Sari la conținut

Parlamentul Scoției (secolul XIII-XVII)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la parlamentul dinainte de uniunea din 1707. Pentru actualul parlament descentralizat fondat în 1999, vedeți Parlamentul Scoțian.
Parlamentul Scoției
  • Pàrlamaid na h-Alba
  • Scots Pairlament
Tip
TipUnicameral
Țară Regatul Scoției
Istoric
Fondatc. 1235
Desființare1 mai 1707
Precedat deCuria regis
Succedat deParlamentul Marii Britanii
Parlamentul Scoțian (parțial, indirect)[1][2][3]
Conducere
Înaltul Lord CancelarContele de Seafield1
din 1705
Structură
Membri2271
Sistem de votÎnnonilare prin monarh,
moștenirea unei noblețe,
învestire ca ofițer de stat, sau
alegere prin sufragiu limitat1
Sediu
Clădirea Parlamentului
Edinburgh
Website
Note de subsol
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Parlamentul Scoției (scots Pairlament o Scotland; gaelică scoțiană Pàrlamaid na h-Alba), cunoscut de asemenea și ca Stările Scoției,[4] a fost legislativul Regatului Scoției din secolul al XIII-lea până-n anul 1707. Parlamentul a fost format în timpul secolului 13 din consiliul regelui format din episcopi și conți, primul parlament identificat fiind format în 1235 în timpul domniei lui Alexandru al II-lea, când deja avea rol politic și juridic.

O instituție unicamerală, Parlamentul a fost format pentru cea mai mare parte a existenței sale din cele trei stări: clerul, nobilimea și burghezia. Până în anii 1690, acesta cuprindea nobilimea, comitatele, târgurile și diverși funcționari ai statului. Parlamentul și-a dat consimțământul pentru creșterea impozitelor și a jucat un rol important în administrarea justiției, politica externă, război și adoptarea unei game largi de legislație. Activitatea parlamentară era, de asemenea, desfășurată de instituții „surori”, cum ar fi Consiliile Generale sau Convențiile Stărilor, care puteau desfășura o mare parte din activitățile parlamentului, dar nu aveau puterile și autoritatea supremă a unui parlament complet.[5]

Parlamentul Scoției a fost dizolvat în 1707 în urma ratificării Tratatului Uniunii dintre Scoția și Anglia. Odată cu crearea Regatului Marii Britanii la 1 mai 1707, parlamentele Scoției și Angliei au fost succedate de noul Parlament al Marii Britanii. În conformitate cu Actele Uniunii din 1800, parlamentele Marii Britanii și Irlandei au fuzionat pentru a deveni Parlamentul Regatului Unit.[6]

Prezentat mult timp ca un organism cu defecte constituționale, care acționa doar ca o ștampilă pentru deciziile regale, cercetările moderne au descoperit că Parlamentul Scoției a jucat un rol activ în politica internă scoțiană. În secolele al XV-lea și începutul al XVI-lea, Parlamentul a fost o contrapondere puternică la puterea regilor Stuart.[5] Parlamentul a oferit consiliere și ajutor monarhilor succesivi, opunându-se în același timp cu succes politicilor regale nepopulare.[5]

Cele Trei Stări

[modificare | modificare sursă]
Pentru informații suplimentare, vezi Stările regatului

Membrii erau denumiți colectiv Cele Trei Stări (scots Thrie Estaitis) sau „cele trei comunități ale regatului” (tres communitates), până în 1690 compuși din:

Prima stare era formată din arhiepiscopii de St Andrews și Glasgow, episcopii de Aberdeen, Argyll, Brechin, Caithness, Dunblane, Dunkeld, Galloway, Isles, Moray, Orkney și Ross și, în perioade diferite, diverși abați, priori, arhidiaconi și decani.[8] După reforma din 1559, reprezentarea ecleziastică a continuat în parlament, arhiepiscopul de St Andrews și episcopii de Dunblane și Dunkeld asigurând o prezență clericală catolică până în aprilie 1567, alături de episcopii protestanți de Galloway, Orkney și Moray.[9] Ulterior, doar arhiepiscopii și episcopii protestanți au avut voie să facă parte din parlament, alături de cei care reprezentau abațiile și mănăstirile.[10] Starea clericală a fost abolită între 1639 și 1662, iar apoi din nou din 1689, când episcopii înșiși au fost înlăturați din Biserica Scoției, ca urmare a Revoluției Glorioase și a urcării pe tron ​​a lui William al III-lea.[11] Când nu au mai rămas membri ai primei stări, al a doua stare a fost apoi divizată, pentru a păstra diviziunea în trei.

Începând cu secolul al XVI-lea, a doua stare a fost reorganizată prin selecția comisarilor comitatelor: s-a susținut că aceasta a creat o a patra stare. În timpul secolului al XVII-lea, după Uniunea Coroanelor, a fost identificată și o a cincea stare de funcționari de stat (vezi Înalt Lord Comisar al Parlamentului Scoției). Aceste din urmă identificări rămân extrem de controversate în rândul istoricilor parlamentari. Indiferent, termenul folosit pentru membrii adunați a continuat să fie „Cele Trei Stări”.[12]

Un comisar de comitat era cel mai apropiat echivalent al funcției de membru al Parlamentului din Parlamentul Angliei din acea vreme, și anume un om de rând sau un membru al nobilimii inferioare. Deoarece parlamentul Scoției era unicameral, toți membrii stăteau în aceeași cameră, spre deosebire de Camera Lorzilor și Camera Comunelor din Anglia, care erau separate.

Origini

[modificare | modificare sursă]

Parlamentul Scoției a evoluat în Evul Mediu din Consiliul Regelui. Este probabil pentru prima dată identificabil ca parlament în 1235, descris ca un „colocviu” și având deja un rol politic și judiciar.[5] În 1296 avem prima mențiune a reprezentanților burgheziei care participă la luarea deciziilor.[13] La începutul secolului al XIV-lea, prezența cavalerilor și a proprietarilor liberi devenise importantă, iar Robert Bruce a început să cheme în mod regulat comisarii burgheziei în parlamentul său. Format din Cele Trei Stări - clerici, arendași șefi laici și comisari ai burgheziei - care se întruneau într-o singură cameră, parlamentul Scoției a dobândit puteri semnificative asupra anumitor probleme. Cel mai evident, era necesar pentru consimțământul privind impozitarea (deși impozitarea a fost percepută doar neregulat în Scoția în perioada medievală), dar avea și o influență puternică asupra justiției, politicii externe, războiului și a tot felul de alte legislații, fie ea politică, ecleziastică, socială sau economică. Activitățile parlamentare erau desfășurate și de instituții „surori”, înainte de cca. 1500 de Consiliul General și ulterior de Convenția Stărilor. Acestea puteau desfășura multe dintre activitățile de care se ocupa și parlamentul – impozitare, legislație și elaborare de politici – dar nu aveau autoritatea supremă a unui parlament complet.[14] Parlamentul Scoției s-a întrunit în mai multe locații de-a lungul istoriei sale. Pe lângă Edinburgh, întâlniri au avut loc și la Perth, Stirling, St Andrews, Dundee, Linlithgow, Dunfermline, Inverkeithing, Glasgow, Aberdeen, Inverness și Berwick-upon-Tweed.[15]

Personal din cadrul parlamentului

[modificare | modificare sursă]

Lordul Cancelar

[modificare | modificare sursă]

Lordul Cancelar era președintele parlamentului Scoției, așa cum era cazul în Camera Lorzilor din Anglia.[16] Întrucât Lordul Cancelar era și principalul ofițer de stat, Păstrătorul Marelui Sigiliu, președintele Consiliului Privat și judecător al Colegiului de Justiție, funcția nu s-a dezvoltat niciodată într-o funcție parlamentară similară ca natură cu cea a Președintelui Camerei Comunelor din Anglia.[17] O lege din 1428 care a creat un „președinte comun” s-a dovedit a fi un eșec, iar Lordul Cancelar a rămas președintele. Până în 1603, Lordul Cancelar prezida în prezența monarhului, iar rolul său era în mare parte procedural, dezbaterile fiind conduse prin intermediul său. În absența monarhului, după Unirea Coroanelor din 1603, Parlamentul era prezidat de Lordul Cancelar în prezența Înaltului Lord Comisar.[18] În 1638, Covenanterii l-au înlocuit pe Lordul Cancelar cu un Președinte al Parlamentului ales de membri. După Restaurație, Lordul Cancelar a fost numit președinte din officio al parlamentului, funcțiile sale incluzând formularea întrebărilor și supunerea acestora la vot.

Lorzii Articolelor

[modificare | modificare sursă]

De la începutul anilor 1450 până în 1690, o mare parte din activitatea legislativă a parlamentului Scoției a fost de obicei desfășurată de un comitet parlamentar cunoscut sub numele de „Lorzii Articolelor”. Acesta era un comitet ales de cele trei stări pentru a redacta legislația care era apoi prezentată adunării complete pentru a fi confirmată. În trecut, istoricii au fost deosebit de critici față de acest organism, susținând că a ajuns rapid să fie dominat de nominalizări regale, subminând astfel puterea adunării complete.[19] Cercetări recente sugerează că acest lucru nu a fost întotdeauna așa. Într-adevăr, în martie 1482, comitetul a fost preluat de bărbați care urmau să fie implicați în scurt timp într-o lovitură de stat împotriva regelui și a guvernului său. În alte ocazii, comitetul era atât de mare încât cu greu putea fi mai ușor de controlat decât adunarea completă. Mai general, comitetul era un mijloc pragmatic de a delega redactarea complicată a actelor acelor membri ai parlamentului pricepuți în drept și litere - nu foarte diferit de un comitet select modern al Parlamentului Regatului Unit - în timp ce dreptul de a confirma actul a rămas la adunarea completă a celor trei stări.[20] Lorzii Articolelor au fost desființați în 1690 ca parte a înțelegerii revoluționare.[21]

Coroana

[modificare | modificare sursă]

În diferite momente ale istoriei sale, parlamentul Scoției a reușit să exercite o influență considerabilă asupra Coroanei. Aceasta nu ar trebui considerată o ascensiune lentă de la slăbiciunea parlamentară din 1235 la putere în secolul al XVII-lea, ci mai degrabă o situație în care, în anumite decenii sau sesiuni între secolele al XIII-lea și al XVII-lea, parlamentul a devenit deosebit de capabil să influențeze Coroana, în timp ce în alte momente această capacitate a fost mai limitată. Încă din timpul domniei lui David al II-lea, parlamentul a reușit să-l împiedice să-și urmeze politica de unire a coroanelor cu Anglia, în timp ce monarhii Stuart din secolul al XV-lea au fost influențați constant de o perioadă prelungită de putere parlamentară. Se susține că inversările acestei tendințe au avut loc la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea sub Iacob al VI-lea și Carol I, dar în secolul al XVII-lea, chiar și după Restaurație, parlamentul a reușit să elimine dreptul clerului de a participa în 1689 și să desființeze Lorzii Articolelor în 1690, limitând astfel puterea regală. Puterea Parlamentului era de așa natură încât Coroana a apelat la corupție și management politic pentru a-și submina autonomia în ultima perioadă. Cu toate acestea, perioada 1690-1707 a fost una în care „partide” politice și alianțe s-au format în cadrul parlamentului, într-o atmosferă de maturizare, cu dezbateri riguroase. Disputele privind Actul englez de colonizare din 1701, Actul scoțian de securitate din 1704 și Legea engleză privind străinii din 1705 au arătat că ambele părți erau pregătite să își asume riscuri luate în considerare, dar considerabile, în relațiile lor.[22]

Configurația camerei

[modificare | modificare sursă]

Configurația camerei parlamentare a variat de-a lungul istoriei parlamentului, datorită locului de întrunire, numărului de stări prezente și numărului total de membri prezenți. Aranjamentele au devenit mai stabile după deschiderea Palatului Parlamentului în 1639.[23] Camera era amenajată într-un pătrat, fără confruntări, unde toți membrii priveau spre tron. Întrucât parlamentul era și cea mai înaltă instanță din regat, o bară a curții - bara interioară - era amplasată în fața tronului pentru ca acuzații să se prezinte. Exista, de asemenea, o bară exterioară dincolo de care doar membrii sau persoanele invitate puteau trece.[24] Înaltul Conte era responsabil pentru securitatea exterioară a Palatului Parlamentului, inclusiv ușile și cheile camerei, iar autoritatea sa se extindea la bara exterioară dinaintea podelei propriu-zise a camerei.[25] Conetabilul menținea ordinea în cameră, iar autoritatea sa se extindea de la bara exterioară la bara interioară, la poalele tronului. Conetabilul avea un mic corp de gardă, iar Mareșalul era însoțit de patru maceri care mențineau ordinea pe podeaua camerei și păzeau Onorurile.[26]

Monarhul sau Înaltul Comisar stătea pe tronul elevat de la capătul sudic al Sălii Parlamentului, sub care, pe scaune, stăteau Lordul Cancelar (președintele tronului) și ofițerii de stat. Pe băncile din dreapta tronului, la capătul cel mai apropiat de tron, stăteau arhiepiscopii și episcopii până la abolirea episcopatului în 1689.[27] De atunci încolo, toate băncile din dreapta tronului au fost ocupate de conții și lorzii parlamentului mai inferiori, secțiunea finală a acestor bănci, cea mai îndepărtată de tron, fiind ocupată de fiii mai mari fără drept de vot și de moștenitorii nobililor, unde puteau observa activitatea având în vedere responsabilitățile lor viitoare.[28] Pe ​​băncile din stânga tronului stăteau ducii, marchizii, conții seniori, viceconții și lorzii seniori ai parlamentului. Pe băncile orientate spre tron ​​stăteau comisarii burgheziei în dreapta și comisarii comitatului în stânga. În mijlocul camerei se aflau trei mese: pe masa cea mai apropiată de tron ​​erau așezate Onorurile Scoției (Coroana, sceptrul și sabia statului), prezența Onorurilor semnificând acceptarea de către coroană a puterii Parlamentului.[29] Înaltul Lord Conetabil și Contele Marchiz erau așezați de o parte și de alta a acestei mese.[30] La masa din mijloc stăteau Lordul Avocat, Secretarul de Stat și Lordul Grefier al Registrului (grefierul superior al parlamentului), împreună cu cei șase grefieri ai Sesiunii și Parlamentului.[31] La a treia masă, cea mai apropiată de comisarii burgheziei și comitatului, stăteau senatorii Colegiului de Justiție care, deși nu puteau vota, puteau oferi consultanță juridică.[32]

Sala Parlamentului, camera Parlamentului din 1639–1707.

Procesiunea parlamentului

[modificare | modificare sursă]
Procesiunea parlamentului c. 1685, din Atlas Historique al lui Nicholas de Gueudeville, ou Nouvelle Introduction à l'Histoire à la Chronologie & à la Géographie Ancienne & Moderne (Amsterdam, 1720)

Procesiunea parlamentului a fost un eveniment ceremonial elaborat care marca în mod oficial începutul și sfârșitul unui mandat al parlamentului Scoției. O procesiune a parlamentului nu se ținea la începutul fiecărei sesiuni, ci doar la începerea și sfârșitul sesiunii parlamentului.[33] Datând din secolul al XV-lea, ceremonia avea loc oriunde se întrunea parlamentul și implica o procesiune în mare parte ecvestră a membrilor parlamentului, a funcționarilor statului, a Onorurilor Scoției și a monarhului (sau a Înaltului Comisar) de la palatul sau castelul regal până la locul de întrunire al parlamentului.[34] De la începutul secolului al XVI-lea, ceremonia procesiunii parlamentului se ținea de obicei la Edinburgh, procesiunea călătorind de-a lungul Royal Mile de la Palatul Holyroodhouse până la Clădirea Parlamentului. Ultima ceremonie de procesiune a parlamentului a avut loc pe 6 mai 1703, în urma alegerilor din 1702.[35]

Când Maria, regina Scoției, a intrat călare în Parlament pe 26 mai 1563, John Knox a descris ocazia drept o „mândrie împuțită a femeilor”.[36] Diplomatul englez Thomas Randolph a fost mai recunoscător, scriind că erau „aproximativ 30 dintre doamnele alese și selectate care se află în acest regat”, inclusiv „soțiile nobililor, așa cum erau în demnitate, 12 la număr, după ele cele patru fecioare, servitoare, Marii, domnișoare de onoare sau mirese ale reginei... o priveliște mai frumoasă nu s-a văzut niciodată”.[37] Cele 16 femei au fost urmate de „multe altele atât de minunate în frumusețe încât nu știu ce curte se poate compara cu ele”. Maria însăși purta „robe pe spate și o coroană bogată pe cap”.[38]

Forma finală a procesiunii a fost stabilită de Parlament în mai 1703.[39] Procesiunea a început cu transportul Onorurilor Scoției de la Castelul Edinburgh la Palatul Holyroodhouse. Membrii Parlamentului, servitorii și caii lor, Lordul Secretar, Lordul Lyon Regele de Arme și Heraldice, urmăritorii și trompeții s-au adunat în curtea Palatului pentru a-l întâmpina pe Înaltul Lord Comisar.[40] Nobilii erau toți îmbrăcați în robe stacojii.[41] Orice membru al parlamentului care nu participa la procesiune fără un motiv întemeiat pentru absența sa era amendat sau chiar își pierdea dreptul de vot în parlament.[42] Securitatea era asigurată de gărzile Înaltului Lord Comisar și ale Contelui Mariscal, care erau aliniați de la ușa Parlamentului până la Royal Mile. Cetățenii din Edinburgh, înarmați, se aliniau de ambele părți ale Royal Mile de la Piața Parlamentului până la Portul Netherbow, iar gărzile se aliniau de ambele părți de la Portul Netherbow până la Palat.[43] După ce a efectuat o inspecție amănunțită a Palatului Parlamentului, Înaltul Lord Comisar, îmbrăcat în robele sale, a fost așezat lângă gărzile sale pe un scaun la Treptele Doamnei din Catedrala St. Giles, de unde se ridica și saluta membrii parlamentului la sosirea lor în Piața Parlamentului.[44] Contele Mareșal, îmbrăcat și el în robele sale și așezat în fruntea gărzilor sale la ușa Palatului Parlamentului, i-a primit pe membri la intrarea lor în Palatul Parlamentului.[45]

Cu o jumătate de oră înainte de începerea călăriei, Înaltul Lord Cancelar (președintele parlamentului), împreună cu ceilalți funcționari de stat care erau nobili, urcau călare de la Palatul Parlamentului, Înaltul Lord Cancelar având în față punga și buzduganul, iar Lordul Președinte al Consiliului Coroanei și Lordul Păstrător al Sigiliului Coroanei călare de o parte și de alta. Când Înaltul Lord Comisar era gata, începea călăria, Lordul Grefier ținând lista Parlamentului, iar Lordul Lyon Rege de Arme strigând numele fiecărui membru în ordinea în care urmau să călărească. Procesiunea era condusă de soldați ai Trupei de Gardă, urmați de doi trompeți și doi urmăritori.[46] Parlamentul continua apoi într-o ordine convenită pe clase, cu cea mai în vârstă călare ultimul - comisari burghezi, comisari comitatelor, lorzi ai parlamentului, viceconți, conți, marchizi și duci.[47] Membrii au călărit pe Royal Mile doi câte doi, fiecare membru fiind însoțit de un anumit număr de servitori (unul pentru fiecare comisar burghez, doi pentru comisarii comitatului, trei pentru fiecare lord și viceconte, patru pentru fiecare conte, șase pentru fiecare marchiz și opt pentru fiecare duce).[48] Fiecare nobil avea și un purtător de trene, iar servitorii nobilului purtau peste livrea lor haine de catifea cu stema și motto-ul nobilului brodate pe ele.[49]

Conții au fost urmați de patru trompeți, patru urmăritori, șase heralzi și Lordul Lyon Rege de Arme. În urma lor au mers Onorurile Scoției, însoțite de macerii parlamentului și ai Consiliului de Coroană, cu Sabia Statului purtată de Contele de Mar, Sceptrul purtat de Contele de Crawford și Coroana purtată de Contele de Forfar, în numele Ducelui de Douglas, purtătorul ereditar al Coroanei.[50] Apoi a venit Înaltul Lord Comisar, însoțit de servitorii, pajii și lacheii săi și precedat de Contele de Morton, care purta punga care conținea misiunea Reginei Ana de numire a Înaltului Lord Comisar.[51] Comisarul a fost urmat de duci și marchizi, iar Marchizul de Lorne, în calitate de colonel al Gărzii de Viață, călare în spatele procesiunii.[52] Înaltul Lord Comisar a fost primit la ușa Palatului Parlamentului de Înaltul Lord Conetabil și de Contele Mareșal, ambii conducându-l pe Comisar la tron, urmat de Gentlemanul Usher al Togei Albe, în timp ce, în mijlocul sunetelor de trompetă, Onorurile Scoției au fost depuse pe masa din centrul Sălii Parlamentului.[53]

Locații

[modificare | modificare sursă]

Other than Edinburgh, Parliament was also held at the following locations:

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Referințe

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ „Scottish Parliament Is Re-established | Research Starters | EBSCO Research”. EBSCO (în engleză). Accesat în .
  2. ↑ Hassan, Gerry (). The Story of the Scottish Parliament: The First Two Decades Explained. Edinburgh: Edinburgh University Press. ISBN 978-1-4744-5489-6. Accesat în .
  3. ↑ „Records of the Parliaments of Scotland”. www.rps.ac.uk. Accesat în .
  4. ↑ „History of the Scottish Parliament”. www.parliament.scot (în engleză). Accesat în .
  5. 1 2 3 4 Brown and Tanner, History of the Scottish Parliament, i, Introduction
  6. ↑ Mann, Alastair, "A Brief History of an Ancient Institution: The Scottish Parliament", Scottish Parliamentary Review, Vol. I, No. 1 (June, 2013) [Edinburgh: Blacket Avenue Press]
  7. ↑ „Records of the Parliaments of Scotland to 1707”. University of St Andrews.
  8. ↑ Cowan, Ian B.; Easson, David E. (), Medieval Religious Houses: Scotland With an Appendix on the Houses in the Isle of ManNecesită înregistrare gratuită (ed. 2nd), London and New York: Longman, ISBN 0-582-12069-1 pp. 67–97
  9. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  10. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  11. ↑ Kidd, Colin Subverting Scotland's Past: Scottish Whig Historians and the Creation of an Anglo-British Identity 1689–1830 Cambridge University Press (2003) p. 133
  12. ↑ The "fourth estate" argument is primarily favoured by Julian Goodare, and disputed by Keith Brown. A summary of the most recent research can be found in Brown and Mann, History of the Scottish Parliament, ii.
  13. ↑ Bryant, Chris Parliament: The Biography Volume 1, chapter 10 Ane Auld Sang
  14. ↑ Tanner, Parliament, passim
  15. ↑ Brown and Tanner, passim; Brown and Mann, passim
  16. ↑ Tanner, Parliament, passim
  17. ↑ Tanner, Parliament, passim
  18. ↑ Tanner, Parliament, passim
  19. ↑ Typified by Rait 1924, p. op. cit.
  20. ↑ R. Tanner, "The Lords of the Articles before 1542", in Scottish Historical Review (2000)
  21. ↑ Ferguson, William Scotland's relations with England: a survey to 1707 Saltire Society; New edition (1994) p173
  22. ↑ Brown, Mann and Tanner, History of the Scottish Parliament, i, ii, passim.
  23. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  24. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  25. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  26. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  27. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  28. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  29. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  30. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  31. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  32. ↑ Brown and Tanner, Parliament, passim
  33. ↑ Brown and Tanner, passim; Brown and Mann, passim
  34. ↑ Brown and Tanner, passim; Brown and Mann, passim
  35. ↑ Brown and Tanner, passim; Brown and Mann, passim
  36. ↑ Clare Hunter, Embroidering Her Truth: Mary, Queen of Scots and the Language of Power (London: Sceptre, 2022), p. 131.
  37. ↑ Antonia Fraser, Mary Queen of Scots (Phoenix Press, 2002), p. 235.
  38. ↑ David Hay Fleming, Mary Queen of Scots (London, 1897), p. 490: Joseph Bain, Calendar State Papers, Scotland, 2 (Edinburgh, 1898), p. 10 no. 9.
  39. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  40. ↑ Brown and Tanner, passim; Brown and Mann, passim
  41. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  42. ↑ Brown and Tanner, passim; Brown and Mann, passim
  43. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  44. ↑ Brown and Tanner, passim; Brown and Mann, passim
  45. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  46. ↑ Brown and Tanner, passim; Brown and Mann, passim
  47. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  48. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  49. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  50. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  51. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  52. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.
  53. ↑ The Records of the Parliaments of Scotland to 1707, K.M. Brown et al eds (St Andrews, 2007–2022), A1703/5/1. Date accessed: 15 December 2022.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Brown, K. M.; Tanner, R. J. (). The History of the Scottish Parliament. 1: Parliament and Politics, 1235–1560. Edinburgh. 
  • Brown, K. M.; Tanner, R. J. (). The History of the Scottish Parliament. 3: Parliament in Context, 1235–1707. Edinburgh. 
  • Duncan, A. A. M. (). „Early Parliaments in Scotland”. Scottish Historical Review (45). 
  • Goodare, J. M. (). Parliament and Society in Scotland, 1560–1603 (Unpublished) (Teză). Edinburgh University. 
  • Jackson, Clare (). „Restoration and Revolution, 1660-90”. În Burgess, Glenn. The New British History. London. pp. 92–114. 
  • MacDonald, Alan R. (). „Ecclesiastical Representation in Parliament in Post-Reformation Scotland: The Two Kingdoms Theory in Practice”. Journal of Ecclesiastical History. 50 (1): 38–61. doi:10.1017/S0022046998008458. 
  • Macdougall, N. A. T. (). „Chapter 7”. James IV. Edinburgh. 
  • "An Introduction to the pre-1707 Parliament of Scotland" (Based on a paper to Staff Development Conference for History Teachers, National Museum of Scotland, 25 May 2000 by Dr. Alastair Mann, Scottish Parliament Project, University of St. Andrews).
  • Nicholson, R. (). „Chapter 15”. Scotland, the Later Middle Ages. Edinburgh. 
  • O'Brien, I. E. (). The Scottish Parliament in the 15th and 16th Centuries (Unpublished) (Teză). Glasgow University. 
  • Rait, Robert S. (). The Parliaments of Scotland. Glasgow. OL 6673448M. 
  • Tanner, R. J. (). „I Arest You, Sir, in the Name of the Three Astattes in Perlement': the Scottish Parliament and Resistance to the Crown in the 15th century”. În Thornton, T. Social Attitudes and Political Structures in the Fifteenth Century. Sutton. ISBN 0750927054. OCLC 47295967. 
  • — (octombrie 2000). „The Lords of the Articles before 1540: a reassessment”. Scottish Historical Review. LXXIX (2): 189–212. doi:10.3366/shr.2000.79.2.189. 
  • — (octombrie 2000). „Outside the Acts: Perceptions of the Scottish Parliament in Literary Sources before 1500”. Scottish Archive. 
  • — (). The Late Medieval Scottish Parliament: Politics and the Three Estates, 1424–1488. East Linton. 
  • Terry, C. S. (). The Scottish Parliament: its constitution and procedure, 1603–1707. Glasgow. 
  • Wormald, J. (). Court, Kirk, and Community: Scotland, 1470–1625. Edinburgh University Press. ISBN 0-7486-0276-3. 
  • Young, J. R. (). The Scottish Parliament 1639–1661. Edinburgh. 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Parlamentul_Scoției_(secolul_XIII-XVII)&oldid=17906308