Sari la conținut

Misiune diplomatică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ambasada României din Sofia, Bulgaria.

O misiune diplomatică sau misiune străină este un grup de persoane dintr-un stat sau organizație prezent în alt stat pentru a reprezenta oficial statul sau organizația trimițătoare în statul gazdă sau receptor.[1]

În practică, expresia desemnează de obicei o ambasadă sau o misiune diplomatică de rang înalt, care este biroul principal al reprezentanților diplomatici ai unei țări într-o altă țară. Misiunea diplomatică se află de obicei, dar nu neapărat, în capitala statului gazdă. Consulatele, pe de altă parte, sunt misiuni diplomatice mai mici, de regulă situate în orașele importante ale statului gazdă.[2][3][4][5][6]

Plăcuță de înmatriculare auto a unui diplomat străin din Istanbul, Turcia (înainte de 1970).

O țară poate avea mai multe tipuri diferite de misiuni diplomatice într-o altă țară.[7]

  • Ambasadă: Misiune diplomatică, de obicei situată în capitala altei țări, care oferă o gamă completă de servicii, inclusiv servicii consulare.
  • Comisie înaltă (engleză High commission): Ambasadă a unei țări din Commonwealth situată într-o altă țară din Commonwealth.
  • Misiune permanentă: Misiune diplomatică către o organizație internațională majoră.
  • Consulat general: Misiune diplomatică situată într-un oraș important, de obicei diferit de capitală, care oferă o gamă completă de servicii consulare.
  • Consulat: Misiune diplomatică similară cu un consulat general, dar care poate să nu ofere o gamă completă de servicii.
  • Consul onorific: O persoană, care nu este diplomat sau funcționar consular, reprezentând o altă țară pe bază onorifică, cu o gamă limitată de servicii. Nu este neapărat cetățean al țării pe care o reprezintă, dar, în majoritatea cazurilor, este cetățean al țării gazdă.[7]

Toate misiunile pe lângă Organizația Națiunilor Unite sunt cunoscute pur și simplu ca misiuni permanente, în timp ce misiunile statelor membre ale Uniunii Europene pe lângă Uniunea Europeană sunt numite reprezentanțe permanente, iar conducătorul unei astfel de misiuni este, de obicei, atât reprezentant permanent, cât și ambasador. Misiunile Uniunii Europene în străinătate sunt cunoscute sub denumirea de delegații ale UE. Unele țări au o nomenclatură mai specifică pentru misiunile și personalul lor: o misiune a Vaticanului este condusă de un nunciu (din latină nuntius, „trimis”) și este, în consecință, cunoscută ca nunciatură apostolică.[8]

Extrateritorialitate

[modificare | modificare sursă]
Reprezentanța Permanentă a Ungariei pe lângă UE din Bruxelles, Belgia.

Contrar credinței populare, misiunile diplomatice nu beneficiază întotdeauna de statut complet de extrateritorialitate și, în general, nu reprezintă teritoriu suveran al statului pe care îl reprezintă. Statul trimițător poate acorda ambasadelor statut suveran, dar acest lucru se întâmplă doar în cazul unui număr redus de țări. Sediul unei ambasade rămâne sub jurisdicția statului gazdă, însă beneficiază de privilegii speciale (cum ar fi imunitatea față de majoritatea legilor locale), conform Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice. Diplomații înșiși păstrează imunitate diplomatică completă, iar autoritățile statului gazdă (ca parte la Convenție) nu pot intra în sediul misiunii (inclusiv în reședința șefului misiunii) fără permisiunea statului reprezentat, nici măcar pentru a stinge un incendiu. Conform normelor internaționale, un atac asupra unei ambasade este considerat un atac asupra țării pe care o reprezintă.[9]

Deoarece autoritățile statului gazdă nu pot intra într-o ambasadă străină fără permisiune, ambasadele sunt uneori folosite ca refugiu de persoane care fug din statul gazdă sau dintr-o țară terță. De exemplu, cetățeni nord-coreeni, care ar fi arestați și deportați din China dacă ar fi descoperiți, au căutat adăpost în diverse ambasade ale altor țări din China. Odată intrați în ambasadă, canalele diplomatice pot fi folosite pentru soluționarea situației și transferul refugiaților într-o altă țară.[10]

Înregistrarea vizitatorilor

[modificare | modificare sursă]

Majoritatea țărilor au un sistem care permite unui cetățean aflat în străinătate pe termen lung să se înregistreze, astfel încât guvernul țării de origine să aibă o evidență a prezenței sale. Înregistrarea nu este de obicei necesară pentru turiști, cu excepția zonelor cu risc ridicat, dar este recomandată pentru oricine lucrează, studiază sau se retrage din activitate în străinătate. Înregistrarea este utilă atunci când este nevoie de servicii oferite de țara de origine, cum ar fi posibilitatea de a vota la alegeri naționale, de a primi pensie de stat sau de asigurare de sănătate. Misiunile diplomatice nu pot plăti transport, cazare, cheltuieli personale, îngrijirile medicale, funeraliile, repatrierile, onorarii, cauțiuni. În cazul persoanelor cu dublă cetățenie, sprijinul consular poate fi restricționat sau imposibil dacă țara gazdă nu recunoaște dubla cetățenie.[11]

Servicii comune

[modificare | modificare sursă]
  • Eliberarea unui nou pașaport în caz de pierdere, furt sau expirare, ori emiterea unui pașaport temporar pentru întoarcerea în țară.
  • Eliberarea vizelor pentru țara pe care o reprezintă și, uneori, consilierea privind obiecte sau persoane inadmisibile ori privind permise speciale de import.
  • Eliberarea de documente oficiale (cărți de identitate, certificate de stare civilă) și facilitatea votului în alegeri naționale și procesarea pensiilor.
  • Autentificarea semnăturilor, declarațiilor sau altor documente legale necesare pentru acțiuni juridice în țara de origine.
  • Înregistrarea copiilor născuți în străinătate, emiterea pașapoartelor acestora, consiliere și înregistrare pentru adopții internaționale.
  • Sprijinirea cetățenilor care desfășoară activități economice.
  • Organizarea de evacuări în caz de război sau dezastre naturale (costurile fiind suportate de cetățean).
  • Oficializarea căsătoriilor între cetățeni ai statului reprezentat (dacă nu este posibilă o căsătorie locală sau în cazul cuplurilor de același sex).
  1. ^ „What is a Foreign Mission /Chancery?”. www.state.gov (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în . 
  2. ^ „What is a U.S. Embassy? – National Museum of American Diplomacy” (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în . 
  3. ^ Tom Nierop, Systems and Regions in Global Politics (Wiley, John and Sons 1994 ISBN: 978-0-471-94942-8), p. 67.
  4. ^ "The Russian Federation has diplomatic relations with a total of 187 countries, but some of them – mainly for financial reasons – maintain non-resident embassies in other countries", International Affairs Arhivat în , la Wayback Machine., issues 4–6 (Znanye Pub. House, 2006), p. 78
  5. ^ "Of Chile's 109 foreign diplomatic missions in 1988, no fewer than 31 were on a non-residential basis, while 17 of the 63 missions in Santiago were non-resident" (Deon Geldenhuys, Isolated States: A Comparative Analysis (University of Cambridge 1990 ISBN: 0-521-40268-9), p. 158).
  6. ^ "America's diplomatic mission to (Saudi Arabia) was changed from non-resident to permanent Minister in Jeddah" (Fahad M. Al-Nafjan, The Origins of Saudi-American Relations, page not numbered).
  7. ^ a b „Types of Diplomatic Missions”. e Diplomat. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  8. ^ „1961 Vienna Convention on Diplomatic Relations, article 30” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  9. ^ „1961 Vienna Convention on Diplomatic Relations, article 30” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  10. ^ „Laws and Rules Regarding Extraterritoriality”. integrity-legal.com. Arhivat din original la . 
  11. ^ „Servicii Consulare”. Ministerul Afacerilor Externe. 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]