Panellus serotinus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Panellus serotinus sin. Pleurotus serotinus, Sarcomyxa serotina
Păstrăv iernatic, bureți iernatici
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Mycenaceae
Gen: Panellus
Specie: P. serotinus
Nume binomial
Panellus serotinus
(Pers.) Kühner (1950)
Sinonime

Selecție:

  • Agaricus serotinus Pers. (1793)
  • Pleurotus serotinus (Pers.) P.Kumm. (1871)
  • Sarcomyxa serotina (Pers.) P.Karst. (1891)
  • Dendrosarcus serotinus (Pers.) O.Kuntze (1898)
  • Acanthocystis serotinus (Pers.) Maire (1934)
  • Hohenbuehelia serotina (Pers.) Singer (1951)
Modifică text Consultați documentația formatului

Panellus serotinus (Christian Hendrik Persoon, 1793 ex Robert Kühner, 1950), sin. Pleurotus serotinus (Christian Hendrik Persoon, 1793 ex Paul Kummer, 1871) sau Sarcomyxa serotina (Christian Hendrik Persoon, 1793 ex Petter Adolf Karsten, 1891), din încrengătura Basidiomycota, în familia Mycenaceae și de genul Panellus,[1] denumit în popor păstrăv iernatic sau bureți iernatici,[2] este o specie saprofită, dar și parazită de ciuperci comestibile. Acest burete comun trăiește în România, Basarabia și Bucovina de Nord prin păduri de foioase și parcuri, rar solitar, preponderent în grupuri de mai multe exemplare, imbricate sau suprapuse și/sau crescând în mănunchiuri, pe lemn mort, dar, de asemenea, pe trunchiuri încă vii, în special de fag, arin și stejar, atunci când sunt slăbiți sau acolo unde au fost râniți. Timpul apariției este din (septembrie) octombrie până iarna târziu.[3][4]

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

Numele binomial a fost determinat de către renumitul savant bur Christian Hendrik Persoon drept Agaricus serotinus deja în anul 1793.[5] În secolul al XIX-lea s-au făcut două redenumiri, mai întâi, în 1871, de micologul german Paul Kummer ca Pleurotus serotinus,[6] apoi, în 1891, de micologul finlandez Petter Adolf Karsten ca Sarcomyxa serotina.[7]Ambii taxoni mai sunt folosiți în cărți micologice până în prezent.

Dar numele curent actual (2020), creat de micologul franco-german Robert Kühner, este Panellus serotinus, de verificat în jurnalul științific Compte rendu hebdomadaire des Sciences de l'Academie des sciences din 1950.[8] Singur Index Fungorum preferă taxonul micologului german Rolf Singer din 1951, anume Hohenbuehelia serotina[9] care însă este acceptat pe scară largă doar sinonim, astfel de Mycobank,[1] NCBI (National Center for Biotechnology Information)[10] sau GBIF (Global Biodiversity Information Facility,[11] vezi și mai jos sub „identificatori taxonomici”.

Mai trebuie menționat, că recombinarea lui Karsten a taxonului de la Panellus la Sarcomyxa încalcă articolul 33.1. ICN. Regulile afirmă că o recombinare (cu excepția autonimilor) este considerată a fi publicată invalid, dacă autorul nu atribuie în mod clar epitetul final unui gen, unei specii sau prescurtării acesteia. Karsten, a numit în diagnosticul său originar al genului Sarcomyxa, pe Pleurotus serotinus (Schrad.) Fr. (=invalid) ca tip nomenclatural. Această recombinare însă nu este valabilă.[12]

Toate cele multe alte încercări de redenumire sunt văzute într-adevăr sinonime,[1] dar nefiind folosite, sunt neglijabile.

Epitetul este derivat din cuvântul latin (latină sero-tinus=venind târziu, făcând ceva tardiv),[13] datorită perioadei târzie de dezvoltare a speciei.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Pleurotus serotinus
  • Pălăria: are un diametru de 4-12 cm, este destul de cărnoasă, orizontală, asimetrică, în formă de scoică, evantai sau de limbă lată, la maturitate uneori ceva adâncită în centru, în tinerețe cu margini rulate care devin cu timpul ascuțite și ușor brăzdate. Cuticula catifelată devine la umezeală gelatinoasă, fiind spre picior slab fibros-solzoasă. Coloritul, în vârstă cu nuanțe brune, poate varia de la verde deschis, verde măsliniu, peste galben-maroniu, galben-măsliniu la roșcat-măsliniu.
  • Lamelele: sunt spre picior mai late, iar spre margine mai subțiri, îndesate, bifurcate, decurente, adeseori anastomozate la picior și sunt de un colorit inițial albui, apoi palid gălbui până crem.
  • Piciorul: alipit excentric de pălărie, este foarte scurt (rareori chiar lipsește) cu o înălțime de 0,8-1,5 (2,5) cm și o lățime de 0,8-1,5 (2) cm, fiind tare, plin, conic, cu coaja șofrănie până ocru, presărată cu solzișori bruni precum ceva îngroșat spre pălărie.
  • Carnea: este albă și ceva elastică. Are un miros plăcut, slab de ciuperci, devenind în vârstă însă stătut, cu un gust dulceag, dar exemplare mai bătrâne sunt adesea mai mult sau mai puțin amare.
  • Caracteristici microscopice: sunt cilindrici curbați, hialini, netezi, alantoizi (alantoida, un produs final al degradării acizilor nucleici, în special a bazelor purine) și amilozi (membrane sau ornamentații ale sporilor care în reactiv iodat se colorează în albastru cenușiu sau negricios, iar la unele ascomicete vârful ascelor în nuanță albăstruie), cu două picături uleioase în interior, având o mărime de 4,5-6 x 1,5 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile (organe sporifere care produc spori exogeni) clavate cu 2 sterigme fiecare, măsoară 21-24 x 3-4 microni, iar cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) rare, fusiform-ventriculare cu pereți groși, 40-45 x 12-15 microni. Sunt în interior gălbuie.[14]
  • Reacții chimice: nu sunt cunoscute.[3][4]

Speciile europene fructiferă abia la temperaturi scăzute. Andreas Bresinsky (n. 1935), profesor german de botanică, a constatat, că sunt necesare ca stimul de declanșare al dezvoltării, temperaturi sub 11 ° C. Corpurile fructifere pot supraviețui înghețuri și dezvoltă spori chiar și la temperaturi mai mici de zero grade (după Bresinsky până la -2.8 ° C). În consecință, soiul este de titulat în Europa ciupercă de iarnă.[15]

  • Sarcomyxa serotina tânăr, lamele și picior
    Sarcomyxa serotina tânăr, lamele și picior
  • P. serotinus mai în vârstă, lamele și picior
    P. serotinus mai în vârstă, lamele și picior
  • P. serotinus tineri
    P. serotinus tineri
  • P. serotinus bătrân 1
    P. serotinus bătrân 1
  • P. serotinus bătrân 2
    P. serotinus bătrân 2
  • P. serotinus, iarna
    P. serotinus, iarna
  • P. serotinus, grup mare
    P. serotinus, grup mare

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Buretele iernatic poate fi confundat în primul rând cu deliciosul Pleurotus ostreatus,[16] pentru că își împarte adesea același arbore. Mai departe, asemănători sunt și Hypsizygus ulmarius sin. Lyophyllum ulmarium (comestibil și gustos),[17] Lentinellus cochleatus (comestibil, miros de anason),[18] Lentinellus ursinus (comestibil, miros pronunțat, slab iute),[19] Lentinellus vulpinus (necomestibil, tare pielos),[20] Panellus mitis (mai mic, fără valoare culinară),[21] Panellus stipticus (necomestibil, mai mic, amar, bioluminescent),[22] Panus conchatus (necomestibil, foarte pielos și amar),[23] Pleurotus cornucopiae (comestibil),[24] Pleurotus dryinus (necomestibil, gust și miros de ciuperci, dar prea vâscos),[25] Pleurotus eryngii (delicios),[26][27] Pleurotus pulmonarius (comestibil)[28] sau chiar cu letal otrăvitoarea Pleurocybella porrigens de culoare mai închisă.[29]

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

  • Hypsizygus ulmarius sin. Lyophyllum ulmarium
    Hypsizygus ulmarius sin. Lyophyllum ulmarium
  • Lentinellus cochleatus
    Lentinellus cochleatus
  • Lentinellus ursinus
    Lentinellus ursinus
  • !Lentinellus vulpinus!
    !Lentinellus vulpinus!
  • Panellus mitis
    Panellus mitis
  • !Panellus stipticus!
    !Panellus stipticus!
  • !Panus conchatus!
    !Panus conchatus!
  • !!!Pleurocybella porrigens!!!
    !!!Pleurocybella porrigens!!!
  • Pleurotus cornucopiae
    Pleurotus cornucopiae
  • !Pleurotus dryinus!
    !Pleurotus dryinus!
  • Pleurotus eryngii
    Pleurotus eryngii
  • 2011-10-19 Pleurotus ostreatus
    2011-10-19 Pleurotus ostreatus
  • Pleurotus pulmonarius
    Pleurotus pulmonarius

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Comestibilitate și cultivare[modificare | modificare sursă]

Păstrăvul iernatic este o specie destul de gustoasă atât timp ce e tânără. Poate fi folosită în bucătărie ca păstrăvul de fag.[30] Teza că ciuperca ar conține toxine, care sunt depozitate în propriile celule grase ale organismului și ar intra în joc atunci când un om pierde în greutate, bazează pe o neînțelegere. În Japonia, unde se numește Mukitake, ciuperca este considerată „una dintre cele mai delicioase ciuperci comestibile”. A fost dezvoltat recent un sistem de cultivare a ciupercii în sere de plastic.[12]

Folos medicinal[modificare | modificare sursă]

Panellus serotinus este aplicat de mult în medicina tradițională asiatică pentru tratarea steatozei hepatice non-alcoolice (NAFLD), între timp cea mai frecventă boală a ficatului în țările industrializate.

În cercetări medicinale a fost constatat anterior, că aportul alimentar sub formă de pudră al acestei ciuperci are într-adevăr efecte pozitive, astfel la șoareci obezi și/sau diabetici. În studiul de față din Japonia, s-a investigat influența extractelor facționale a buretelui asupra dezvoltării NAFLD. O reducere semnificativă a conținutului de trigliceridă în ficat, a hepatocitelor macro-veziculare și a activităților enzimelor cheie pentru sinteza de-novo a acidului gras a fost observată atât în grupurile cură cu extractul acestui păstrăv solubil în apă, cât și în cele cu extract solubil în etanol. În concluzie, prezentul studiu a demonstrat că Mukitake afișează cel puțin două acțiuni fiziologice diferite care ameliorează NAFLD: una prin reducerea daunelor inflamatorii prin suprimarea s-a în producția de MCP-1 și cealaltă printr-o creștere a nivelului de ser adiponectin (un hormon peptid) și prin prevenirea acumulării de grăsime viscerală.[31]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Mycobank
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 518, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 1, 2
  3. ^ a b Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 454-455 - 1, ISBN 88-85013-25-2
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 194-195, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ C. H. Persoon: „Agaricus serotinus”, în: Georg Franz Hoffmann: „Naturgetreue Abbildungen und Beschreibungen der Schwämme”, vol. 3, Praga 1793, tab. 4
  6. ^ Paul Kummer: „Der Führer in die Pilzkunde…”, Editura E. Luppe, Zerbst 1871, p. 108
  7. ^ P. A. Karsten: „Sarcomyxa serotina”, în: „Meddelanden af Societas pro Fauna et Flora Fennica”, vol. 18, Editura J. Simelii Arfvingars, Helsingfors 1891, p. 62
  8. ^ Robert Kühner: „Panellus serotinus”, în: „Compte rendu hebdomadaire des Sciences de l'Academie des sciences”, vol. 231, Editura Gauthier-Villars, Paris 1950, p. 1889
  9. ^ Rolf Singer: „Hohenbuehelia serotina”, în jurnalul botanic „Lilloa”, Editura Cramer, Weinheim 1951, p. 254
  10. ^ NCBI
  11. ^ GBIF
  12. ^ a b Andreas Kunze, Carsten Neubauer, Holger Foerster: „Die Mär vom giftigen Muschelseitling und eine Frage des guten Geschmacks”, în jurnalul micologic „Der Tintling”, vol. 74, nr. 1, 2012, p. 41-48
  13. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 1095, ISBN 3-468-07202-3
  14. ^ Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XXV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1933, p. + tab. 1246
  15. ^ A. Bresinsky: „Schneehaubenpilze – Austernseitlinge”, în: jurnalul „Der Tintling”, nr. 4/2006, pp. 8–18
  16. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 464-465, ISBN 3-405-12116-7
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 472-473, ISBN 3-405-12081-0
  18. ^ Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 452-453, ISBN 978-3-440-14530-2
  19. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 486-487 - 1, ISBN 88-85013-46-5
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 482-483, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 420-421 - 2, ISBN 3-405-12124-8
  22. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 468-469 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  23. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 468-469, ISBN 3-405-12116-7
  24. ^ Bruno Cetto] „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 476-477, ISBN 3-405-12081-0
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 468-469, ISBN 3-405-12081-0
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 462-463, ISBN 3-405-12116-7
  27. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 380-381, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
  28. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 414-415, ISBN 3-405-12124-8
  29. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 418-419, ISBN 3-405-12124-8
  30. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 39-41, ISBN 3-453-40334-7
  31. ^ PubMed

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler - 340 Arten Mitteleuropas sicher bestimmen“, Editura Kosmos, Stuttgart 2008, ISBN 978-3-440-11472-8
  • Jürgen Guthmann: „Heilende Pilze: Die wichtigsten Arten der Welt im Porträt”, Editura Quelle und Meyer, Wiebelsheim 2020
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 68-69, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 106-107, ISBN 3-405-11568-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 136, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Panellus_serotinus&oldid=13448160