35. ^ Patrick Pearse, Short Stories. Trans. Joseph Campbell⁠(d). Ed. Anne Markey. Dublin, 2009
  36. ^ Louis De Paor⁠(d) (2016), Leabhar na hAthghabhála: Poems of Repossession: Irish-English Bilingual Edition, Bloodaxe Books⁠(d). Page 20.
  37. ^ Sean Farrell Moran, "Patrick Pearse and the European Revolt Against Reason," Journal of the History of Ideas, 1989, 4.
  38. ^ Francis J. Shaw, S.J., "The Canon of Irish History—A Challenge," in Studies, 61, 242, 115–53
  39. ^ Moran, "Patrick Pearse and Patriotic Soteriology" in The Irish Terrorism Experience, eds. Yonah Alexander and Alan O'Day, 1991, 9–29
  40. ^ Bertie Ahern, interviewed about Pearse on RTÉ, 9 April 2006.
  41. ^ Collins, Liam (). „Rebel Pearse was no gay blade but had autistic temperment [sic]”. Accesat în . 
  42. ^ Ruth Dudley Edwards, Patrick Pearse: The Triumph of Failure, Victor Gollancz, 1977, pp. 52–4
  43. ^ Sean Farrell Moran, Patrick Pearse and the Politics of Redemption: The Mind of the Easter Rising, 1916, 1994, p. 122.
  44. ^ Joost Augusteijn, Patrick Pearse: The Making of a Revolutionary, 2009, p. 62
  45. ^ True Lives: P.H. Pearse; Fanatic Heart. 2001. 
  46. ^ John Spain, "Pearse's heroic sideways pose? He did it to hide embarrassing squint", Irish Independent, 24 August 2013
  47. ^ BBC Proms 24 July 2008
  48. ^ "Belfast club wrecked", Ottawa Citizen⁠(d), p1, 26 May 1938
  49. ^ Dublin City Public Libraries Arhivat în , la Wayback Machine. history of Ballymun Towers
  50. ^ [1] Account of Gorsedd commemoration, 1999
  51. ^ „Prvoslav Vujcic biography”. Urban Book Circle. . Accesat în . 
  52. ^ „Dublin and Kilkenny dominate Leinster Pearse medal nominations”. The Irish Times. Accesat în . 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Joost Augusteijn, Patrick Pearse: The Making of a Revolutionary, 2009.
  • Tim Pat Coogan, Michael Collins. Hutchinson, 1990.
  • Ruth Dudley Edwards, Patrick Pearse: triumful eșecului, Londra: Gollancz, 1977.
  • FSL Lyon, Irlanda de la foamete. Londra: Collins / Fontana, 1973.
  • Dorothy Macardle, Republica Irlandeză. Corgi, 1968.
  • Arthur Mitchell & Pádraig Ó Snodaigh, Irish Political Documents 1916–1949. Dublin: Irish Academic Press, 1985
  • Seán Farrell Moran, Patrick Pearse and the Politics of Redemption: The Mind of the Easter Rising 1916, Washington, Catholic University Press, 1994
    • „Patrick Pearse și revolta europeană împotriva rațiunii”, în Jurnalul de istorie a ideilor, 50: 4 (1989), 625–43
    • „Patrick Pearse and Soteriology Patriotic: The Irish Republican Tradition and the Sanctification of Political Self-Imolation” în The Irish Terrorism Experience, ed. Yonah Alexander și Alan O'Day, 1991, 9-29
  • Brian Murphy, Patrick Pearse și idealul republican pierdut, Dublin, James Duffy, 1990.
  • Ruán O'Donnell, Patrick Pearse, Dublin: O'Brien Press, 2016
  • Mary Pearse, The Home Life of Pádraig Pearse . Cork: Mercier, 1971.
  • Patrick Pearse, Nuvele. Trans. Joseph Campbell. Ed. Anne Markey. Dublin: University College Dublin Press, 2009
  • Elaine Sisson, „Patriotii lui Pearse: Cultul copilăriei la Sf. Enda”. Cork University Press, 2004, repr. 2005