Sari la conținut

Mohammed Ben Aarafa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Mohammed Ben Aarafa
Date personale
Născut1886[1] Modificați la Wikidata
Fès, Regiunea Fès-Boulemane, Maroc Modificați la Wikidata
Decedat (90 de ani)[2] Modificați la Wikidata
Nisa, Franța[3] Modificați la Wikidata
PărințiQ28356068[*] Modificați la Wikidata
Cetățenie Maroc Modificați la Wikidata
Religieislam Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Limbi vorbitearabă Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Familie nobiliarăDinastia Alauită
سلطان المغرب[*][[سلطان المغرب (title of the Moroccan ruler)|]] Modificați la Wikidata
Domnie –
PredecesorMohammed al V-lea al Marocului
SuccesorMohammed al V-lea al Marocului

Mohammed Ben Aarafa (în arabă محمد بن عرفة, sau Ben Arafa; n. 1886, Fès, Regiunea Fès-Boulemane, Maroc – d. , Nisa, Franța), a fost vărul primar de gradul al doilea, pe linie paternă, al sultanului Mohammed al V-lea al Marocului; a fost instalat pe tron de către francezi după ce aceștia l-au exilat pe Mohammed al V-lea în Madagascarul aflat sub dominație franceză⁠(d), în august 1953. Domnia sa sub numele de „Mohammed al VI-lea” nu a fost recunoscută în zona Marocului aflată sub protectorat spaniol. Protestele împotriva lui Ben Aarafa au contribuit la obținerea independenței Marocului, care a fost convenită între Franța și Mohammed al V-lea, după abdicarea primului în octombrie 1955.

În Maroc este cunoscut ca Mohammed ben Arafa, de parcă ar proveni dintr-o familie obișnuită din Fes, unde patronimele cu «Ben» sunt foarte frecvente, și nu mai este recunoscut ca moștenitor al liniei șerifiene⁠(d) și regale[4]. Alții, inclusiv istorici notabili precum Charles-André Julien⁠(d), Michel Abitbol și Bernard Lugan⁠(d), au ales să se refere la el ca „Moulay” (prinț) „ben Arafa”, în locul formulei tradiționale „Sidi Mohammed ben Arafa”, utilizată de Joseph Luccioni și Roger Gruner.

Mohammed ben Arafa s-a născut în jurul anului 1886 în Fes, care era pe atunci capitala alauită[4]. El a fost membru al liniei regale și șerifiene alauite prin tatăl său, Moulay Arafa[4], care a fost, la rândul său, fiul lui Mohammed al IV-lea[5]. Astfel, el era nepotul lui Hassan I[5] și vărul fiilor și succesorilor acestuia din urmă: Abd el-Aziz, Abd el-Hafid și Yusef.

Prin mama sa, Lalla Nufissa, acesta era legat de tribul Al-Glaoui[4], deoarece ea era verișoara lui Madani El Glaoui, care fusese vizir sub domnia lui Abd el-Aziz și mare vizir sub Abd el-Hafid, după ce îl ajutase pe acesta din urmă să îl detroneze pe fratele său, Abd el-Aziz, în 1908[4][6]. Madani era, la rândul său, fratele lui Thami El Glaoui⁠(d), care avea să joace un rol central în urcarea pe tron a lui Ben Arafa în 1953[6].

Ben Arafa s-a căsătorit cu Lalla Hania bint Tahar, o nepoată a lui Hassan I al Marocului, care fusese anterior căsătorită cu sultanul Abd el-Hafid, dar divorțase de acesta după ce el a abdicat și a plecat în exil în 1912[4]. Sora ei, Lalla Abla bint Tahar, a fost căsătorită cu Mohammed al V-lea (fiind cea de-a doua soție a acestuia).

Ben Arafa a fost instalat pe tronul alauit la 21 august 1953, după ce vărul său, Mohammed al V-lea, a fost înlăturat de către autoritățile franceze, care mențineau un protectorat în Maroc în baza Tratatului de la Fes din 1912[7][8]. Generalul Augustin Guillaume⁠(d), care fusese rezident general al Marocului din 1951, intrase în conflict cu Mohammed al V-lea din cauza sprijinului acestuia din urmă pentru mișcarea de independență a Marocului și a condus o campanie pentru detronarea sa, susținută de coloniștii francezi și de unii lideri marocani, precum Thami El Glaoui, pașa din Marrakech. În cele din urmă, sultanul a fost arestat, urcat la bordul unui avion și trimis în exil — mai întâi în Corsica, iar ulterior în Madagascarul francez⁠(d). În ciuda refuzului lui Mohammed al V-lea de a abdica, ‘Ulama din Fes l-a recunoscut pe Ben Arafa ca succesor al său[8].

Ben Arafa este cel mai bine cunoscut pentru faptul că a fost subiectul unui complot urzit de Thami El Glaoui⁠(d), pașa din Marrakech, pentru a-l detrona pe vărul său, Mohammed al V-lea[9].

Scurta sa domnie a fost marcată de o violență crescândă din partea naționaliștilor, care au refuzat să îl recunoască drept sultan. La mai puțin de o lună de la urcarea pe tron, la 11 septembrie 1953, a supraviețuit la limită unei tentative de asasinat comise de Allal ben Abdallah. Puterea sa a fost limitată de autoritatea rezidentului general (generalul Guillaume până în 1954, iar apoi Francis Lacoste) și de influența pașei din Marrakesh, dar și de radicalizarea coloniștilor francezi care au fondat partidul „Présence française”.

Lipsa de legitimitate a lui Ben Arafa și nepopularitatea sa în rândul populației marocane, precum și legăturile tot mai strânse între violențele din Maroc, cele din Tunisia și Războiul din Algeria, au determinat autoritățile franceze să ia în considerare, în 1955, înlăturarea sa și reinstaurarea lui Mohammed al V-lea. Gilbert Grandval, care fusese numit noul rezident general, a decis să se întâlnească cu marele vizir Muhammad al-Muqri⁠(d). Al-Muqri a zburat în Franța și s-a întâlnit cu Grandval la Vichy, lăsând să se înțeleagă că Ben Arafa trebuia să plece, având în vedere agitația populară din întreaga țară, fiind prevăzută revenirea la putere a lui Mohammed al V-lea. La 1 octombrie, Ben Arafa a abdicat[10].

Întoarcerea triumfală a lui Mohammed al V-lea în Maroc, la 16 noiembrie 1955, după Acordurile de la La Celle-Saint-Cloud, a marcat sfârșitul scurtei domnii a lui Ben Arafa și restabilirea suveranității depline a Marocului, proces finalizat în 1956 prin încetarea protectoratelor francez și spaniol.

Exil și moarte

[modificare | modificare sursă]

După abdicarea sa din octombrie 1955, Ben Arafa s-a dus la Tanger, care era pe atunci un oraș internațional[10]. După ce acesta a fost reintegrat în Maroc, el a plecat la Nisa, unde a fost întreținut cu fast de către autoritățile franceze. A devenit din ce în ce mai retras, mai ales după moartea soției sale, și nu se știe să fi vorbit vreodată despre motivele care l-au determinat să colaboreze la detronarea vărului său. I s-a interzis să se mai întoarcă în Maroc, fiind considerat trădător. La sfârșitul anilor 1960, s-a mutat la Beirut, dar după un incident în care niște hoți i-au furat vechiul sigiliu regal, s-a întors la Nisa, unde a murit la 17 iulie 1976[4].

  1. https://zamane.ma/fr/lautre-mohammed-vi/. Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. Biblioteca Națională a Germaniei. „Gemeinsame Normdatei” (în germană). Wikidata Q36578. Accesat în .
  3. Biblioteca Națională a Germaniei. „Gemeinsame Normdatei” (în germană). Wikidata Q36578. Accesat în .
  4. 1 2 3 4 5 6 7 „L'autre Mohammed VI (Celălalt Mohammed al VI-lea)” (în franceză). Zamane. Accesat în .
  5. 1 2 Bencheikh, Souleïman (). „Petits crimes entre Alaouites (Mici crime între alauiți)” (în franceză). TelQuel. Accesat în .
  6. 1 2 Rogerson, Barnaby (). Marrakesh, Fez and Rabat (în engleză). Londra: Cadogan Guides. p. 145. ISBN 978-1-86011-973-6.
  7. L'Année politique, économique, sociale et diplomatique en France (în franceză). Paris: Presses universitaires de France. . p. 704.
  8. 1 2 Lugan, Bernard (). Histoire du Maroc: Des origines à nos jours (Istoria Marocului: De la origini până în zilele noastre) (în franceză). Paris: Ellipses. p. 308. ISBN 978-2-7298-6352-4.
  9. Lehmann, Ingeborg; Henss, Rita; Szerelmy, Beate (). Baedeker Morocco (Baedeker Maroc) (în engleză). Ostfildern: Baedeker. p. 84. ISBN 978-3-8297-6623-4.
  10. 1 2 Gruner, Roger (). Du Maroc traditionnel au Maroc moderne: Le contrôle civil au Maroc, 1912-1956 (De la Marocul tradițional la Marocul modern: Controlul civil în Maroc, 1912-1956) (în franceză). Paris: Nouvelles Éditions latines. p. 203. ISBN 978-2-7233-0226-5.

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]